Petre Roman singurul politician al ţării?

Am văzut emisiunea Matrix de pe Canale 5 în direct. Adică în momentul în care ea, misiunea, se desfăşura. Ministrul de interne şi fostul ministru de interne încercau să ne dea lecţii de morală. Petre Roman era acolo prin intermediul televizorului. Adică era în direct. Ştiţi ce a făcut Petre Roman? Le-a ţinut piept, aşa cum le-aş fi ţinut şi eu ca simplu cetăţean. Ce a făcut Canale 5? A încercat şi a reuşit, să manipuleze. Numai din Italia au fost peste şapte mii de telespectatori, închpuiţi-vă câţi din cei care au antene parabolice au prins emisiunea. Cred că au avut record de rating, emisiunea cu pricina nefiind una tocmai bună. Să zicem că e un fel de emisiune a lui Turcescu. De obicei scăldându-se într-o prostie crasă. Normal, îşi pupă şi ei în fund patronul.
Una peste alta, Petre Roman a făcut ceea ce nici un alt politician nu a făcut. Nu, nu s-a lăsat călcat în picioare. A fost politicos, dar a ştiut să fie şi acid. A fost pe placul inimi mele. Le-a spus-o clar că îi persecută pe românii din Italia şi că aşa ceva nu e admis. Ce a spus ministrul lor de interne? „Aşa şi?”, cam asta în traducere liberă, fără prejudecăţi şi fără perdele. Normal, „aşa şi”. Nu italienii sunt de vină, părerea mea. Unde e Tăriceanu, unde e Băsescu? Ei ce zic? Nimic. Stau ca şoarecii şi îşi rod ghearele, doar, doar nu or fi nevoiţi să intre în conflict internaţional.
Bine măcar că avem un politician care ia apărarea românilor. Păi era mai bun Roman ca preşedinte decât zeul de hârtie.
Bravo, domnule Petre Roman! Uite că e un om care mă face să mă simt mândră că sunt româncă.
P.S: Şi acum învăţ, mi-au trecut nervii.
Reclame

Din sângele Iarei (I)

Murise de câteva zile, poate chiar o lună. Faţa îi era descompusă în întregime, mâinile şi picioarele îi fuseseră devorate de diverse insecte, doar o parte din abdomen rămânănd aproape intactă. Iara muşca din sandvici de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ea ajunse prima, când bătrâna doamnă Colt o chemase şi cu glas răguşit încercă să urle:
– A murit cineva la mine în pivniţă.
Iara nu îi lua întotdeauna în serios pe bătrâni. Majoritatea aveau nevoie de cineva care să stea de vorbă cu ei.
– Vezi să nu fie ca în bancul cu KGB-ul, râse Jol de ea când o văzu că se îndreaptă spre doamna Colt.
Iara nu mai zâmbea demult. Nu mai avea timp să zâmbească. Nu mai avea motive să o facă. Şi, totuşi, văzând figura noului partener, schiţă un fel de zâmbet. După atâta timp, nu îi mai ieşea.
– Nu înţeleg cum poţi să mănânci – se enervă Cal.
– Îmi e foame – replică ea.
– Da, dar aici miroase îngrozitor şi apoi cadavrul…
– Asta nu înseamnă că mie nu îmi e foame – mormăi Iara.
– Nici măcar nu e igenic să mănânci într-un loc ca ăsta. Îţi dai seama câte bacterii…
– Nu-mi pasă – spuse Iara. Mie îmi e foame.
Salvată de medicul legist:
– Hey, Iara, tu mănânci tot timpul?
Iara făcu o grimasă, dar vru să arate un zâmbet. Nu îi plăcea când lumea se foaia în jurul ei fără să ştie ce face. Doi poliţişti se plimbau de colo colo, se vedea că erau debusolaţi. Habar nu avea ce să facă sau cum să scape mai repede de mirosul ăla înţepător.
– Debutanţi! – mârâi Iara, înghiţind şi ultima bucăţică din sandvici.
Legistul se ridică şi se îndreptă spre ea.
– Trebuie să-l iau la laborator, aparent nu arată a fi ucis.
– Mda, aşa mi s-a părut şi mie…
– Dar… continuă doctorul.
– Dar, îmi e greu să cred că un domn, un om, s-a ascuns în pivniţa doamnei Colt şi a mai uitat să iasă.
Doctorul dădu din cap în semn de aprobare.
– Adu-mi-l într-o oră şi în patru ore vei avea răspunsul.
– Vreau să fiu de faţă, ceru ea.
– Te rog – spuse doctorul.
– Doar nu vorbeşti serios! – se împotrivi Cal, simţind cum întreaga gură îi este inundată de un gust amar.
Iara ridică din umeri şi porni spre scările ce duceau la exterior.
– Iara, doar nu ai de gând… – încercă Cal să ţipe.
Iara se întoarse pe vârfuri. Părul roşcat îi rămase într-o poziţie complicată şi aproape imposibilă.
– Fă-ţi o exorcizare, Cal, după te vei simţi mai bine.
– Ce?
– Împacă-te cu Dumnezeu înainte de-a intra în porcăria asta, prietene. Nu se ştie niciodată dacă ajungi acasă în viaţă…
– Ce legătură are asta cu faptul că tu vrei să mă duci la o autopsie?
Iată, zâmbetul îi ieşi. În sfârşit, fir’ar al dracului de amar.
– Nu te-a invitat nimeni la autopsie. Şi, crede-mă, are.
– Şi ce ai vrea să fac, Iara?
– Aprinde o lumânare, spovedeşte-te, roagă-te.
– Cu ce mă ajută asta?
– Îţi va limpezi capul, Cal. Mâine vei şti dacă eşti bun să-i dai dracului pe toţi sau dacă te afunzi într-un birou, încercând să crezi că în lume totul e perfect.
Cal îşi duse mâna la nas, mirosul îl răpunea.
Iara îl bătu pe umăr şi îl lăsă să iasă înaintea ei. Şi ea fusese aşa. Îşi amintea prea bine prima sa misiune, iar mortul de departe era mai rău decât ăsta. Mirosul mai tăios, iar din chipul cadavrului nu se mai distingea decât osul. Oare cât stătuse în Biserică până să îşi facă din nou curaj să iasă?
– Poate că am să mă duc, totuşi – mormăi Cal -, imediat ce dădu de aerul proaspăt al dimineţii.
– O decizie înţeleaptă, Cal. Sună-mă când eşti în stare.
Cal ar fi vrut să riposteze. Doar nu era copil. Normal că era în stare. Şi, totuşi, mai bine tăcea.