Din sângele Iarei (II)

 

Se înserase bine când Cal m-a sunat. Avui cea mai aventuroasă zi pe care o poate avea un detectiv în morga Municipalului. Nimic de băut, curentul s-a întrerupt, aerul condiţionat nu mergea. Pâcla a năvălit peste noi şi am fost nevoiţi să lucrăm la lumina lumânării. Da, şi nimic de mâncat. Doar o dată în viaţă ţi se poate întâmpla să lucrezi în condiţii mai mizere. Mă rog, doctorul Cut zicea că se poate şi mai rău. Nici rezultate nu aveam. Se întâmplă uneori. Se întâmplă să scotoceşti după indicii şi să nu dai de nici unul. Aşadar, cine era mortul?
– Salut, Cal!
Avea vocea cavernoasă, de parcă nu mai dormise sau mâncase de ani buni. Atunci părea să se fi întors la viaţă.
– Ce ai aflat?
Rămân o clipă privind cum ţigara se fumează singură. Ştiam că se poate şi aşa.
– Nimic, dar tu?
Adevărul e că nu eram curioasă deloc. Când îţi descoperi sinele, nu prea ai chef să i-l dai pe tavă celuilalt.
– Nu am putut s-o fac, îngână el.
– Ce nu ai putut să faci?
– Să-l împuşc.
Dacă vă gândiţi că eram prinsă pe picior greşit, atunci aveţi dreptate.
– Pe cine, Cal?
El izbucni în lacrimi.
Fir’ar al dracului. Bărbaţii.
– Pe cine, Cal? – repetai obsesiv.
– Pe preot.
Îmi scăpase mie ceva?
– Pe preot? Dar ce-ţi veni?
– M-am dus acolo, m-am dus. M-am rugat şi m-am spovedit – spunea el printre lacrimi. Apoi, ca prin vis, el îmi spune că mai are două zile de trăit, vor veni după el…
– Cine, Cal?
– Nu ştiu, nu trebuia să fie o contraspovedanie. Am rămas mut, mi-a zis să-l împuşc şi Dumnezeu mă va ierta de toate şi El. Nu poate să se sinucidă, aşa mi-a zis.
– Deci, nu l-ai împuşcat…
– Nu.
Ceva minte tot avea.
– Eşti în stare să mă duci la el?
– Mda… – mormăi el.
– Vin în zece minute la tine. Eşti acasă?
El ezită.
– Ai să-l împuşti?
Poate te împuşc pe tine, îmi zisei eu.
– Nu, Cal.
Dacă m-ar fi întrebat cineva ce caut la două noaptea pe străzile oraşului, fără maşină şi cu pistolul la brâu, şi în cazul în care aş fi vrut să-i spun adevărul, ar fi râs până ar fi murit de… de ceva blocat. Până şi mie îmi venea să râd. Dar mă mai gândeam din când în când la faţa speriată a lui Cal, iar zâmbetul se ducea dracu’ în fundul gândurilor.
Îl întâlnisem pe la zece. După ce am primit telefonul m-am dus direct la el. Arăta ca dracu’. Ba chiar cred că până şi el arăta mai bine la ora asta din seară. Ca să vezi, începeam să mă gândesc la draci ca la un orişicine. Abia în seara asta am aflat că partenerul meu e un fel de ateu combinat cu ceva ce credea în dreptatea mâinii drepte a nu ştiu cui.
– Trebuia să-l omori – i-am spus eu.
El mă privi speriat.
– De ce?
– Din ce dracu’ sectă faci parte?
– Ce îţi pasă ţie? – se răţoi el la mine. Important e că am o credinţă a mea.
– Adevărul e că nu îmi pasă. Mă doare-n cur, la drept vorbind. Dar dacă m-ai chemat la zece seara ca să-mi spui să salvez un preot care crede într-o mână dreaptă a…
– A lui Iuda – completă el.
– Mă rog, poate să creadă şi în stânga lui Iuda.
– Dar e vorba de viaţa unui om.
– Mda, dracu’ ştie ce afaceri învârt ăştia.
– I-au descoperit trupul.
– Trupul cui?
– Al lui Iuda! – îmi spuse el enervat, de parcă era de la sine înţeles.
Nu aveam o replică inteligentă, şi totuşi:
– Nu mă deranjează.
– Bisericile se bat pe el.
– Pe trup?!
– Da! – spuse el enervat la culme.
Ca să vezi. Lumea o lua razna din cauza unui trup.
– S-a dovedit că e al lui Iuda?
– Încă nu.
– Atunci nu mă mai fute la icre. Zi-mi mai bine care e problema. Preotul ăsta… Ce legătură are?
El lăsă, ruşinat, privirea în pământ.
– I-a furat mâna.
– Lasă-mă să ghicesc, dreapta.
Râsul nervos care m-a apucat în momentul ăla, cred că m-a eliberat de multe dureri ascunse. Nu mai râsesem de mult aşa. Iar gluma a fost cu adevărat reuşită, ce cretini!
– Atunci să-l omoare – mi-am dat eu cu părerea.
– Dar mâna aia reprezintă ceva pentru noi.
– Mi se rupe.
– Omul ăla va muri! – încercă Cal să mă confrunte.
M-am aşezat pe canapea şi mi-am aprins o ţigară. Cal ar fi vrut să protesteze, ura când fumam, dar jur că l-aş fi împuşcat pe loc. Din păcate şi-a dat seama şi m-a lăsat să mă înec în tutunul meu.
– Înţeleg că oricum ai da-o, tot nu iese bine. Dacă nebunul ăla nu dă mâna înapoi, va fi ucis. Dacă o dă, se duce dracu’ semnul religiei voastre.
– Cam da – zise el.
– Şi eu ce ar trebui să fac?
– Să-l aperi.
– Nu pot apăra un om care a furat mâna unui mort. E mai presus de mine.
– Dar…
I-am făcut semn să tacă. Era deja prea mult, chiar şi pentru mine.
– Uite care-i treaba. Mi se rupe dacă va fi omorât sau nu…
– Dar om e şi el. Ai jurat să îi aperi pe toţi. Indiferent de religie, culoare…
– Nu, eu nu am jurat să-i apăr pe toţi nebunii care fură mâinile morţilor.
El mă privi suspicios. Habar nu aveam dacă să-i arăt sau nu ce sunt de fapt şi pe cine trebuia să apăr cu adevărat.
– Eu nu sunt ca tine – concluzionai.
Oricum nu aveam argumente în momentul ăsta.
– Şi tu cum eşti?
– Altfel. Şi oricum nu o să-i spun unia care crede în mâna dreaptă a te miri cui.
Cal se înroşi ca un rac abia scos din oală.
– Noi nu credem în te miri cine, noi credem în Iuda. Iar mâna lui dreaptă e apărătoarea noastră.
Nu ştiu de ce m-am enervat în momentul ăla aşa de tare. Nu am fost în stare decât să îmi desfac eşarfa de la gât şi să-i arăt muşcăturile.
– Vezi astea? Idiot fără minte. Ştii ce sunt? Habar nu ai. Sunt între iad şi rai, dobitocule. De patru ani lupt pentru sufletul meu. Nu îmi permit să salvez de la moarte un cretin care fură o mână, când eu am altă treabă de făcut.
– Atunci de ce ai mai venit?
Mda, punct ochit.
– Am crezut că ai probleme.
– Am probleme.
– Acum nu îmi mai pasă.
Am dat să plec.
– Stai! – îmi ceru el. Ce eşti tu?
Am zâmbit. Hoho şi chiar îmi ieşise un zâmbet de zile mari.
– Nu eşti pregătit să afli, Cal.
I-am trântit uşa în nas şi am pornit de nebună pe străzi. Erau ani de când nu îmi păsa pe unde şi când umblu. Cumva, toate astea, făceau parte din noua mea viaţă. Blestemată de viaţă!
Reclame