Drumul Împărătesei (II)

OUR varianta completa
Vania stătea şi medita. Pomul era acolo, râul dincolo. Enervanta zână şi zâmbăreţul centaur, de partea opusă. Bun, nu avea nevoie nici de pom, nici de râu, nici de ceilalţi. Poate dacă ar fi prins vreun Tufiş cinefil, i-ar fi făcut să dispară. Sau, cel puţin, un Ştefan pe care-l să-l bage la zdup de cel puţin trei ori. Poate şi patru. Dumnezeu ştie. Dar ei nu erau. Era doar el şi natura. Desigur, pomul râul, zâna şi centaurul. Nimic cu adevărat demn de luat în seamă.
– Ne întoarcem după elfă, se ciufuli zâna la el.
– Lasă că se întoarce ea. Şi, oricum, ea nu s-ar fi întors după tine.
– Dar nu e adevărat, prostestă zâna.
– Atunci du-te şi lasă-mă.
De atunci zâna stătea botoasă – desigur, nu e cel mai fericit termen, dar exprimă o realitate clară.
 
*
– Vallon cel Bărbos este cel mai tare zeu din lume, protestă piticul enervat.
– Vallon a fost un rege, ţipă elfa. Regii nu sunt zei, sunt doar muritori.
– Habar nu ai de religie.
– Bine că eşti tu deştept.
– Bine, s-o luăm altfel, l-ai zărit tu vreodată pe Pioris?
Elfa se opri şi îl privi cu ură.
– Eu? Pioris e un porc care şi-a aruncat nevasta în dizgraţie. Ce? Ăla e zeu?
Piticul îşi dădu o palmă peste ochi. Cam tare la drept vorbind.
– Bine, şi care sunt zeii tăi?, dacă nu te superi prea tare.
Unia e zeiţa mea, Moartea şi Hidori.
Our bombăni în gând.
– Mă rog, pe ăştia i-au văzut toţi proştii.
Elfa ridică bâta deasupra capului. Noroc că piticul avu inspiraţie:
– Ţie nu ţi se pare că ne urmăreşte cineva?
– Abia acum ţi-ai dat seama? Halal pitic.
Piticul se strâmbă în spatele ei, făcând nişte gesturi nu tocmai… cine ştie ce religie aveau(ortodoxe).
– Dacă eşti aşa bună, lămureşte-mă şi pe mine. Cine ne urmăreşte.
Împărăteasa, îl lămuri elfa.
Piticul căscă ochii mari.
– Eşti tu sigură?
– Sunt la fel de convinsă de asta, cum sunt de faptul că Vallon era doar un rege neghiob.
Piticul scoase toporişca. Gata, nu mai rezista.
Elfa îl privi cu un calm prefăcut.
– Te bat cu o singură mână. Termină cu prostiile.
 
*
Pioris, Unia şi Alnwë (Moartea) priveau după un nor.
– Ciudate creaturi am mai creat şi noi, se minună Pioris.
– Aha, făcu Moartea.
– Elfa e copila mea, te rog să ai grijă de creaturile pe care le-ai creat tu.
Pioris se trase de barbă.
– Mda, şi Iudarr e fiul tău, şi tot idiot a ieşit.
– Pe ăla nu l-am făcut singură, l-am făcut cu tine.
Pioris se întristă.
– Poate că ai dreptate, elfa e simpatică, poate dacă n-ar fi roşcată…

 

Reclame

Ioan Usca – Tenebre (II)

Foto: Boris Schmalenberger

 

Ioan Usca – Tenebre (II)

Tenebre I

 

La scurt timp după ce patrula de sperieni porni către Sar’a’laba, escortând grupul de felieni şi cele două elfe, în han intră vrăjitoarea Oriana, recognoscibilă după veşmintele negre, cearcănele terifiante şi rânjetul tenebros, însoţită de piticul Our. Acesta părea plin de iniţiativă şi idei, în vreme ce Oriana era vădit plictisită.

– Ce sală enormă! – remarcă Our, uimit. Să o analizăm cu atenţie, poate vei face o descriere…

– Descrierea pizdei mă-sii! – replică vrăjitoarea. Da’ ce-i aici, Editura Eminescu? Numa’ ăia mai vin cu reţete: 27% dialog, 14% descriere, 23% analiză psihologică, 22% acţiune, 14% umplutură, băga-şi-le-ar în cur!…

Tonul răstit al Orianei ar fi intimidat pe oricine, nu însă şi pe neînfricatul Our. Ori, poate, nu era vorba atât despre curaj, cât despre obişnuinţă, piticul ştiind că mai mult gura e de Oriana, chiar la vrăjitoriile sale malefice apelând destul de rar.

– Cum se scrie băga-şi-le-ar?

– Cu trei cratime – veni, sec, răspunsul.

– Ce construcţii reuşeşti! – făcu, admirativ, micul însoţitor. Alţii n-ar putea nici să le pronunţe, iar tu le mai şi scrii. Să nu mai zic de iscusinţa cu care mânuieşti mai mult ca perfectul

Dacă, până acum, Oriana se strădui să răspundă câte ceva, mai mult pentru a nu-i lăsa piticului bucuria de a vorbi necurmat, dintr-o dată păru sincer iritată:

– Nu mă mai fute cu analizele tale! Ţi-am zis că scriu cum îmi vine! Şi, în plus, aş prefera să mănânc la ora asta, nu să mă gândesc la scris!…

– Să comand pui cu cartofi? – îşi arătă Our disponibilitatea de-a se face util.

– Mai bine, să taci, dracului, din gură, că mă doare capul! Ce aveţi toţi cu puiul? Ce-s eu, uliu?…

Cum Our începu să lovească cu toporişca în masă, un băiat sosi pe dată să ia comanda, având, însă, scurte precizări de făcut înainte:

– Ţine-ţi acasă drăcovenia aia, că aici e han de trei planete, nu eşti la mă-ta-n bordei!

Piticul meditând la o replică pe măsură, Oriana avu răgazul să comande:

– Pastramă de miel aveţi?

– Avem miel, pastramă nu ştiu ce înseamnă… Suntem în mileniul patru înaintea erei lor…

– Băga-mi-aş! Nu doar că am nimerit pe nu ştiu ce futută de planetă, dar am mai luat-o şi razna-n timp! – bombăni vrăjitoarea. Urecheata aia roşcată nu şi-a găsit alt loc de întâlnire!… Mă rog, adu ceva pe bază de miel… – se adresă, din nou, băiatului.

– Şi de băut? – insistă acesta.

– O apă de Dorna…

– Nu vă supăraţi, dar aici e local de trei planete!… Omul ia un vinişor, o cafeluţă…

„Cafea, în mileniul patru înaintea erei lor, adică, de fapt, a mea, nu reprezintă un anacronism? În definitiv, mi se rupe! Iau ce-o fi, să terminăm odată!” – gândi Oriana, apoi îi spuse băiatului:

– Adu ce crezi, da’ să fie şi apă…

– Şi domnul?…

Cum Our era ocupat să se cureţe sub unghii cu un briceguţ, răspunse tot vrăjitoarea:

– Adu-i nişte biscuiţi…

Băiatul neştiind ce-s aceia biscuiţi, se alese în final o soluţie de compromis.

Sosind bucatele, Oriana observă ceva mai târziu:

– Trei planete!… – pufni ea. Zici că mănânci căcat!… Până şi la Golden Blitz e mai bună bucătăria…

– Îhî! – admise Our, cu gura plină.

O femeie relativ scundă, cu părul dat cu blanche şi cu privirea de veveriţă, se apropie cu un aer conspirativ. Oriana o observă şi câteva gânduri o fulgerară: „Asta-i brună natural şi se face blondă, eu sunt blondă şi mă vopsesc ca o cioară… Nebune mai suntem şi noi, femeile!”.

– Aşa e! – interveni Our, făcând-o pe vrăjitoare să se întrebe dacă nu cumva gândise prea evident…

„Başca, şi Elfa-i tot vopsită! Cine-a mai văzut elfă roşcată?…”

– Sunt Alizee – se prezentă străina – şi vin din partea Elfei roşcate da’ vopsite. Trebuia să vă întâlniţi aici, la Lucrătorul ostenit

Firesc, Oriana se gândi la o agentă care lucrează pentru Sorian, dar pecetea Elfei, câţiva peri de pe ureche şi două bigudiuri o convinseră, într-o mare măsură, de buna credinţă a însoţitoarei.

– Parola? – mai dori să afle.

Alizee răspunse mai mult şoptit:

Şi toate încep cu un adevăr şi se termină cu o minciună.

– E-n regulă – admise vrăjitoarea cu cearcăne tenebroase şi rânjet terifiant. Văd că ai spus adevărul… Conform Şaramei, de-acum mă pot aştepta la minciuni… Era o glumă – mai preciză Oriana, observând că Alizee pălise şi-şi strânse buzele.

După un timp, străina îi comunică:

– Elfa roşcată a fost reţinută ieri de o patrulă speriană şi acum este-n beciurile Sar’a’labei…

– Ce nume! – se minună vrăjitoarea. Zici că-i locu-n care ţopăie labagiii…

– Aşa-i zice la palat, în limba lor – preciză Alizee. Elfa te roagă să faci treaba aia cu oglinzile şi s-o scoţi de acolo, că se dă la ea un plutonier, Onix, şi cică-i burtos şi-i pute gura…

– Acum sunt obosită, n-am putere să fac vrăji… Mâine… Las’ că nu moare ea de la un pic de damf! Apoi, să se mai bucure şi Onix… Te-ai mai cazat la Lucrătorul ostenit? Au ceva odăi?…

– Desigur – confirmă Alizee. Am reţinut deja şi camera. Camera este mare şi primitoare, nu-i ca în alte hanuri. Are covoraşe, cu modele din ce în ce mai complicate. Peste fiecare covoraş e aşezată câte o măsuţă din bambus, cu scaune mari şi încăpătoare din acelaşi material. Pe fiecare scaun sunt aşezate piei ale diverselor animale şi pe fiecare masă este câte o lumânare parfumată. În dreapta se află o masă mare, rotunjită la margini, iar la baza acesteia sunt aprinse lumânări de diferite culori…

„Ce descriere tâmpită!” – gândi Oriana. „Dar, dacă mă gândesc bine, uneori mă exprim şi eu tot astfel, doar ca să bifez numărul de pagini…”.

– Eu dorm la perete! – interveni Our.

– Tu rămâi pe coridor, pentru că-ţi put picioarele! – clarifică vrăjitoarea lucrurile.

Zile grele

Zile grele, ce mai. O nebunie de weekend, nu am ajuns acasa mai devreme de unsprezece şi jumătate. Şi când am ajuns, am dormit mai bine de patru ore. Adica duminică. După care am plecat iar. Durerea de spate persistă. Şi singurul lucru bun din zilele astea au fost Victor, Mana şi maşina 😀 O maşină. Una mişto. Dar nu vă spun care. A spus Mana la un moment dat. De, dacă nu aţi fost atenţi. Cu toate că mie îmi era somn, somn rău.
Acum cum mai dorm eu. Am dormit până la nouă. Cred că o să mă uit pe pereţi. Am terminat şi „Crima letală”, a, o clipă. Nu am terminat „Semne bune”. Din râs în râs cu cărţile astea.
Nu am mai avut timp să trec pe bloguri. Nici pe al meu nu am avut mult timp. Dar tot am tras cu ochiul la Marian să văd ce-a zis. Mamă, şi a zis. Mult a scris 😀
Acum, la ora asta târzie, nu prea ştiu ce aş putea să vă povestesc. Nu am făcut nimic cu adevărat interesant încât să merite a fi povestit. Adică de vineri nu am făcut nimic interesant. Dar v-am povestit de vineri. Cum spuneam, mai bine a povestit Marian. Acum, pentru că Mana şi Victor aproape au promis ceva pentru weekend-ul viitor, eu vă rog pe voi să-i bateţi la cap să se ţină de cuvânt. Doar v-am spus că mă doare spatele. Fie-vă milă de un om bolnav 😀 Ar trebui să am o privire din aia plângăgioasă. Închipuiţi-vă că am. Deci am. Desigur, spăl eu maşina 😀
Cam atât. Hai, fie, nu mai căscaţi. O să mă chinui cu Our şi sper să vi-l aduc mâine. Dacă nu… Vania, ştii tu… Tenebre?! 😉

 

Din sangele Iarei (VIII)

Rezumatul zilei:
Mers la Bucureşti: dăndănit.
Venit acasă: o jumate de oră somn.
Mers la Carrefour: frigider gol. Stat 2 ore.
Venit acasă: gătit până la 12 noaptea. Ce v-aţi putea dori mai mult decât Sângele Iarei după o astfle de zi: „Futu-i!”, ca să citez un vampir bătrân 😀
A, desigur: durere de spate.

*

Am ieşit în razele soarelui. Îmi atrăsesem de mult invidia vampirilor din pricina asta. Sau din cauza faptului că nu le „vindeam” secretul. Nu, mulţi mă acuzaseră că am învăţat-o pe Alizee cum să se ferească de razele soarelui. Dar nu o făcusem. Alizee era specială, nu era chiar un vampir ca toţi ceilalţi. Putea trăi zile multe fără să se hrănească, fără să doarmă sau să iasă din locul ei întunecat. Dar, la fel de bine putea trăi printre oameni: ziua, noaptea, la amiază. Oricând. Eu nu sunt un vampir, dar puţini ştiu asta. Să zicem doar că, la un moment dat, am fost infestat cu sânge de vampir. Dumnezeu ştie de cât timp trăiesc. L-am cunoscut pe Amothep Ra, sau cel puţin aşa îmi amintesc. Anumite perioade ale vieţii mele sunt în ceaţă.
– De ce dracu’ ai venit aici?, m-a întrebat Sal. Ştii bine că lucrurile nu sunt tocmai în ordine. Şi nu îmi spune că ai venit să-mi salvezi pielea.
Sal era destul de nou în lumea vampirilor, dar îl cunoscusem într-o situaţie destul de sceptică.
– Mi se rupe de pielea ta, dar dacă tu mori, se duce şi Alizee.
– Ah, totul e dragoste să înţeleg.
Poate crede ce vrea, eu nu o să-i dau niciodată de înţeles că e altceva decât e de fapt.
– Trecând peste, m-am răstit eu. Ştii bine că sunt aici pentru a o proteja.
– Nu credeam că Alizee are nevoie de protecţie.
Normal că nu credea asta. Toţi vedeau în Alizee o fiinţă mai puternică decât era de fapt, doar Marele îi intuise adevăratul potenţial. Adică unul destul de scăzut în contradicţie cu legendele.
– Nu vorbim despre Alizee acum, ci despre tine. Chiar nu vezi ce se întâmplă în jurul tău?
Sal mă privi nedumerit.
– Asta e o teorie a conspiraţiei prost organizată.
Am ridicat din umeri nepăsător.
E viaţa ta. De fapt, poate că ai dreptate. Ce-mi pasă mie?
 
*
E straniu, dacă stau să mă gândesc, cum se învârte totul pentru a ajunge în acelaşi loc . L-am sunat pe Sal imediat ce am ajuns acasă. Am înnebunit cu adevărat. Cine mai poate confirma că sunt întreagă? Că sănătatea mea mintală e acolo unde trebuie? Nu sunasem niciodată un vampir. Mi se rupea de ei.
– Mă aşteptam să suni, mi-o spuse sec. Ai început să devii previzibilă.
Dumnezeule mare, chiar devenisem previzibilă.
– Atunci, du-te dracu’, i-am răspuns sec.
– De parcă nu aş fi deja acolo. Mai ai şi alte dorinţe sau trebuie să le ghicesc?
– Încearcă să le ghiceşti. Ai înnebunit şi tu? Sau doar eu sunt pe un drum aparte?
El făcu o pauză. Am avut senzaţia că şi-a aprins o ţigară. Şi habar nu aveam dacă fuma sau nu. Dacă stau bine să mă gândesc. Habar nu aveam dacă văzusem vreun vampir fumând. Cred că sunt isterică. Sal nu fuma.
– Ştiu, vrei să-mi salvezi fundul.
Surprinsă? Habar nu am. Poate că da.
– Văd că le ştii pe toate. Atunci, noapte bună! Consider că te-am avertizat.
– Totuşi, insistă el. Cum te-ai gândit să mă salvezi?
Eram deja nervoasă.
– Du-te dracu’. Mori şi lasă-mă în pace. Faci ce vrei. Nu am să alerg după tine. Nu în nici un caz.
I-am trântit telefonul în nas. Dar imediat sună la loc.
Nu, nu era Sal, era Cal.
– Iara, am descoperit ceva interesant.
– Ce? Poţi să îţi bagi degetul în nas fără ajutor?
I-am trântit şi lui receptorul în nas. Ce ar fi putut să mă surprindă într-atât de tare şi nu ar fi putut aştepta până la apariţia zorilor?
 
*
Am urmărit-o întreaga seară. Nu am idee de ce. Nu mi s-a cerut asta. Dar mi-am dorit s-o fac. E o persoană stranie şi, totuşi, sexy. E ceva ce mă atrage la ea, dar şi respingerea se amestecă cu restul sentimentelor.
E ceva ciudat în întreg aerul din oraş. E o conspiraţie undeva. Pot să o simt. Şi, cumva, ştiu că sunt implicată.

 

Ioan Usca – Tenebre (I)

Ioan Usca – Tenebre (I)

În imperiul lui Sorian se instaură Dreptatea absolută. Nu doar oameni de felurite etnii profitau de binefacerile autoritarismului, ci şi numeroasele rase alcătuitoare ale acestui binecuvântat conglomerat: elfi, arkadios, grumi, sperieni, gloobuşi, felieni, pitici şi ce-or mai fi fost pe-acolo.

Nu trebuie înţeles, însă, că nu mai existau infracţiuni! Fapte reprobabile se mai săvârşeau în imperiu, dar erau, de fiecare dată, pedepsite exemplar, astfel că sentimentul dominant în rândul cetăţenilor era acela de securitate. Este îndeobşte cunoscut că, după o zi în care munceşti douăsprezece ore, cel mai mult îţi doreşti deconectarea, siguranţa şi-un somn bun, spre a-ţi reface forţele pentru o nouă zi de muncă. Indiscutabil, nu poate fi neglijat nici sentimentul de profundă satisfacţie care-i anima pe harnicii cetăţeni cu prilejul comunicării cifrelor de producţie şi a depăşirilor de plan. În toate domeniile, imperiul lui Sorian luase un splendid având, surclasând regatele decrepite din vecinătăţi.

Cum Sorian introduse săptămâna de zece zile, numită ulterior decadă, Dekinika era ziua liberă, în care mulţimile se relaxau, iniţial, în temple, iar mai spre amiază, prin hanuri. Puţini erau aceia care alegeau ca loc de recreere Pădurea neluminată, însă, dintre aceşti puţini, relativ mulţi nu mai aveau să revină, ceea ce nu constituia un neajuns major, şomajul fiind, în pofida bunei organizări a forţei de muncă, destul de ridicat.

Cei mai mulţi, însă, alegeau hanurile pentru a-şi petrece Dekinika, opţiunea lor pornind nu doar de la dorinţa de confort, ci şi de la aceea de siguranţă, despre care am mai vorbit. În aceste aşezăminte domnea o atmosferă senină, atmosferă care, dacă nu începeai să rosteşti vorbe de prisos, se putea prelungi şi-n următoarele decade.

– Nu contest, Sorian a făcut lucruri importante! – opină un felian, pe la a zecea cupă de vin. A revigorat economia, s-au potolit conflictele inter-rasiale, cetăţenii au un ţel al existenţei… Totuşi, nu pricep conceptul de Dreptate absolută… Nimic nu este absolut pe lumea asta, ba, fiind noi politeişti, nu putem concepe Absolutul nici măcar în lumile superioare…

Deşi comesenii îi făceau semne evidente să abandoneze subiectul, felianul se ambală:

– Mă rog, poate dacă am da sintagmei un sens metaforic, ar mai merge! Cumva, în sensul că tindem către

O echipă de sperieni, aflată în proximitate şi consumând cafele la o masă alăturată, interveni în discuţie, printr-un reprezentant. Acesta, iniţial, se prezentă:

– Bună ziua! Mă numesc plutonier-major Vionifar Onix şi, considerând discuţia dumneavoastră ca fiind una deosebit de interesantă, vă invit să o continuăm în beciurile Sar’a’labei, ambientul aşezământului de faţă nefiind unul propice…

Aparent, cei câţiva felieni şi cele două elfe însoţitoare nu şi-ar fi dorit această intempestivă deplasare la Sar’a’laba, însă, fiind împrejmuiţi de sperieni, deciseră că e mai bine să-i urmeze de bunăvoie.

– Dar noi n-am spus nimic – încercă un felian să aducă precizări -, ăsta a început să măcăne!…

Domnul plutonier-major Onix îi răspunse politicos:

– Totuşi, este de presupus că nu v-aţi aflat întâmplător la aceeaşi masă… De altfel, vom avea suficient timp să clarificăm această situaţie.

Una dintre elfe, purtând pe cap o bogată coamă roşie, dintre şuviţele căreia se strecurau, ca două lame de jungher, urechile ţuguiate, avu o intervenţie care-ar fi putut deveni riscantă:

– Futu-i! Asta numai vrăjitoarea aia cu cearcăne terifiante şi cu rânjet lugubru mi-a făcut-o! Am mâncat din ciupercile ei şi acum am halucinaţii… Dacă n-o îmbulinez eu!…

– Lăsaţi, doamnă, nu vă mai faceţi griji! – o încurajă, cu voce blândă, domnul plutonier-major. Vă facem spălături stomacale şi, dacă cumva aţi consumat ciuperci halucinogene sau alte substanţe interzise prin lege, efectul neplăcut va dispărea… Tocmai avem la beci un klismatron nou…

– Să-l bagi în cur la mă-ta! – mai zise elfa cea roşcată, însă, în curând, se potoli.

Seara ar fi fost una ademenitoare, cu cei opt sateliţi naturali ai planetei luminând discret, şi cu reflectoarele măturând orbitor uliţele. În pofida parfumului de flori ce plutea în văzduhul răcoros, felienii şi cele două elfe nu păreau cuprinşi de vraja serii de vară. De fapt, analizând cu seriozitate situaţia lor, nici nu ar fi avut prea multe motive de beatitudine, ideea unei vizite în beciurile Sar’a’labei nefiind, în epocă, una tocmai ispititoare.

Lansarea

Zi frumoasă la Piteşti. Ce-i drept, cam multe lansări săptămâna asta. Fiind vineri şi lumea deja îmbuibată cu lansarea lui Gheorghe Dinica, premiile scriitorilor, etc, nu au fost chiar numeroşi. Dar au fost. Au fost chiar şi receptivi.
Însă, mie mi-a plăcut. A fost o lansare frumoasă. Domnul Dolea a impresionat auditoriul. Marian, cred că a avut ceva emoţii. Ei, bine, vă dau câteva poze şi mă duc să dorm. Eu, cum am făcut, cum n-am făcut că am ajuns la doisprezece acasă. Nu, nu, autorii şi staful Tritonic au plecat mai devreme. Mai multe, dacă o vrea v-o spune Marian. Poate că o să vă spun şi eu zilele ce urmează. Dar, ţinând cont că mâine iar nu voi fi acasă, veţi mai aştepta puţin.
Vania, vezi că ţi-am trimis mail. Publică şi tu Iara (VIII).

 

Mai multe poze aici

Când s-o mai face bine ţara asta?

Că sunt blondă, recunosc. Am citit azi o poveste minunată la Gabi. Nu, nu m-am prins că e reală până nu am fost trasă de urechi.
Povestea e amplă. Sunt multe fire de cusut şi descusut. Mulţi copii pe care nu-i ajută nimeni. Uneori mai citesc la Isabelle şi mă îngrozesc. Dar, de cele mai multe ori, cazurile prezentate se termină cu bine. Acum, cazul prezentat de Gabriela, se va termina cu bine?
Ştiu că sunt oameni care se ocupă cu aşa ceva. Îi ajută pe copii să iasă la liman. Aşa că, citind la Gabriela şi mai apoi la Ana, poate reuşiţi să înţelegeţi unde-i buba. De parcă nu am şti. Funcţionari corupţi pe care-i doare în dos de copii ţării ăsteia.
Aş prefera să vă implicaţi puţin în povestea asta. Cine ştie? Poate împreună reuşim să scoatem un copil din mocirlă.
Răţuşca cea Urâtă – Gabriela Savitski

Vietăţile din Pădurea Verde îşi duc viaţa lor de poveste, la fel ca acum o mie de ani. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Vietăţile ticăloase devin şi mai ticăloase iar cele nobile devin înţelepte şi se duc să cultive legume undeva, în desişul Pădurii Verzi.

O tulburare trecătoare – aducătoare de speranţe “de şarpe” pentru lighioanele mici, care toate vor sânge, răzbunare, ochi scoşi şi ţeste zdrobite (şi evident, posturi de şefi) şi de spaime viscerale pentru lighioanele mari, mai bine adaptate la viaţa de întuneric, putoare şi glod, care se tem că le va fi asanată mlaştina şi nu vor mai avea unde să se-ascundă să vâneze animăluţe prostănace – a provocat-o întoarcerea cu alai, surle şi trâmbiţe a Regelui Frunză din Împărăţia Verzei Creţe. Vestea întoarcerii Regelui a fost primită felurit. Lupul Imre a ţistuit printre dinţi: “Nu mai crapă dreacu’ odată jivina asta incomprehensibilă! Băga-mi-aş laba-n ea de justiţie divină!”, vorbe preluate şi de jderul Şteruţ care, evident, mai needucat şi mai mitocan, s-a adresat supuşilor, în felul lui:”Be-ei, s-a terminat, be-eei, cu bulangereala! Mă pune director, bee-ei, acu să vedeţi voi futai! Am crezut că-l ia dracu pe rege, bee-eei, da’ ăsta are 9 vieţi, ca pisica, futu-l în gură!” şi făcu, culinsându-şi mijlocul înainte şi înapoi, o mişcare mai mult decât sugestivă, care exprima ce i-ar face el regelui dacă l-ar prinde. Supuşii, care veveriţe prin copaci, care jderi cu ochii ca boabele de piper, care broscuţe gălăgioase, care căprioare sfioase, care maimuţe şmechere, au tăcut şi au băgat la procesat informaţiile emise de jderul idiot şi pe cele venite “pe surse”. Pentru ele, viaţa era aceiaşi, indiferent cine era jupân. În plus, învăţaseră pe blăniţele lor hărtănite că “schimbarea domnilor e bucuria nebunilor”, aşa că-şi văzură, în continuare, de îndeletnicirile lor pădureneşti.

În timpul dilatat al basmului în care ne aflăm, pe malul unei băltoace, o raţă îşi clocea ouăle. Răţoiul era plecat să prospecteze Piaţa Centrală din Madrid, aşa încât toate grijile cuibului rămăseseră pe biaţa raţă. Tot ea trebuia să alerge să taie lemne, să le care din hăţiş, să facă de mâncare, să spele, să calce şi să sape în grădinuţa de zarzavat singură – singurică, în timpul foarte scurt în care lăsa ouăle să se răcorească. La spartul lor, când le-a venit sorocul, au ieşit patru răţuşte drăgălaşe, învelite în puf auriu ca-ntr-o mantie de raze. În jurul ochişorilor aveau câte o încondeiere neagră de parcă ar fi fost rimelate. Cele patru răţuşte s-au repezit în baltă, să găsească fericirea pe care o trăiseră în apa din ou. În cuibul golaş, cu paiele împletite-n dantelă, printre ghioacele zdrenţuite, părea să mai fie încă unul întreg. Părea ceva mai mare, dar raţa -mamă îşi zise în sinea ei că a început să aibă halucinaţii de la atâta clocit cu raţie de mâncare substanţial redusă, ori de la caniculă: “M-am zăluzât naibiului, de foame şi de grijă. Hai să-l clocesc şi pe ăsta să văd ce dracu’ iese din el”.

Cum ni se întâmplă şi nouă, oamenilor, să vorbim într-un ceas rău şi să se şi întâmple, aşa păţi şi raţa noastră.

A doua zi, pe la amiază, coaja oului începu să vibreze, să sfărâmă şi, din el, ieşi o creatură neagră – tuci, cu un cioc lătăreţ şi cu ochii mari, alungiţi înspre căpăcelele de la urechi. Raţa îşi înălţă guşa şi îndoi gâtul răsucind capul într-o parte şi îl apropie de pântecul înfierbântat să vadă ce fel de copil are. La vederea unei aşa arătări de groază, minţile ei i se zdrobiră de imaginea dracului invocat cu o zi în urmă, îşi ridică penele, sări din cuib şi o luă la goană blestemând şi stuchind în stânga şi dreapta, făcându-şi cruce cu ciocul, căzând peste cioatele răsturnate, prăbuşindu-se printre crengi, cu ochii lăcrimând şi înroşiţi de la iarba ce-i şfichiuia membrana protectoare.

– Bată-mă Dumnezău să mă bată cu ouăle mele şi usca-i-ar sămânţa lu’ Şofran (Şofran era răţoiul)! Doamne apără şi păzeşte sufletele noastre! Am clocit pe Ucigă-l Toaca, păcatele mele! Doamne, da’ cu ce ţi-am greşit eu ţie să-mi dai tu mie aşa pedeapsă?! Luate-ar dracu’, drace, şi duce-te-ai pe pustii şi pe apele seci! Măiculiţă mea care m-ai făcut, da’ ce-ai blagoslovit oul din care-am ieşit! Lumeee!!!! Vietăţi ale păduriiii!!! L-am scos pe Dracu’ din ou, lumeooo!!!

Raţa Zorica ajunse pe o coastă de deal, deasupra unei bocşe (unde făceau mangal, în cuptoare, un puhoi de sticleţi) făcu o sforţare şi-şi luă zborul pierzându-se-n înaltul cerului şi, până astăzi, n-a mai auzit nimeni nici de numele ei.

Ce se întâmplă cu nişte raţuşte orfane într-o pădure bine organizată, cu instituţii funcţionale unde diverse animăluţe plimbă hârtii, ştiţi, desigur. Au ajuns într-un orfelinat. Cu răţuştele – răţuşte, a fost mai simplu; printrea atâtea orătănii fără părinţi, au crescut şi ele. Dar răţuşca noastră cea urâtă – care nicidecum nu era Ucigă-l Toaca ci o biată făptură cu puful negricios – era un răţoi cu personalitate, revoltat, animat de spiritul dreptăţii absolute, în adâncul sufletului lui sensibil şi nefericit că nu e şi el o raţă ca toate raţele. În plus, toată adunătura de jderi şi marmote care-l supravegheau, hrăneau, spălau, îmbrăcau, băteau, surghiuneau, pedepseau, chinuiau, umileau, avea grijă să-i amintească, periodic, că mama lui de-aia fugise-n lume şi se omorâse probabil, pentru că adusese pe lume o creatură oribilă şi diformă ca el.

Sentimentul vinovăţiei este cel mai cumplit ucigaş nevăzut al sufletului – şi este ştiut că acela care nu reuşeşte că se ierte pe sine, în veci nu va putea să ierte pe alţii.

Răţuşca noastră cea urâtă, care era un răţoi, a primit, la botez, numele de Sultanul Vieţii, adică Zoltan. Creştea şi aduna în el ură şi revoltă cât să-i ajungă să răstoarne cu rădăcinile-n sus regatul Pădurii Verzi. Nu pentru că ar fi venit dintr-o familie de raţe nobile ci pentru că era cel mai mare din cuib şi era considerat un sultan şi pentru că în pofida a orice, deşi toată lumea îl dispreţuia şi detesta, el se încăpăţâna şi să trăiască şi să-şi apere punctul lui de vedere.

Printre lacrimi şi bucurii, zburătăcind cu celelalte orătănii prin hăţişurile din pădure, Răţoiul Zoltan a crescut mare, a făcut şcoală că era foc de deştept – şi ca orice deştept, era cam superficial – şi a ajuns student. Surioarele lui erau prin alte zone ale Pădurii Verzi şi cum sunt raţele sunt nestatornice, una dintre ele şi-a luat zborul în Ţările Calde. Zoltan, ca un sultan ce era, se simţea responsabil şi pentru surioarele lui, a tot căutat-o, a tot întrebat şi până la urmă a aflat un indiciu de la o coţofană zgubilitică şi cam surdă de bătrâneţe. Astfel, într-o zi, şi-a luat zborul înspre Pădurea Macaroanei, unde auzise că este sora lui.

La cuibul instituţionalizat Nicio Speranţă s-a făcut vâlvă mare. Unde-i răţoiul? Unde-i răţoiul Zoltan? Dacă s-a dus la şterpelit, în altă poveste, în Peştera lui Ali Baba?

Ca să fie ei acoperiţi, au întocmit repede jalbe şi întâmpinări să-şi apere spinările împăroşate de vreo ipotetică gheară. Jalbele şi hârţoagele s-au adunat din diverse zone, alcătuind un vraf din care Zoltan era încondeiat ca un adevărat Monstru din Locness, un terorist al tuturor zărilor, nu o biată raţă nevinovată.

După ce şi-a văzut sora, au înnotat în lacurile din Pădurea Macaroanei, au prins broaşte şi au povestit câte au păţit în volierele în care crescuseră, s-au îmbraţişat şi şi-au urat noroc.

Răţoiul nostru s-a întors la cuibul instituţionalizat zburând în picaj, cu penele înfoiate, fericit că avea şi el o părere de familie. Şi-a dat examenele, a mâncat popcorn, a băut Coca Cola, s-a dus la ştrand, a trăit şi el cum trăiesc toţi răţoii tineri din pădurile lumii.

În acest timp, hârtiile şi-au urmat mersul lor de melc bălos prin birourile marmotelor şi jderilor. Toată lumea care trebuia să semneze a semnat cu privirea la bilele de la Luxor (nu cel din Valea Regilor, ci jocul) sau la Aşii de la Solitaire. “Se aprobă Cf. Legii”, aşa scria fiecare marmotă – şef.

Astfel, dosăroiul bietului răţoi Zoltan ajunse pe masa Castorului – jude care a citit că răţoiul e plecat în ţările calde şi nu se mai întoarce, a semnat, a parafat şi a trimis ţidula la Cuibul “Fără Speranţă”. Deci: “În râpă cu Răţoiul Vagabond!”

Cum situaţiile – limită aduc din străfundurile fiinţei energii nebănuite, tot fiinţă fiind şi Răţoiul Zoltan, odată începu să i se lungească gâtul, să i se albească penajul, să se mărească şi să devină altceva. S-a strârnit furtună în Pădurea Verde. Dregătoriile au închis Solitaire -ul, Luxorul şi toate căsuţele de messenger, coborând din mirobolanta lume virtuală în lumea reală. Castorii voiau să ia gâtul marmotelor. Marmotele voiau să ia gâtul jderilor.

În această vreme, Răţuştei celei Urâte, îi creşteau aripile.

A risipit prin Pădurea Verde foi de platan pe care-şi scrisese povestea. Dormea într-o scorbură, mânca ce boabe lăsa Dumnezeu pe poteci. Era plin de revoltă şi de obidă. S-a înscris în audienţă la Leul Frunză. Când au văzut acestea, dregătorii împărăţiei, de frica mâniei Regelui, au căutat să ascundă dosarele şi să-i găsească un cuib răţoiului Zoltan care se transformase deja într-o superbă lebădă.

Din sângele Iarei (VII)

Simona?, e destul de pozitiva? 😀
IARA
Să-i ia dracu’ pe toţi. Să ardă, să se zvârcolească şi să se ducă de unde au venit. Nu, nu m-am trezit cu cele mai frumoase sentimente. Uneori mai e vorba şi de noroc, iar pe mine mă ocoleşte constant. Parcă îi e ciudă pe mine.
– Ce dracu’ sunt eu?, piază rea – am urlat înnebunită la Sal.
Pot să jur că m-a privit cu milă. Ai dracului vampiri. De parcă de mila lor aveam eu nevoie.
După ce m-am certat cu Sal, suficient de tare pentru a auzi tot globul, m-am dus să beau o bere. Noaptea era în puterea ei şi un miros de stricat, de mort, îmi inunda nările. Am intrant în primul bar. Mi-am scos pistolul şi l-am pus pe bar. Barmanul m-a privit de parcă aş fi vrut să-l jefuiesc.
– Dă-mi dracului o bere şi nu te mai uita ca prostul.
S-a executat destul de repede, cel puţin aşa mi s-a părut. Am băut prima bere şi am cerut-o pe a doua. Abia apoi mi-am făcut un bilanţ. Îl aveam pe Cal pe cap. Era clar că mă vâna. Sau, cel puţin, încerca să afle cum să ajungă în lumea celor veşnici, dar morţi de-a binelea. Apoi, era Sal. Uneori îmi era simpatic. Poate şi pentru că el era cel ce deţinea puterea asupra mea, dar, de cele mai multe ori, aş fi vrut să-i rup gâtul. Şi, ca şi cum totul ar fi fost perfect, a mai apărut şi Alizee. La drept vorbind, Alizee nu-mi displăcea. Nu ştiu de ce. Părea altfel. Habar nu am, dar era un sentiment ciudat. Dumnezeule, începeam să mă gândesc cu drag la un vampir. Era clar că trebuia să beau mai bine.
Atunci s-a aşezat el. A cerut o bere şi a dat-o pe gât. Am zâmbit. Ba nu, am râs ca o tâmpită:
– La dracu’- i-am şoptit, vampir să bea nu am mai întâlnit. Sper să mori în comă alcoolică.
Mi-am luat berea şi m-am dus la o masă liberă. Nu mai suportam să îi simt lângă mine. El a venit după mine. Evident. Oare de ce m-o fi mâncat să-l bag în seamă.
– Văd că ai miros bun – mi-a spus, aşezându-se fără să îmi ceară voie.
– Te rog, ia loc, nu te sfii.
Îmi zâmbi enigmatic. În zâmbetul lui se citea vârsta. Vârsta? Putrefacţia. Dumnezeule, ce o fi fost ea.
– Îmi cer scuze, am fost nepoliticos.
– Serios?!
– Sunt impresionat – intră el direct în subiect.
– Ah, vrei să spui că după atâtea secole, încă mai eşti uşor de impresionat? Dumnezeule, nu am nici treizeci de ani şi nu mă mai impresionează nimic.
Mai ceru o bere şi o dădu pe gât.
– Probabil că, odată cu vârsta, eşti…
– O, mai taci. Eşti penibil.
– Oh, aşa crezi?
– Lăsaţi-mă, dracului să beau o bere liniştită. Mai aveţi să îmi pătrundeţi şi în…, dar m-am oprit.
Nu părea a se simţi ofensat. Dar nici în largul lui nu se simţea.
– Iara…
Când mi-a pronunţat numele, mi s-a tăiat respiraţia. Am crezut că o să-i înfig cuţitul în inimă pe loc. Cu toate că nu am idee, dacă vampirii atât de bătrâni mor la fel de uşor.
– Nu-mi amintesc să fi făcut cunoştinţă.
– Nu contează – mi-o tăie el. De data asta, tonul fiind destul de serios. Ascultă-mă cu atenţie. Nu mai eşti în siguranţă. Marele nu mai are nevoie de Sal, ceea ce mă duce cu gândul că ar putea să se debaraseze şi de tine. Alizee, pentru moment, e singura ta şansă. Ascultă-mă, nu sunt un vampir. Miros ca ei, poate. Am nemurirea în priviri, poate şi moartea, dar eu sunt altceva.
– Concret – i-am cerut.
– Dacă Sal va părăsi oraşul, va muri.
Să-l ia dracu’. Cu atât mai bine, mă gândeam în naivitatea mea. El moare, Marele e înfipt.
– Şi?!
– Dacă el moare, mori şi tu. Marele o va convinge pe Alizee că aşa e mai bine.
– Şi?! Ce îţi pasă ţie?
Se ridică misterios şi îmi aruncă o ultimă privire.
– Şi eu vreau să scap de ei, dar mai întâi, am nevoie de tine în viaţă. Nu îl lăsa pe Sal să plece şi, pentru moment, încrede-te în Alizee. O să te caut eu când va fi cazul.
Şi iată-mă, nebună, căutând să salvez vampirul care are putere asupra mea. Să zică cineva că viaţa nu-i ironică.