Drumul Împărătesei (I) – Our

Se rătăciseră. Oricum, lui Our îi păsa mai puţin că se rătăciseră, însă durerea din şale aproape că îl ucidea. Lupta dintre el şi elfă – susţinea Our – nu fusese pe deplin dreaptă. Cu toate că elfa îşi pierduse spada şi fusese nevoită să lupte cu o amărâtă de bâtă, pe când Our avea toporişca cu tăiş dublu, piticul tot luase bătaie.
– Şi ce spuneai despre singurul război în care piticii i-au învins pe elfi?
Our bombăni în barbă, după care scoase pe gură un „rahat” şi se linişti.
– Şi acum? – se interesă elfa. Ce dracu’ facem?
Găsim calea Împărătesei.
– Eşti sigur că-i drumul cel bun?
Our nu zise nimic. Adevărul e că nu era sigur. În ultimul timp, cuvântul „sigur” nu prea mai avea vreo semnificaţie.
– Mda… –  bombăni piticul.
Elfa îşi încordă palma în jurul bâtei.
– Deci, eşti sigur?
Piticul privi cu jind la bâtă. Nu ar mai fi suportat să o ia pe coajă.
– Da, sunt sigur – se apără el.
 
*
Vania trecuse vadul. Era din nou singur. Habar nu avea unde o pierduse pe fata cu urzicile, dar, ce-i păsa lui? Fiecare cu soarta lui. Acum era în dilemă: să-i aştepte pe ceilalţi sau să-i bage-n…
– Futu-i! – bombăni vrăjitorul.
Trebuia să aştepte. Din câte îşi amintea, aveau o misiune. Ceva. Trebuiau să găsească ceva pentru… Împărăteasă?! Parcă. Dar nu era sigur a cui Împărăteasă. Dacă era vorba de Împărăteasa piticilor, puteau la fel de bine să se ducă cu toţii dracului. „Stai aşa”, spuse conştiinţa lui. „Piticii au Împărat”.
– Mă rog, să îl ia dracu’ şi pe ăla. Ce îmi pasă mie?
Aşadar despre ce Împărăteasă era vorba, şi cum de se încrezuse ea într-un pitic? Asta da enigmă. De s-ar fi inventat lecitina…
 
*
– Priveşte! – sări piticul. Calea Împărătesei.
– Minunat, bombăni Crina.
 
*
Agriph era cu adevărat îngrijorat. Se trezise pe cap cu o zână şi habar nu avea cum să iasă din pădure.
– Dreapta! – strigă Kmi.
Centaurul luă copacul în plin.
– Ha ha ha, ce amuzant e – sări în sus zâna.
– Cu ce-am greşit? – se întrebă centaurul pe sine.
 
*
– Şi acum? – se interesă elfa.
– Acum mergem pe calea asta.
– Ştii, de asta mă prinsesem şi eu. Întrebarea era unde duce calea asta.
– Presupun că la Împărăteasă.
– Nu îmi place când presupui – scânci Crina.
Piticul riidică din umeri. Parcă lui îi plăcea.
– Stai! – ţipă Crina. Ce se aude?
– E cineva în tufişuri.
– Scoate barda.

 

Reclame