Din sangele Iarei (III)

Din sângele Iarei (I)
Din sângele Iarei (II)
 
Nu sunt mort, dar nici viu în totalitate. Trăiesc pentru a sfida legile firii. Dumnezeu mă pândeşte, dar nici diavolul nu se lasă mai prejos. Singura mea alinare e că nu sunt singur. E o zi stranie. Cred că aşa a fost pentru toţi. Ron a murit, Dumnezeu ştie cum. L-au găsit în pivniţa bătrânei ăleia. Cum dracu’ o fi ajuns acolo? S-a ascuns de noi, dar nu de mâna noastră a murit. Iar Iara e de negăsit.
Gândesc haotic în ulimul timp, aproape că nici nu reuşesc să-mi dau seama ce zice Marele. Îşi mişcă buzele, idiotul…
– Ras, eşti cu noi? – strigă Marele.
La dracu’.
– Da, am şuierat.
Trebuie s-o găsiţi pe roşcată. Altfel ne ducem dracului de râpă. Dacă nu vrea să te ajute, dă-i muşcătura fatală.
Am mimat un da amărât. Nu suportam să o amărăsc pe Iara, dar ea ştia că de ar fi fost nevoie aş fi făcut-o. Aş fi muşcat-o. Ar fi devenit de-a noastră, iar sufletul ei nu mai avea să il scape nimeni. Ştiam cum se simte. Aşa mă simţisem şi eu. Dar eu nu i-am crezut în stare. Şi acum, iată-mă, nemuritor dar păgân. Fără vreo şansă de-a mă mai salva. Dar ea ştie şi asta mă consolează. Ştie că Marele nu vorbeşte doar pentru a nu adormi. Iar eu aş fi nevoit s-o fac.
– Dă-i drumul, Ras – ţipă mai marele.
Iara nu m-a invitat niciodată în casa ei. Aşa că nu aveam decât să o aştept la uşă, sperând totuşi că nu ajunsese acasă. Altfel aveam să înfrunt zorile şi să mă ia dracu’ de tot.
Veni târziu, să fi fost trei sau patru dimineaţa. Mă privi dezconcentrată, de parcă mintea îi era în altă parte.
– Ce dracu’ mai vrei şi tu?
Aşa era Iara, nimic personal. Meseria o învăţase să fie la obiect. Nu era vina ei. Fusese una dintre cele mai mari criminale de vampiri, până se văzuse nevoită să intre în slujba noastră. Ştiam, ne ura de moarte şi dacă ar fi fost sigură că asta ar fi scăpat-o de blestem, ne-ar fi ars unul câte unul, fără nici un regret sau resentiment.
– Trebuie să-ţi vorbesc – i-am spus eu calm. E vorba despre cadavrul pe care l-aţi găsit în pivniţa babei.
Mi-a aruncat o privire piezişă, dar nu a zis nimic. Şi-a aprins ţigara şi s-a aşezat pe trepte.
– Nu mă inviţi înăuntru – am plusat eu?
Ea nu zise nimic, dar legătura de sânge dintre noi fiind puternică, ştiam exact ce ar fi zis.
– Nu e omorât de-ai voştri.
– De vampiri vrei să spui.
– Ai înţeles bine ce am vrut să spun.
– De unde îl cunoşteai?
Am oftat. Oare avea să înţeleagă exact ce aveam să-i spun?
– Era ca tine, i-am mărturisit eu. Ne-a scăpat de sub control. S-a ascuns şi dracu’ ştie ce l-a omorât.
Iara nu era proastă, ştia exact ce i se cere.
– Marele crede că cineva i-a făcut felul doar să-l mâine pe el, adevărat?
Mi-am mişcat capul în semn de aprobare.
– Iar eu trebuie să aflu cine a fost neghiobul, continuă ea.
– Ştii doar…
– Ştiu, mă întrerupse ea. Un singur atu aveţi şi voi, pe ăsta pot să-l respect.
Putea, sigur că putea. Comunitatea vampirilor se mărea, iar Marele încerca să îi ţină sub control. Nu aveam voie să muşcăm oameni fără aproprobarea lor, dar legile erau făcute pentru a fi încălcate, lucru pe care Marele nu îl suporta. Dar odată ce se lăsau muşcaţi, puteam să ne înfruptăm din ei oricând aveam chef. Aşa era legea. Desigur, nu la fel se întâmplase şi cu Iara, dar despre asta nu vreau să-mi amintesc.
– Mda, spuse Iara. Iar alerg după cai verzi pe pereţi.
– Îţi pot da o mână de ajutor – m-am oferit eu.
– Să te văd.
– Ron era înscris într-o sectă ciudată. Ceva gen mâna dreaptă a nu ştiu cui.
– A lui Iuda – completă ea lăsându-mă cu gura căscată.
– În fine, nu contează.
Ea deveni interesată dintr-o dată. Îi auzeam gândul.
– Se pare că unul dintre ei a furat mâna unui cadavru.
– Ce idioţi – bombăni Iara.
– Aşa e, până nici noi nu am face una ca asta.
Iara zâmbi. „Nu, voi sunteţi nişte dobitoci în serie, aţi face şi mai mult”, îi simţii gândurile.
– Una peste alta, am mers mai departe, încercând să nu îi mai ascult mintea, se pare că oamenii din jurul lui începuseră să-l bănuiască de legături cu vampirii…
– Stai o clipă – mă opri ea. Vrei să spui că mâna dreaptă a lui Iuda, ştie despre vampiri?
– Da, asta vreau să spun.
– Iartă-mă că mă minunez, dar..
– Înţeleg, i-am confirmat. Iuda e doar o acoperire a adevăratului lor scop.
– Ce surpriză – mă ironiză ea.
Am tăcut o clipă.
– De fapt, ei sunt o prelungire a celor ca tine, numai că ei vor de bună-voie să se arunce în braţele noastre.
– Şi?
– Şi Marele nu-i vrea.
– Aşa că ucid pe oricine se apropie prea mult de voi.
– Complicat, nu?
Ea îşi stinse ţigara sub talba pantofului.
– Pentru voi, da. E complicat. Eu am înţeles.
– Nu înţeleg ce vrei să spui.
„Nici nu m-am gândit că ai avea mai mult de-o boabă de creier”, gândi ea în timp ce se îndrepta spre scara blocului, făcându-mi cu mâna şi afişând un zâmbet fals.

 

Reclame

Viaţa geniului în imagini

Am renunţat puţin la Our ca să vă arăt că lucrez. Da, aveam şi o poză cu Mircea Badea, poză făcută pe TV, care acredita ora 00:50. Nu am pus-o că şi aşa sunt prea multe. Poate o altă dată. Şi aşa am multe de spus, pentru că biblioteca e doar pe jumate.
Aşadar, aşa lucrează geniul. Aşa îmi zice Merlin 😀

  Dap, asta nu a ieşit. Habar nu am de ce şi e cea mai bună operă a mea.

Urmează mediul care mă revigorează 😀 Sigur, nu în întregime.

Cărţi am peste tot, chiar şi pe unde nu ar trebui: noptieră, colţuri ascunse, colţuri la vedere 😆

Ne întoarcem la mediul care mă revigorează. Bine, putem să-i spunem sala mea de lucru.

Cu toate că la mine în casă nu se pune alcool în gură. Ambii fiind duşmani declaraţi, asta nu înseamnă că nu avem cu ce vă servi. Serviţi! 😀
Poate vă mai arăt şi mâine.