Să moară americanii de ciudă

Nu mult după întâlnirea de la cetatea Poienari, el cedă tronul fiului său, Mircea şi trecu munţii în Transilvania cu primele exemplare, exact douăzeci şi patru, al douăzeci şi cincilea fiind încă sub teasc, din Charta, copiată cu meşteşug de mitropolitul-tipograf Macarie.
Blestemul manuscrisului.
Bogdan Hrib şi
Răzvan Dolea
 
Aşa cum ştiţi, eu rar fac câte o recenzie, de obicei făcând-o pentru reviste. Desigur, cartea asta va avea o recenzie pentru o revista din Toronto, dar şi pentru o revistă argeşeană. Aici doar îmi expun părerile, desigur, subiective. Nu că recenziile mi-ar ieşi mai obiective.
V-am tot ameninţat cu „Blestemul manuscrisului”. Adevărul e că imediat ce am ajuns acasă m-am pus pe citit. Timpul nu a fost în favoarea mea, aşa că a trebuit să citesc încet, cu toate că romanul se citeşte uşor.
Vreţi să ştiţi bomba? Ei bine, vreţi nu vreţi, tot o să o detonez.
Acum câteva luni am citit o carte. Ca de obicei, ţin minte subiectul, dar nu şi titlul sau numele autorului. Ar fi cumplit să caut la mine în bibliotecă. Asta ar însemna să vă spun mâine despre cartea pe care o am în faţă. Ei bine. Acea carte, autor american, mi-a plăcut enorm. De ce? Pentru că prezentul se împletea cu trecutul. Erau două poveşti, una în prezent, cealaltă în trecut. Pe aceeaşi structură merge şi „Blestemul manuscrisului”. Şiţi ce m-a uimit? Nu, nu aveţi de unde să ştiţi. Dacă pe copertă nu ar fi numele a doi români, aş fi jurat cu mâna pe inimă că această carte e scrisă de autori americani/englezi. Ştiţi de cât timp nu am citit un autor român care să mă facă să devorez literă cu literă? E prima oară când nu am putut diferenţia autorul român de cel din afară. Asta dacă nu o pun la socoteală pe Rodica Braşoveanu.
Acţiunea, aşa cum am spus, se împarte în două. Acţiunea prezentului. Personajul principal, un român, Stelian, este nevoit să asiste la o anchetă. O crimă petrecută în Frankfurt. Bănuiesc că această primă parte, prezentul, scrisă la persoana întâi, este scrisă de Bogdan Hrib. De ce cred asta? După descrierea de la începutul cărţii pe care şi-o face personajul. Descriere ce coincide cu cea a autorului. Un amestec de real şi fantezie. E aproape imposibil să nu-l recunoşti pe unul dintre autori în această descriere. Mai mult, şi aici o zic cu o oarecare invidie. Faptul că povestea prezentă e scrisă la peroana întâi, e minunat. De când mă chinui să fac asta 😀 Povestea din trecut, de fapt, e o succesiune de poveşti care ne duce pas cu pas pe urmele manuscrisului. De când a fost scris şi până când a fost răspândit în lume. Aici întâlnim voievozi, regi, prinţi, pe Meşterul Manole etc. Povestea unei istorii a unei Românii chinuite. Desigur, istorie reală, îmbinată cu una fantezistă. Dar vă jur că un simplu cititor nu îşi va da seama. Opt secole de istorie, descoperite în trei sute de pagini, îmbinate cu realitatea anului 2008.
Stelian este un personaj uman, normal aş putea spune. Învârtindu-se între iubirile lui, fiică şi viaţa de editor, intră într-un joc periculos ce se tot joacă încă din Evul Mediu.
Metafore din abundenţă. Metafore pe care recunosc că le-am „furat”. Limbaj select, dar şi ironii bine plasate.
Ce n-au pomenit cronicarii, de frica ruşinii sau de cea a păcatului, sunt mărturiile oştenilor, care au văzut la pârjolirea caselor, un bătrân îngenunchiat între flăcările care nu-l atingeau, ţinând în mâini scoarţe arse de carte din care picura plumb topit.
Acţiunea, nici în trecut, nici în prezent, nu implică numai poporul nostru. Întreaga lume fiind interesată de secretul manuscrisului. Serviciile tuturor popoarelor îşi adună forţele pentru a da de misteriosul manuscris. Regii, voievozii, toţi cei ce ştiau de acest manuscris sunt interesaţi de manuscris.
Pe lângă subiectul foarte serios, mi-a plăcut că autorii ştiu să destindă atmosfera atunci când e prea încărcată:
– La noi la Braşov, n-am auzit nimica…
  Măi, Hans, voi sunteţi şi mai înceţi la minte, ca şi la negoţ… O să aflaţi şi voi peste vreun an, că tu până acasă uiţi.
– Hai sictir!
– Ia, uite-te! De când fac negustorie pe drumul Stambulului, Hans al meu a învăţat limbi străine!
– Lasă-mă, Johann, că şi aşa sunt destul de amărât!
– De ce, dragul meu, ţi-a dăruit cineva de ziua ta o oglindă?
– Mă, cu tine nu se poate vorbi! Du-te dracului!
– Ei, aşa mai vii de acasă! Pricep şi eu ce spui!
Sigur că îmi vine să vă povestesc fiecare pagină, dar nu o voi face. Vă pot spune că veţi descoperi doi autori de mare clasă. Fără doar şi poate. Încă îmi e greu să cred că e vorba de doi români. Încă îmi e greu să cred că le-a ieşit o astfel de carte. Să zicem că e un thriller istoric. O carte ce îmbină religiile, oamenii, cu toţii având un singur scop: Descoperirea manuscrisului.
Dacă nu o cumpăraţi, cred că veţi pierde una dintre cele mai bune opere româneşti apărute în ultimii ani. Nu numai că e bună, dar îi şi bate la fund pe americani. De la stil, la uşurinţa înţelegerii, lecturării, etc. În sfârşit, românii au învăţat să scrie occidental. Vrem, nu vrem, trebuie să fim de acord cu toţii că genul occidental se citeşte. Iar românii încet, încet s-au adaptat. Nu este numai o surpriză pentru mine, dar şi o mare bucurie. Minunată carte, credeţi-mă. Chiar mi-a crescut apetitul pentru autorii români.