Din sângele Iarei (VI) – Eu sunt Alizee

Toata povestea aici.

Acesta este un exercitiu literar la persoana I. Personajele nu sunt reale – ar fi culmea – ci ma raportez cu drag la prietenii mei din blogosfera.

Am fost acolo întotdeauna. Aşa m-am născut, căci nu îmi amintesc o altă viaţă. Sunt mai bătrână decât marea. Nu erau ape atât de învolburate când am trecut eu prin locurile astea prima oară. Am stat mai mult în Paris, fascinată fiind de lumea culturală. De lumea nopţilor de cultură. De scriitorii cu damf de alcool, pictorii pe a căror chipuri curgea cocaina. Femeile uşoare ce le dădeau târcoale, neaşteptându-se la cine ştie ce câştig. Pe mulţi i-am făcut regi, mai mari în comunităţile de vampiri. Le-am dăruit veşnicia, iar ei m-au aruncat ca pe o cârpă. Când Marele m-a chemat, am ştiut că nu e o simplă glumă. Ştiam că în curând întreaga omenire va afla că suntem printre ei. Sunt destui cei ce ne vânează, nu mi-ar place ca întreaga omenire să fie pe urmele mele. Mă ascund sub ceea ce mi-a mai rămas din suflet. Dar un artist nu-şi pierde sufletul niciodată, indiferent de ceea ce e.

Marele nu e chiar cel mai iubit vampir din univers. Îl urăsc, la drept vorbind. Ca pe orice bărbat din viaţa mea, l-am adus în culmile gloriei, iar el nu se poate gândi decât la Iara.

Dacă nu aş fi văzut-o azi, aş fi zis că Marele e nebun. Dar nebunia îi e justificată. Iara e altfel, e mai mult de-a noastră, decât de-a lor. Mă gândesc la ea, iar dragostea trupească se înfioară în mine. Unele femei îmi trezesc astfel de sentimente. Aş vrea s-o am pe Iara, dar sunt prea mulţi cei ce şi-o doresc şi prea puternici.

Ras m-a urmat întregul drum. Cred că-i e teamă de ceea ce aş putea să fac. Doar ieri ce ne-am certat.

– Eşti cea mai frumoasă, Alizee, mi-a spus el.

Oi fi, nu ştiu. Dintre toţi vampirii lumii, eu sunt singura al cărui chip nu apare în oglindă. Poate că ăsta e semnul supremaţiei mele. Nu ştiu. Dar nu am nevoie să-mi spună ei cât sunt de frumoasă, vreau să văd eu, cu ochii mei.

– Du-te dracului, Ras. Eşti doar un vierme.

– Dar şi viermele ăsta are ochi, Alizee.

Am ţinut-o aşa întreaga seară. Iar dimineaţă s-a retras trist în cavoul lui. Eu nu mă mai retrag de ani buni, soarele nu mă ucide. Aş vrea s-o facă. Dar sunt veşnică de atâta timp, că şi soarele s-a obişnuit cu mine. Nici crucile nu îmi mai fac rău. De parcă Dumnezeu a uitat de mine. De cine sunt şi cât rău fac.

– Ajut-o pe Iara şi ai să-ţi capeţi locul lângă mine, mi-a spus Marele.

De parcă asta îmi doream eu. Ajutor i-aş fi dat oricum. Un vampir, mai ales unul mai bătrân decât pământul, nu de vânători are nevoie, ci de linişte.

Liniştea mi-am găsit-o cu câţiva ani în urmă. În Scoţia. Acolo l-am cunoscut pe Braa. Noi îi spuneam Barbă Albă, cu toate că nu avea barbă, dar tot timpul se purta ca un înţelept. El m-a învăţat că nu trebuie să ucid oameni pentru a mă hrăni. Donaţii de sânge. O idee destul de bună, ţinând cont că nu trebuie să bei orice grupă. E pe alese. Iar preferata mea e 01. Nu am mai băut sânge direct din sursă de când l-am cunoscut. Adevărul e că nu îmi făcea nici o plăcere să îmi pun buzele pe orice nespălat.

Braa a venit cu mine. Incognito, desigur. Marele nu îşi doreşte ca vampirii să intre în oraşul lui fără adeverinţă de primire. Dar Braa este destul de şiret. Întotdeauna a ştiut să se facă nevăzut şi nesimţit.

– Am văzut-o, mi-a spus Braa. E cinică, rece şi periculoasă. Dacă va scăpa de sub influenţa lui Sal, cu greu vom mai scăpa.

– Nu va scăpa de sub influenţa nimănui, am decretat nervoasă.

Mă enervez destul de greu. Eternitatea îmi dă posibilitatea de-a gândi. Dar Iara mă făcea să mă înfurii.

– Nu se ştie, făcu Braa pe deşteptul.

– Nu ai vrea să taci? Măcar o dată în viaţa ta. Taci şi lasă-mă să gândesc.

– Gândeşte cât vrei, mă duc să beau o bere.

Da, nu vă miraţi, Braa poate bea bere, la fel cum bea sânge. Nu ştiu cât e de bătrân. Nu îmi spune niciodată. Dar ştiu că poate trece destul de uşor drept om. De fapt, nimeni, nici chiar eu, nu l-a văzut vreodată bând sânge, dormind sau mâncând orice altceva. Nu, cu toţii îl văd bând bere şi fumând trabuc.

Eu sunt Alizee, umbra Iarei.

 

Ama – Vând Beagle

 

Ama – Vând Beagle

Asta am tastat pe Google când am decis să cumpăr un beagle cadou. Am ajuns la un site: Canisa Fantasy.

Am sunat. Mi-au zis că mai au doi baieţei. Am zis: perfect! – şi am plecat la ei. Ce am păţit acolo şi în zilele imediat urmatoare, citiţi aici, în povestea lui Bigălutz.

Ce s-a întâmplat apoi?

Câinele a fost dus la analize. Când doctorul veterinar a luat o lamă din fecalele caţelului la analize a rămas înmărmurit: „Doamnă, eu de când sunt medic un căţel atât de infestat cu atât de mulţi paraziţi nu am mai văzut!!!”

Câinele mânca echivalentul de hrană a unui câine matur de 10 kg, dar nu asimila nimic şi era numai piele şi os. Paraziţii îi intraseră în intestine şi acolo rodeau pereţii. Dureri înfiorătoare.

Ce să facem? Un şir nesfârşit de pastile de deparazitare, antibiotice. Pauză. Luat de la capăt, până când căţelul a fost curăţat complet de paraziţi.

Am răsuflat uşuraţi şi am zâmbit bucuroşi când nu i se mai vedeau coastele şi în sfârşit asimila hrana. Apoi într-o zi câinele se umple de bubiţe mici şi mărunte. Acestea erup şi căţelul (avea doar 4 luni) are mâncărimi ce îl fac să îşi smulgă bucăţele de piele. Sângele îi mânjea peste tot blăniţa.

Am fugit disperaţi la doctor. Verdictul a venit necruţător: demodecie!

Ce înseamnă asta? Cam aşa arată şi, mai pe româneşte, este o formă urâtă de râie, care se ia doar de la mamă la pui pe fondul unui sistem imunitar aproape inexistent. Partea proasta este că boala este foarte dureroasă, recidivează, se vindecă cu dificultate şi cu multe medicamente.

De ce am tăcut atât timp?

Pentru că nu ştiam ce să fac. Eram un caz singular (credeam eu). Cui îi pasă că un căţel moare în dureri groaznice?

Dar s-a întâmplat că am primit un telefon de la o doamnă, care ca şi mine, a cumpărat un câine de la aceeaşi canisă, şi care plângea de nervi pentru că şi căţeluşa ei se chinuie cu demodecia şi credea că o pierde din cauza paraziţilor interni care îi rodeau organismul.

În plus ea mi-a povestit de încă un caz, încă un căţel care se află în Deva, care suferă exact de aceleaşi boli.

Brusc nu mai eram singură, eram convinsă că ceea ce s-a întâmplat cu căţelul meu nu este un accident, ci un obicei.

Organizaţii de protecţie a animalelor ?!

Şi îmi veţi spune probabil să apelez la ei pentru ajutor. Am făcut-o. Răspunsul: „Şi ce vă deranjează domnişoară? Doar le vinde, nu? Nu îi ţine şi îi chinuie.”

Nu am primit nicio reacţie din partea lor, deşi i-am sunat nu pentru a acţiona ei în locul meu, ci doar pentru a-mi spune ce aş putea eu să fac, ce posibilităţi am pentru a-i sancţiona pe aceşti oameni.

Mi-au lăsat un gust amar. Şi nu mai pot adăuga nimic!

Ce spun ei?

Că în Timişoara există epidemie de demodecie (!!!???).

Că boala a luat-o câinele de la mine – la ei era sănătos. (Să nu vă miraţi dacă aceste afirmaţii se bat cap în cap!).

Ce vreau?

Vreau să se afle că această formă de a face bani este o realitate.

Vreau ca toată lumea să devină conştientă că şi asta este o formă de TORTURĂ a animalelor.

Soarta acestor căţei este înfioratoare: marea lor majoritate vor avea dureri îngrozitoare şi, dacă nu nimeresc acolo unde se investeşte în sănătatea lor, putrezesc de vii.

Vreau să îi găsesc pe cei care au trecut prin aşa ceva!

Vă rog să vă alăturaţi acestui demers. Să reuşim să spunem povestea acestor căţei, victime ale unor oameni lipsiţi de scrupule, care pun câştigul mai presus de aceste suflete.

Priviţi în ochii acestui căţel de doar patru luni şi încercaţi să vă imaginaţi chinurile prin care a trecut. Imaginaţi-vă că această privire nu este un accident nefericit, ci consecinţa unei acţiuni voite. Şi totul pentru că aceşti căţei se pot vinde!