Decizii

Foto: Alex Mazilu

 

Mă învârt în jurul cozii încă de dimineaţă. Între un scenariu de terminat, o lansare de organizat şi gânduri de adunat, lucruri de gândit, importante, mailuri trimise la editurile care m-au publicat, epuizare intelectuală etc, cam tot învârtit în jurul cozii se numeşte. Am uiitat de decizii? Da, am uitat. Şi decizii de luat.
Ce am rezolvat? Hehe. Să zicem că lansarea e în curs de rezolvare. Pai da, i-am dat temă domnului Jean Dumitraşcu. Momentan. Căci mai târziu îmi va da dânsul mie. Încerc să o şi gândesc lansarea – nu, nu e a mea. Adică să aibă o temă. Să fie deosebită. Cam greu. E vară, lumea se duce la bazin, dar îi conving eu. Eu i-am convins întotdeauna. Sunt un om convingător. Decizii? Dap, încă nu ştiu. Sunt debusolată. Aici e greu. Cred că o decizie mai grea nu am avut de luat. E cu dus şi întors. E şi bună, dar şi mai puţin bună. Asta voi vedea. Până la urmă decizia corectă va veni, sunt sigură. Oricum, singura care m-a pus cu picioarele pe pământ cât de cât, a fost Mana. Pentru că ea a ştiut să-mi prezinte şi dezavantajele. Vedeţi? Asta înseamnă experienţă. Lucrul cu oamenii, responsabilităţile. Mana ştie. Cam asta e diferenţa. Apoi mai e şi treaba cealaltă. Dacă Media Pro, după terminarea acestui proiect decide să mă bage în unul şi mai şi? A, nu înţelegeţi despre ce e vorba? Nu-i nimic. Sunt doar decizii şi decizii. Şi dacă eu, totuşi, îmi doresc să devin scriitor profesionist. Atunci cum rămâne cu timpul dedicat acestui job? Dap, nu mănânânci din asta, dar habar nu aveţi ce bogăţie spirituală e.
S-o luăm încet. Am 27 de ani şi mă încurc în decizii. Păi da, cum să gândesc eu un episod eficient, când nu pot lua o decizie coerentă. Un lucru îl ştiu sigur, la meseria de scriitor nu renunţ decât când voi avea flori pe piept. De mă dau ăştia afară din casă şi o coală de hârtie şi un creion, tot cerşesc. Bun, cu una am rezolvat-o, dar mai am două. Stresată? Nervoasă? Da. Nu trebuie să aveţi prea multe cunoştinţe despre mine pentru a simţi asta. Da. Sunt. Sunt. Ambele.
Vineri scriitorii ăştia din Piteşti vor fi premiaţi. Normal, eu sunt pe lângă de câţiva ani, cu toate că pe mine mă ştie tot Piteştiul ca pe calul breaz. Dar nu-i bai, că nu vreau eu premiile lor prăfuite. Suntem generaţii diferite. Poate că e normal să fie aşa. Dumnezeu mai ştie. Bun, să ne calmăm. Încerc de dimineaţă, printre zeci de telefoane şi nervi, să scot două fraze inteligente pentru personajele filmului. Desigur, azi nici personajele nu sunt prea inteligente. Încerc să îmi dau seama dacă e bine, dacă e rău, dacă e între bine şi rău. Dacă, dacă, dacă… azi e ziua cu mulţi dacă.
Nici măcar nu sunt în stare să vorbesc cu oamenii. În afară de subiectul lansare, nu pot auzi nici un alt cuvânt. Pur şi simplu sunt într-o disperare cruntă. Da, aş vrea răspunsuri, clarificări, dar tot eu trebuie să rezolv şi asta. Şi, colac peste pupăză, editura nu-mi răspunde. Aştept. M-am învăţat cu aşteptările lungi. Nu mai e nici o problemă. Deja am impresia că sunt într-o continuă aşteptare. Că viaţa mea e un peron şi trenul nu mai vine şi când se apropie eu nu sunt sigură dacă să-l prind sau nu. Dileme existenţiale? Nu. Nu sunt dileme. Doar că deciziile nu se iau aşa uşor, mai ales atunci când e vorba de renunţări şi acceptări. Desigur, pot să ajung sus, dar nu pe planul scriitorului sau şi pe planul scriitorului. Dumnezeu mai ştie.
Sunt Oana Stoica-Mujea, am 27 ani şi vreau să cred că sunt scriitor. Întrebarea e, mai sunt şi altceva? E suficient atât? Trebuie să fiu mai mult decât scriitor? Pot să fiu mai mult? Poate că pot, poate că nu pot. Cine ştie? Voi ce făceaţi la 27 ani? Sunt curioasă. Vreau să ştiu. Poate că experienţele voastre mă vor ghida şi pe mine.
Ceva tot am învăţat. Am învăţat că dacă aş fi luptat mai mult pentru statutul meu de scriitor, azi aş fi fost mai departe. Ei bine, cel puţin pentru ăsta ştiu că voi lupta. La restul încă mă mai gândesc.
Dap, înapoi la treabă.