Habar nu am cum stau lucrurile cu mine. Nu ştiu dacă sunt eu ciudată sau pur şi simplu nu mai înţeleg nimic. Nu sunt genul de om pe a cărui faţă să se imprime fericirea. Rar exult. Depinde ce se întâmplă. Uneori sunt fericită chiar prea mult, dar nu se citeşte asta pe mine. Aşa sunt eu, mai ursuză. Îmi dau seama că nici mama nu a ajuns să mă cunoască până într-acolo. Ce să mai zic de alţii. În fine, nu că eu m-aş cunoaşte mai bine. Dar un merit tot îl am, ştiu când ceilalţi nu se simt bine lângă mine.
Nu, nu îi ţine nimeni cu forţa. Cred că mulţi au reuşit să îşi dea seama că m-am depărtat. Motivul a fost enunţat. Dacă omul nu ştie să se dea mai în colo când nu îi convine, îi facilitez eu trecerea. Desigur, tot eu sunt de vină. Dhhh, mi se pare şi normal. Ar fi culmea să aibă altcineva vreo vină pentru că eu încerc să le arăt oamenilor că nu sunt disperată să stea în preajma mea. Nu că m-ar durea prea tare. Am avut momente în care m-am apropiat, dar iată că la fel de repede m-am şi depărtat. Nu, nu am chef de cafea. A, asta nu era în context 😀 Ce straniu.
Mai rău e când se întâmplă asta cu cei foarte, dar foarte apropiaţi. Nu ştiu, poate că mă deranjează puţin, dar şi mai mult mă deranjează că nu sunt capabili să-mi spună: „gata, vreau să stau mai departe”. E ok. Sunt o fire destul de singuratică. Trăiesc scriind. Cred că aşa şi respir. Uneori mă gândesc prea mult la cei din jur şi din pricina asta reuşesc să dau înapoi. Mă gândeam că la mine, cu adevărat, nu s-a gândit nimeni. Acum mi-a venit asta. M-a pocnit realitatea. Toată lumea m-a lăsat în nebunia mea. Dintr-o dată îmi dau seama că habar nu am cum trebuie să fac pentru a fi împlinită cu adevărat. Nu ştiu dacă am nevoie de o schimbare, de o vacanţă foarte lungă, de scris sau de altceva. E prima oară când habar nu am ce vreau de la mine. De la ceilalţi am ştiut mereu ce vreau, dar nu aia au vrut şi ei. Dacă sesizaţi diferenţa. Aşa că, îmi închipui eu, e de la mine. Probabil că eu greşesc fiind prea grijulie. Poate că ar trebui să devin mai individualistă. Să îmi doresc mai multe pentru mine şi mai puţine pentru alţii. Habar nu am dacă asta m-ar ajuta cu ceva, dar aş putea să încerc.
Poate vorbesc prostii. Nu ştiu.
Habar nu am de ce scriu asta. E ca un fel de eliberare? O fi. Chiar vreau să spun ceva cu adevărat? Cred că vreau. Dap, nu mă exprim coerent. Nu, nu o fac pentru voi. Pentru că în mintea mea sunt coerentă. Da, mă joc cu cuvintele, dar tot aia vreau să spun. Nu pot striga în gura mare. E viaţa mea. Iar ceea ce spun eu acum, e o fărâmă din ea. Nu are legătură nici cu faptul că m-am simţit rău în ultimile zile. Nu. Chiar nu. Are legătură cu ziua de azi. Oarecum, sunt dezamăgită de mine în primul rând. Încerc să îmi dau seama unde trebuie acţionat, dar totuşi, parcă nu la mine ar trebui ceva schimbat. Cu toate că, în momentul de faţă, sunt conştientă că hotărârea tot la mine e. Şi da, sunt gata să accept. Sunt gata să accept o propunere tocmai din această pricină. Să plec. Să văd dacă sunt în stare. Habar nu am dacă asta o mai însemna că pot fi şi scriitor. Dar ştiu că ceva se va schimba drastic altundeva.
Ce voi face până la urmă? Vom vedea. Voi vedea. Voi fi capabilă până la urmă să îmi dau seama. Trebuie să fiu. Altfel cum? Sunt uşor debusolată zilele astea. Parcă prea se înghesuie toate relele.
Nici să râd nu am chef şi nici să omor vreun personaj. O fi vara…
