Despre trafic

Am trecut grăbită pe culoarea galben a semaforului. Normal, el m-a văzut. M-a oprit şi cu un zâmbet cretin îmi zice:
– Ai forţat culoarea semaforului.
Am scos maşina din viteză şi am tras frâna de mână. Mi-am pus, cu rapiditate – deja sunt rapidă –, sandalele cu toc. Să nu vadă bulă că sunt desculţă – cu toate că nu cred că există o regulă, dar în fine – şi i-am zis:
– A, nu mai spune. Şi cum anume am forţat culoarea? Ce i-am făcut? Am luat-o cu japca?
– Trebuia să pui frână.
– Am pus, dar trecusem de el. Şi, din câte ştiu eu, pe galben poţi trece, dacă nu ai ocazia să opreşti la timp.
El îşi scoate cascheta şi se scarpină în cap.
– Da, dar aveai timp.
– Cine zice asta?
– Cu cincizeci la oră, ai timp să pui frână.
Argumentul era în favoarea lui. Culmea, îmi înregistrase viteza pe radar. Adică chiar m-a simţit radarul? Se pare că da.
– Bine, am forţat culoarea. Acum ce să mai fac? Să îi cer scuze?
– Eşti impertinentă.
Mă rog, nu era o noutate, dar m-am mulţumit să mă strâmb.
– Îţi iau două puncte pentru chestia asta.
– Mă rog, dacă îţi trebuie ţie. Ia-le. Am şi aşa prea multe.
Începe să scrie procesul verbal. Din când în când, mai trăgea cu ochiul. Se opreşte şi îmi spune:
– Dar ne-am putea înţelege?
Ha, ca să vezi. De parcă dacă aş fi vrut asta nu i-aş fi propus eu.
– Uite care e faza, nu am chef să mă înţeleg cu nimeni. Şi apoi, tu nu ai auzit că e DNA-ul în Piteşti?
S-a înverzit. Nu avea dreptate. Ştiu şi eu că ai voie să treci pe galben în anumite situaţii şi fusese o anumită situaţie. Adică eu nu am văzut galbenul. Mă rog, nici de puncte nu îmi pasă. Dacă îmi păsa mi le recuperam. El se apucă să scrie cu şi mai multă înverşunare procesul verbal. Mi-l bagă în faţă:
– Semnează.
– Stai să citesc, că eu nu semnez ca primarul.
Citesc. Exprimarea era clară „ conducătorul auto… bla… bla… bla… a forţat semaforul”. Ptiu, drace, până acum forţasem culoarea, acum am forţat şi semaforul.
– Nu semnez, îi zic eu.
El se încruntă.
– De ce?
– Asta îmi sună a viol. Sună de parcă aş fi violat semaforul. Nu semnez.
El îşi dă o palmă în cap.
– Măi, duduie…
– Duduie să-i zici cui îţi permite. E dreptul meu să nu semnez.
– Bine, se dă el bătut. Scrie aici că nu eşti de acord cu ce zic eu şi poţi pleca.
Când să scriu, colegul lui îl opreşte pe unu’. Strigă la ăsta:
– Băi, Marcele, l-a luat radarul.
Dobitocul îmi smulge procesul din mână şi-l rupe.
– Ale dracu’ sunteţi voi muierile astea.
Ridic din umeri nepăsătoare.
– Du-te, îmi zice el. Şi ai grijă cum conduci.
Eu mă urc în maşină şi cu drgălăşenie îi zic:
– Vezi că ăla a forţat acceleraţia. I-ai probe biologice.
Omul s-a făcut negru. Cred că îmi mai făcea un proces verbal, dar am demarat. Uitând, din blonzenie, să mă descalţ. Ei, oricum, a fost distractiv. Habar nu am dacă a avut sau nu dreptate. Dar nici că îmi păsa. Mă distrează mai mult să ştiu că am rămas cu puncte. Totuşi, exprimarea lasă de dorit. Vă jur că nu am forţat nici culoarea, nici semaforul. Au stat de bună voie.
Mai târziu, în exces de zel, îi arăt lui Xreder cum am întors eu maşina în mijlocul străzii. Mândră de mine, desigur, încercând de ceva timp să fac chestia asta, că o făceau toţi.
El îmi zice:
– Bine, bine, dar la linia continuă te-ai uitat?
Eu îi spun mirată.
– Mă uit la ea de câţiva ani.
 
Desigur, acest material este un pamflet. Treaba cu linia continuă am păţit-o, dar poliţia încă nu a avut curaj să mă oprească. Sper să nici nu aibă. Cu toate că, din întâmplări adevărate, azi l-a oprit pe boul care tot încerca să mă depăşească pe dreapta. Unde au luat ăştia carnetul? A, da, la Piteşti 😀

 

 

 

 

La mulţi ani, Corina!

Eu am întârziat de data asta. Nu-i vina mea, dar nu-i o scuză.
Astăzi, avem o sărbătorită în bloggosferă. O sărbătorită care îmi e tare dragă. Nu ne-am cunoscut personal, încă. Dar o s-o facem. Pentru că mă tot ameninţă cu o cafea. Nu o cunosc pe Corina foarte bine ca politician, dar mi-a fost suficient blogul şi două sau trei convorbiri pentru a-mi da seama că este sensibilă şi că sufletul ei este de-o frumuseţe nemăsurată.
Iartă-mă pentru întârziere, Corina, dar mai bine mai târziu decât niciodată.
Nu ştiu să spun multe despre Corina. Pot să vorbesc la nesfârşit despre senzaţia care mi-a lăsat-o. Şi pot să recunosc că am „bârfit-o” cu Maria, la modul cel mai frumos posibil. Maria confirmându-i ceea ce simţisem şi eu vis-a-vis de ea.
Momentan nu pot să-ţi dăruiesc decât o melodie. Cadoul e pregătit, ăla real. Dar nu o să divulg nimic din el. Ştiu să păstrez secrete, aşa că nu vei afla decât la momentul potrivit 😀
La mulţi ani, Corina! Multă forţă de muncă. Multă fericire şi realizări cât cuprinde.
Nu e el cel mai frumos post, dar ţi-l dedic din suflet. Sper să rămâi aşa cum te văd eu, până la adânci bătrâneţi.