Când s-o mai face bine ţara asta?

Că sunt blondă, recunosc. Am citit azi o poveste minunată la Gabi. Nu, nu m-am prins că e reală până nu am fost trasă de urechi.
Povestea e amplă. Sunt multe fire de cusut şi descusut. Mulţi copii pe care nu-i ajută nimeni. Uneori mai citesc la Isabelle şi mă îngrozesc. Dar, de cele mai multe ori, cazurile prezentate se termină cu bine. Acum, cazul prezentat de Gabriela, se va termina cu bine?
Ştiu că sunt oameni care se ocupă cu aşa ceva. Îi ajută pe copii să iasă la liman. Aşa că, citind la Gabriela şi mai apoi la Ana, poate reuşiţi să înţelegeţi unde-i buba. De parcă nu am şti. Funcţionari corupţi pe care-i doare în dos de copii ţării ăsteia.
Aş prefera să vă implicaţi puţin în povestea asta. Cine ştie? Poate împreună reuşim să scoatem un copil din mocirlă.
Răţuşca cea Urâtă – Gabriela Savitski

Vietăţile din Pădurea Verde îşi duc viaţa lor de poveste, la fel ca acum o mie de ani. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Vietăţile ticăloase devin şi mai ticăloase iar cele nobile devin înţelepte şi se duc să cultive legume undeva, în desişul Pădurii Verzi.

O tulburare trecătoare – aducătoare de speranţe “de şarpe” pentru lighioanele mici, care toate vor sânge, răzbunare, ochi scoşi şi ţeste zdrobite (şi evident, posturi de şefi) şi de spaime viscerale pentru lighioanele mari, mai bine adaptate la viaţa de întuneric, putoare şi glod, care se tem că le va fi asanată mlaştina şi nu vor mai avea unde să se-ascundă să vâneze animăluţe prostănace – a provocat-o întoarcerea cu alai, surle şi trâmbiţe a Regelui Frunză din Împărăţia Verzei Creţe. Vestea întoarcerii Regelui a fost primită felurit. Lupul Imre a ţistuit printre dinţi: “Nu mai crapă dreacu’ odată jivina asta incomprehensibilă! Băga-mi-aş laba-n ea de justiţie divină!”, vorbe preluate şi de jderul Şteruţ care, evident, mai needucat şi mai mitocan, s-a adresat supuşilor, în felul lui:”Be-ei, s-a terminat, be-eei, cu bulangereala! Mă pune director, bee-ei, acu să vedeţi voi futai! Am crezut că-l ia dracu pe rege, bee-eei, da’ ăsta are 9 vieţi, ca pisica, futu-l în gură!” şi făcu, culinsându-şi mijlocul înainte şi înapoi, o mişcare mai mult decât sugestivă, care exprima ce i-ar face el regelui dacă l-ar prinde. Supuşii, care veveriţe prin copaci, care jderi cu ochii ca boabele de piper, care broscuţe gălăgioase, care căprioare sfioase, care maimuţe şmechere, au tăcut şi au băgat la procesat informaţiile emise de jderul idiot şi pe cele venite “pe surse”. Pentru ele, viaţa era aceiaşi, indiferent cine era jupân. În plus, învăţaseră pe blăniţele lor hărtănite că “schimbarea domnilor e bucuria nebunilor”, aşa că-şi văzură, în continuare, de îndeletnicirile lor pădureneşti.

În timpul dilatat al basmului în care ne aflăm, pe malul unei băltoace, o raţă îşi clocea ouăle. Răţoiul era plecat să prospecteze Piaţa Centrală din Madrid, aşa încât toate grijile cuibului rămăseseră pe biaţa raţă. Tot ea trebuia să alerge să taie lemne, să le care din hăţiş, să facă de mâncare, să spele, să calce şi să sape în grădinuţa de zarzavat singură – singurică, în timpul foarte scurt în care lăsa ouăle să se răcorească. La spartul lor, când le-a venit sorocul, au ieşit patru răţuşte drăgălaşe, învelite în puf auriu ca-ntr-o mantie de raze. În jurul ochişorilor aveau câte o încondeiere neagră de parcă ar fi fost rimelate. Cele patru răţuşte s-au repezit în baltă, să găsească fericirea pe care o trăiseră în apa din ou. În cuibul golaş, cu paiele împletite-n dantelă, printre ghioacele zdrenţuite, părea să mai fie încă unul întreg. Părea ceva mai mare, dar raţa -mamă îşi zise în sinea ei că a început să aibă halucinaţii de la atâta clocit cu raţie de mâncare substanţial redusă, ori de la caniculă: “M-am zăluzât naibiului, de foame şi de grijă. Hai să-l clocesc şi pe ăsta să văd ce dracu’ iese din el”.

Cum ni se întâmplă şi nouă, oamenilor, să vorbim într-un ceas rău şi să se şi întâmple, aşa păţi şi raţa noastră.

A doua zi, pe la amiază, coaja oului începu să vibreze, să sfărâmă şi, din el, ieşi o creatură neagră – tuci, cu un cioc lătăreţ şi cu ochii mari, alungiţi înspre căpăcelele de la urechi. Raţa îşi înălţă guşa şi îndoi gâtul răsucind capul într-o parte şi îl apropie de pântecul înfierbântat să vadă ce fel de copil are. La vederea unei aşa arătări de groază, minţile ei i se zdrobiră de imaginea dracului invocat cu o zi în urmă, îşi ridică penele, sări din cuib şi o luă la goană blestemând şi stuchind în stânga şi dreapta, făcându-şi cruce cu ciocul, căzând peste cioatele răsturnate, prăbuşindu-se printre crengi, cu ochii lăcrimând şi înroşiţi de la iarba ce-i şfichiuia membrana protectoare.

– Bată-mă Dumnezău să mă bată cu ouăle mele şi usca-i-ar sămânţa lu’ Şofran (Şofran era răţoiul)! Doamne apără şi păzeşte sufletele noastre! Am clocit pe Ucigă-l Toaca, păcatele mele! Doamne, da’ cu ce ţi-am greşit eu ţie să-mi dai tu mie aşa pedeapsă?! Luate-ar dracu’, drace, şi duce-te-ai pe pustii şi pe apele seci! Măiculiţă mea care m-ai făcut, da’ ce-ai blagoslovit oul din care-am ieşit! Lumeee!!!! Vietăţi ale păduriiii!!! L-am scos pe Dracu’ din ou, lumeooo!!!

Raţa Zorica ajunse pe o coastă de deal, deasupra unei bocşe (unde făceau mangal, în cuptoare, un puhoi de sticleţi) făcu o sforţare şi-şi luă zborul pierzându-se-n înaltul cerului şi, până astăzi, n-a mai auzit nimeni nici de numele ei.

Ce se întâmplă cu nişte raţuşte orfane într-o pădure bine organizată, cu instituţii funcţionale unde diverse animăluţe plimbă hârtii, ştiţi, desigur. Au ajuns într-un orfelinat. Cu răţuştele – răţuşte, a fost mai simplu; printrea atâtea orătănii fără părinţi, au crescut şi ele. Dar răţuşca noastră cea urâtă – care nicidecum nu era Ucigă-l Toaca ci o biată făptură cu puful negricios – era un răţoi cu personalitate, revoltat, animat de spiritul dreptăţii absolute, în adâncul sufletului lui sensibil şi nefericit că nu e şi el o raţă ca toate raţele. În plus, toată adunătura de jderi şi marmote care-l supravegheau, hrăneau, spălau, îmbrăcau, băteau, surghiuneau, pedepseau, chinuiau, umileau, avea grijă să-i amintească, periodic, că mama lui de-aia fugise-n lume şi se omorâse probabil, pentru că adusese pe lume o creatură oribilă şi diformă ca el.

Sentimentul vinovăţiei este cel mai cumplit ucigaş nevăzut al sufletului – şi este ştiut că acela care nu reuşeşte că se ierte pe sine, în veci nu va putea să ierte pe alţii.

Răţuşca noastră cea urâtă, care era un răţoi, a primit, la botez, numele de Sultanul Vieţii, adică Zoltan. Creştea şi aduna în el ură şi revoltă cât să-i ajungă să răstoarne cu rădăcinile-n sus regatul Pădurii Verzi. Nu pentru că ar fi venit dintr-o familie de raţe nobile ci pentru că era cel mai mare din cuib şi era considerat un sultan şi pentru că în pofida a orice, deşi toată lumea îl dispreţuia şi detesta, el se încăpăţâna şi să trăiască şi să-şi apere punctul lui de vedere.

Printre lacrimi şi bucurii, zburătăcind cu celelalte orătănii prin hăţişurile din pădure, Răţoiul Zoltan a crescut mare, a făcut şcoală că era foc de deştept – şi ca orice deştept, era cam superficial – şi a ajuns student. Surioarele lui erau prin alte zone ale Pădurii Verzi şi cum sunt raţele sunt nestatornice, una dintre ele şi-a luat zborul în Ţările Calde. Zoltan, ca un sultan ce era, se simţea responsabil şi pentru surioarele lui, a tot căutat-o, a tot întrebat şi până la urmă a aflat un indiciu de la o coţofană zgubilitică şi cam surdă de bătrâneţe. Astfel, într-o zi, şi-a luat zborul înspre Pădurea Macaroanei, unde auzise că este sora lui.

La cuibul instituţionalizat Nicio Speranţă s-a făcut vâlvă mare. Unde-i răţoiul? Unde-i răţoiul Zoltan? Dacă s-a dus la şterpelit, în altă poveste, în Peştera lui Ali Baba?

Ca să fie ei acoperiţi, au întocmit repede jalbe şi întâmpinări să-şi apere spinările împăroşate de vreo ipotetică gheară. Jalbele şi hârţoagele s-au adunat din diverse zone, alcătuind un vraf din care Zoltan era încondeiat ca un adevărat Monstru din Locness, un terorist al tuturor zărilor, nu o biată raţă nevinovată.

După ce şi-a văzut sora, au înnotat în lacurile din Pădurea Macaroanei, au prins broaşte şi au povestit câte au păţit în volierele în care crescuseră, s-au îmbraţişat şi şi-au urat noroc.

Răţoiul nostru s-a întors la cuibul instituţionalizat zburând în picaj, cu penele înfoiate, fericit că avea şi el o părere de familie. Şi-a dat examenele, a mâncat popcorn, a băut Coca Cola, s-a dus la ştrand, a trăit şi el cum trăiesc toţi răţoii tineri din pădurile lumii.

În acest timp, hârtiile şi-au urmat mersul lor de melc bălos prin birourile marmotelor şi jderilor. Toată lumea care trebuia să semneze a semnat cu privirea la bilele de la Luxor (nu cel din Valea Regilor, ci jocul) sau la Aşii de la Solitaire. “Se aprobă Cf. Legii”, aşa scria fiecare marmotă – şef.

Astfel, dosăroiul bietului răţoi Zoltan ajunse pe masa Castorului – jude care a citit că răţoiul e plecat în ţările calde şi nu se mai întoarce, a semnat, a parafat şi a trimis ţidula la Cuibul “Fără Speranţă”. Deci: “În râpă cu Răţoiul Vagabond!”

Cum situaţiile – limită aduc din străfundurile fiinţei energii nebănuite, tot fiinţă fiind şi Răţoiul Zoltan, odată începu să i se lungească gâtul, să i se albească penajul, să se mărească şi să devină altceva. S-a strârnit furtună în Pădurea Verde. Dregătoriile au închis Solitaire -ul, Luxorul şi toate căsuţele de messenger, coborând din mirobolanta lume virtuală în lumea reală. Castorii voiau să ia gâtul marmotelor. Marmotele voiau să ia gâtul jderilor.

În această vreme, Răţuştei celei Urâte, îi creşteau aripile.

A risipit prin Pădurea Verde foi de platan pe care-şi scrisese povestea. Dormea într-o scorbură, mânca ce boabe lăsa Dumnezeu pe poteci. Era plin de revoltă şi de obidă. S-a înscris în audienţă la Leul Frunză. Când au văzut acestea, dregătorii împărăţiei, de frica mâniei Regelui, au căutat să ascundă dosarele şi să-i găsească un cuib răţoiului Zoltan care se transformase deja într-o superbă lebădă.

Din sângele Iarei (VII)

Simona?, e destul de pozitiva? 😀
IARA
Să-i ia dracu’ pe toţi. Să ardă, să se zvârcolească şi să se ducă de unde au venit. Nu, nu m-am trezit cu cele mai frumoase sentimente. Uneori mai e vorba şi de noroc, iar pe mine mă ocoleşte constant. Parcă îi e ciudă pe mine.
– Ce dracu’ sunt eu?, piază rea – am urlat înnebunită la Sal.
Pot să jur că m-a privit cu milă. Ai dracului vampiri. De parcă de mila lor aveam eu nevoie.
După ce m-am certat cu Sal, suficient de tare pentru a auzi tot globul, m-am dus să beau o bere. Noaptea era în puterea ei şi un miros de stricat, de mort, îmi inunda nările. Am intrant în primul bar. Mi-am scos pistolul şi l-am pus pe bar. Barmanul m-a privit de parcă aş fi vrut să-l jefuiesc.
– Dă-mi dracului o bere şi nu te mai uita ca prostul.
S-a executat destul de repede, cel puţin aşa mi s-a părut. Am băut prima bere şi am cerut-o pe a doua. Abia apoi mi-am făcut un bilanţ. Îl aveam pe Cal pe cap. Era clar că mă vâna. Sau, cel puţin, încerca să afle cum să ajungă în lumea celor veşnici, dar morţi de-a binelea. Apoi, era Sal. Uneori îmi era simpatic. Poate şi pentru că el era cel ce deţinea puterea asupra mea, dar, de cele mai multe ori, aş fi vrut să-i rup gâtul. Şi, ca şi cum totul ar fi fost perfect, a mai apărut şi Alizee. La drept vorbind, Alizee nu-mi displăcea. Nu ştiu de ce. Părea altfel. Habar nu am, dar era un sentiment ciudat. Dumnezeule, începeam să mă gândesc cu drag la un vampir. Era clar că trebuia să beau mai bine.
Atunci s-a aşezat el. A cerut o bere şi a dat-o pe gât. Am zâmbit. Ba nu, am râs ca o tâmpită:
– La dracu’- i-am şoptit, vampir să bea nu am mai întâlnit. Sper să mori în comă alcoolică.
Mi-am luat berea şi m-am dus la o masă liberă. Nu mai suportam să îi simt lângă mine. El a venit după mine. Evident. Oare de ce m-o fi mâncat să-l bag în seamă.
– Văd că ai miros bun – mi-a spus, aşezându-se fără să îmi ceară voie.
– Te rog, ia loc, nu te sfii.
Îmi zâmbi enigmatic. În zâmbetul lui se citea vârsta. Vârsta? Putrefacţia. Dumnezeule, ce o fi fost ea.
– Îmi cer scuze, am fost nepoliticos.
– Serios?!
– Sunt impresionat – intră el direct în subiect.
– Ah, vrei să spui că după atâtea secole, încă mai eşti uşor de impresionat? Dumnezeule, nu am nici treizeci de ani şi nu mă mai impresionează nimic.
Mai ceru o bere şi o dădu pe gât.
– Probabil că, odată cu vârsta, eşti…
– O, mai taci. Eşti penibil.
– Oh, aşa crezi?
– Lăsaţi-mă, dracului să beau o bere liniştită. Mai aveţi să îmi pătrundeţi şi în…, dar m-am oprit.
Nu părea a se simţi ofensat. Dar nici în largul lui nu se simţea.
– Iara…
Când mi-a pronunţat numele, mi s-a tăiat respiraţia. Am crezut că o să-i înfig cuţitul în inimă pe loc. Cu toate că nu am idee, dacă vampirii atât de bătrâni mor la fel de uşor.
– Nu-mi amintesc să fi făcut cunoştinţă.
– Nu contează – mi-o tăie el. De data asta, tonul fiind destul de serios. Ascultă-mă cu atenţie. Nu mai eşti în siguranţă. Marele nu mai are nevoie de Sal, ceea ce mă duce cu gândul că ar putea să se debaraseze şi de tine. Alizee, pentru moment, e singura ta şansă. Ascultă-mă, nu sunt un vampir. Miros ca ei, poate. Am nemurirea în priviri, poate şi moartea, dar eu sunt altceva.
– Concret – i-am cerut.
– Dacă Sal va părăsi oraşul, va muri.
Să-l ia dracu’. Cu atât mai bine, mă gândeam în naivitatea mea. El moare, Marele e înfipt.
– Şi?!
– Dacă el moare, mori şi tu. Marele o va convinge pe Alizee că aşa e mai bine.
– Şi?! Ce îţi pasă ţie?
Se ridică misterios şi îmi aruncă o ultimă privire.
– Şi eu vreau să scap de ei, dar mai întâi, am nevoie de tine în viaţă. Nu îl lăsa pe Sal să plece şi, pentru moment, încrede-te în Alizee. O să te caut eu când va fi cazul.
Şi iată-mă, nebună, căutând să salvez vampirul care are putere asupra mea. Să zică cineva că viaţa nu-i ironică.