Din sangele Iarei (VIII)

Rezumatul zilei:
Mers la Bucureşti: dăndănit.
Venit acasă: o jumate de oră somn.
Mers la Carrefour: frigider gol. Stat 2 ore.
Venit acasă: gătit până la 12 noaptea. Ce v-aţi putea dori mai mult decât Sângele Iarei după o astfle de zi: „Futu-i!”, ca să citez un vampir bătrân 😀
A, desigur: durere de spate.

*

Am ieşit în razele soarelui. Îmi atrăsesem de mult invidia vampirilor din pricina asta. Sau din cauza faptului că nu le „vindeam” secretul. Nu, mulţi mă acuzaseră că am învăţat-o pe Alizee cum să se ferească de razele soarelui. Dar nu o făcusem. Alizee era specială, nu era chiar un vampir ca toţi ceilalţi. Putea trăi zile multe fără să se hrănească, fără să doarmă sau să iasă din locul ei întunecat. Dar, la fel de bine putea trăi printre oameni: ziua, noaptea, la amiază. Oricând. Eu nu sunt un vampir, dar puţini ştiu asta. Să zicem doar că, la un moment dat, am fost infestat cu sânge de vampir. Dumnezeu ştie de cât timp trăiesc. L-am cunoscut pe Amothep Ra, sau cel puţin aşa îmi amintesc. Anumite perioade ale vieţii mele sunt în ceaţă.
– De ce dracu’ ai venit aici?, m-a întrebat Sal. Ştii bine că lucrurile nu sunt tocmai în ordine. Şi nu îmi spune că ai venit să-mi salvezi pielea.
Sal era destul de nou în lumea vampirilor, dar îl cunoscusem într-o situaţie destul de sceptică.
– Mi se rupe de pielea ta, dar dacă tu mori, se duce şi Alizee.
– Ah, totul e dragoste să înţeleg.
Poate crede ce vrea, eu nu o să-i dau niciodată de înţeles că e altceva decât e de fapt.
– Trecând peste, m-am răstit eu. Ştii bine că sunt aici pentru a o proteja.
– Nu credeam că Alizee are nevoie de protecţie.
Normal că nu credea asta. Toţi vedeau în Alizee o fiinţă mai puternică decât era de fapt, doar Marele îi intuise adevăratul potenţial. Adică unul destul de scăzut în contradicţie cu legendele.
– Nu vorbim despre Alizee acum, ci despre tine. Chiar nu vezi ce se întâmplă în jurul tău?
Sal mă privi nedumerit.
– Asta e o teorie a conspiraţiei prost organizată.
Am ridicat din umeri nepăsător.
E viaţa ta. De fapt, poate că ai dreptate. Ce-mi pasă mie?
 
*
E straniu, dacă stau să mă gândesc, cum se învârte totul pentru a ajunge în acelaşi loc . L-am sunat pe Sal imediat ce am ajuns acasă. Am înnebunit cu adevărat. Cine mai poate confirma că sunt întreagă? Că sănătatea mea mintală e acolo unde trebuie? Nu sunasem niciodată un vampir. Mi se rupea de ei.
– Mă aşteptam să suni, mi-o spuse sec. Ai început să devii previzibilă.
Dumnezeule mare, chiar devenisem previzibilă.
– Atunci, du-te dracu’, i-am răspuns sec.
– De parcă nu aş fi deja acolo. Mai ai şi alte dorinţe sau trebuie să le ghicesc?
– Încearcă să le ghiceşti. Ai înnebunit şi tu? Sau doar eu sunt pe un drum aparte?
El făcu o pauză. Am avut senzaţia că şi-a aprins o ţigară. Şi habar nu aveam dacă fuma sau nu. Dacă stau bine să mă gândesc. Habar nu aveam dacă văzusem vreun vampir fumând. Cred că sunt isterică. Sal nu fuma.
– Ştiu, vrei să-mi salvezi fundul.
Surprinsă? Habar nu am. Poate că da.
– Văd că le ştii pe toate. Atunci, noapte bună! Consider că te-am avertizat.
– Totuşi, insistă el. Cum te-ai gândit să mă salvezi?
Eram deja nervoasă.
– Du-te dracu’. Mori şi lasă-mă în pace. Faci ce vrei. Nu am să alerg după tine. Nu în nici un caz.
I-am trântit telefonul în nas. Dar imediat sună la loc.
Nu, nu era Sal, era Cal.
– Iara, am descoperit ceva interesant.
– Ce? Poţi să îţi bagi degetul în nas fără ajutor?
I-am trântit şi lui receptorul în nas. Ce ar fi putut să mă surprindă într-atât de tare şi nu ar fi putut aştepta până la apariţia zorilor?
 
*
Am urmărit-o întreaga seară. Nu am idee de ce. Nu mi s-a cerut asta. Dar mi-am dorit s-o fac. E o persoană stranie şi, totuşi, sexy. E ceva ce mă atrage la ea, dar şi respingerea se amestecă cu restul sentimentelor.
E ceva ciudat în întreg aerul din oraş. E o conspiraţie undeva. Pot să o simt. Şi, cumva, ştiu că sunt implicată.

 

Reclame

Ioan Usca – Tenebre (I)

Ioan Usca – Tenebre (I)

În imperiul lui Sorian se instaură Dreptatea absolută. Nu doar oameni de felurite etnii profitau de binefacerile autoritarismului, ci şi numeroasele rase alcătuitoare ale acestui binecuvântat conglomerat: elfi, arkadios, grumi, sperieni, gloobuşi, felieni, pitici şi ce-or mai fi fost pe-acolo.

Nu trebuie înţeles, însă, că nu mai existau infracţiuni! Fapte reprobabile se mai săvârşeau în imperiu, dar erau, de fiecare dată, pedepsite exemplar, astfel că sentimentul dominant în rândul cetăţenilor era acela de securitate. Este îndeobşte cunoscut că, după o zi în care munceşti douăsprezece ore, cel mai mult îţi doreşti deconectarea, siguranţa şi-un somn bun, spre a-ţi reface forţele pentru o nouă zi de muncă. Indiscutabil, nu poate fi neglijat nici sentimentul de profundă satisfacţie care-i anima pe harnicii cetăţeni cu prilejul comunicării cifrelor de producţie şi a depăşirilor de plan. În toate domeniile, imperiul lui Sorian luase un splendid având, surclasând regatele decrepite din vecinătăţi.

Cum Sorian introduse săptămâna de zece zile, numită ulterior decadă, Dekinika era ziua liberă, în care mulţimile se relaxau, iniţial, în temple, iar mai spre amiază, prin hanuri. Puţini erau aceia care alegeau ca loc de recreere Pădurea neluminată, însă, dintre aceşti puţini, relativ mulţi nu mai aveau să revină, ceea ce nu constituia un neajuns major, şomajul fiind, în pofida bunei organizări a forţei de muncă, destul de ridicat.

Cei mai mulţi, însă, alegeau hanurile pentru a-şi petrece Dekinika, opţiunea lor pornind nu doar de la dorinţa de confort, ci şi de la aceea de siguranţă, despre care am mai vorbit. În aceste aşezăminte domnea o atmosferă senină, atmosferă care, dacă nu începeai să rosteşti vorbe de prisos, se putea prelungi şi-n următoarele decade.

– Nu contest, Sorian a făcut lucruri importante! – opină un felian, pe la a zecea cupă de vin. A revigorat economia, s-au potolit conflictele inter-rasiale, cetăţenii au un ţel al existenţei… Totuşi, nu pricep conceptul de Dreptate absolută… Nimic nu este absolut pe lumea asta, ba, fiind noi politeişti, nu putem concepe Absolutul nici măcar în lumile superioare…

Deşi comesenii îi făceau semne evidente să abandoneze subiectul, felianul se ambală:

– Mă rog, poate dacă am da sintagmei un sens metaforic, ar mai merge! Cumva, în sensul că tindem către

O echipă de sperieni, aflată în proximitate şi consumând cafele la o masă alăturată, interveni în discuţie, printr-un reprezentant. Acesta, iniţial, se prezentă:

– Bună ziua! Mă numesc plutonier-major Vionifar Onix şi, considerând discuţia dumneavoastră ca fiind una deosebit de interesantă, vă invit să o continuăm în beciurile Sar’a’labei, ambientul aşezământului de faţă nefiind unul propice…

Aparent, cei câţiva felieni şi cele două elfe însoţitoare nu şi-ar fi dorit această intempestivă deplasare la Sar’a’laba, însă, fiind împrejmuiţi de sperieni, deciseră că e mai bine să-i urmeze de bunăvoie.

– Dar noi n-am spus nimic – încercă un felian să aducă precizări -, ăsta a început să măcăne!…

Domnul plutonier-major Onix îi răspunse politicos:

– Totuşi, este de presupus că nu v-aţi aflat întâmplător la aceeaşi masă… De altfel, vom avea suficient timp să clarificăm această situaţie.

Una dintre elfe, purtând pe cap o bogată coamă roşie, dintre şuviţele căreia se strecurau, ca două lame de jungher, urechile ţuguiate, avu o intervenţie care-ar fi putut deveni riscantă:

– Futu-i! Asta numai vrăjitoarea aia cu cearcăne terifiante şi cu rânjet lugubru mi-a făcut-o! Am mâncat din ciupercile ei şi acum am halucinaţii… Dacă n-o îmbulinez eu!…

– Lăsaţi, doamnă, nu vă mai faceţi griji! – o încurajă, cu voce blândă, domnul plutonier-major. Vă facem spălături stomacale şi, dacă cumva aţi consumat ciuperci halucinogene sau alte substanţe interzise prin lege, efectul neplăcut va dispărea… Tocmai avem la beci un klismatron nou…

– Să-l bagi în cur la mă-ta! – mai zise elfa cea roşcată, însă, în curând, se potoli.

Seara ar fi fost una ademenitoare, cu cei opt sateliţi naturali ai planetei luminând discret, şi cu reflectoarele măturând orbitor uliţele. În pofida parfumului de flori ce plutea în văzduhul răcoros, felienii şi cele două elfe nu păreau cuprinşi de vraja serii de vară. De fapt, analizând cu seriozitate situaţia lor, nici nu ar fi avut prea multe motive de beatitudine, ideea unei vizite în beciurile Sar’a’labei nefiind, în epocă, una tocmai ispititoare.