Drumul Împărătesei (II)

OUR varianta completa
Vania stătea şi medita. Pomul era acolo, râul dincolo. Enervanta zână şi zâmbăreţul centaur, de partea opusă. Bun, nu avea nevoie nici de pom, nici de râu, nici de ceilalţi. Poate dacă ar fi prins vreun Tufiş cinefil, i-ar fi făcut să dispară. Sau, cel puţin, un Ştefan pe care-l să-l bage la zdup de cel puţin trei ori. Poate şi patru. Dumnezeu ştie. Dar ei nu erau. Era doar el şi natura. Desigur, pomul râul, zâna şi centaurul. Nimic cu adevărat demn de luat în seamă.
– Ne întoarcem după elfă, se ciufuli zâna la el.
– Lasă că se întoarce ea. Şi, oricum, ea nu s-ar fi întors după tine.
– Dar nu e adevărat, prostestă zâna.
– Atunci du-te şi lasă-mă.
De atunci zâna stătea botoasă – desigur, nu e cel mai fericit termen, dar exprimă o realitate clară.
 
*
– Vallon cel Bărbos este cel mai tare zeu din lume, protestă piticul enervat.
– Vallon a fost un rege, ţipă elfa. Regii nu sunt zei, sunt doar muritori.
– Habar nu ai de religie.
– Bine că eşti tu deştept.
– Bine, s-o luăm altfel, l-ai zărit tu vreodată pe Pioris?
Elfa se opri şi îl privi cu ură.
– Eu? Pioris e un porc care şi-a aruncat nevasta în dizgraţie. Ce? Ăla e zeu?
Piticul îşi dădu o palmă peste ochi. Cam tare la drept vorbind.
– Bine, şi care sunt zeii tăi?, dacă nu te superi prea tare.
Unia e zeiţa mea, Moartea şi Hidori.
Our bombăni în gând.
– Mă rog, pe ăştia i-au văzut toţi proştii.
Elfa ridică bâta deasupra capului. Noroc că piticul avu inspiraţie:
– Ţie nu ţi se pare că ne urmăreşte cineva?
– Abia acum ţi-ai dat seama? Halal pitic.
Piticul se strâmbă în spatele ei, făcând nişte gesturi nu tocmai… cine ştie ce religie aveau(ortodoxe).
– Dacă eşti aşa bună, lămureşte-mă şi pe mine. Cine ne urmăreşte.
Împărăteasa, îl lămuri elfa.
Piticul căscă ochii mari.
– Eşti tu sigură?
– Sunt la fel de convinsă de asta, cum sunt de faptul că Vallon era doar un rege neghiob.
Piticul scoase toporişca. Gata, nu mai rezista.
Elfa îl privi cu un calm prefăcut.
– Te bat cu o singură mână. Termină cu prostiile.
 
*
Pioris, Unia şi Alnwë (Moartea) priveau după un nor.
– Ciudate creaturi am mai creat şi noi, se minună Pioris.
– Aha, făcu Moartea.
– Elfa e copila mea, te rog să ai grijă de creaturile pe care le-ai creat tu.
Pioris se trase de barbă.
– Mda, şi Iudarr e fiul tău, şi tot idiot a ieşit.
– Pe ăla nu l-am făcut singură, l-am făcut cu tine.
Pioris se întristă.
– Poate că ai dreptate, elfa e simpatică, poate dacă n-ar fi roşcată…

 

Ioan Usca – Tenebre (II)

Foto: Boris Schmalenberger

 

Ioan Usca – Tenebre (II)

Tenebre I

 

La scurt timp după ce patrula de sperieni porni către Sar’a’laba, escortând grupul de felieni şi cele două elfe, în han intră vrăjitoarea Oriana, recognoscibilă după veşmintele negre, cearcănele terifiante şi rânjetul tenebros, însoţită de piticul Our. Acesta părea plin de iniţiativă şi idei, în vreme ce Oriana era vădit plictisită.

– Ce sală enormă! – remarcă Our, uimit. Să o analizăm cu atenţie, poate vei face o descriere…

– Descrierea pizdei mă-sii! – replică vrăjitoarea. Da’ ce-i aici, Editura Eminescu? Numa’ ăia mai vin cu reţete: 27% dialog, 14% descriere, 23% analiză psihologică, 22% acţiune, 14% umplutură, băga-şi-le-ar în cur!…

Tonul răstit al Orianei ar fi intimidat pe oricine, nu însă şi pe neînfricatul Our. Ori, poate, nu era vorba atât despre curaj, cât despre obişnuinţă, piticul ştiind că mai mult gura e de Oriana, chiar la vrăjitoriile sale malefice apelând destul de rar.

– Cum se scrie băga-şi-le-ar?

– Cu trei cratime – veni, sec, răspunsul.

– Ce construcţii reuşeşti! – făcu, admirativ, micul însoţitor. Alţii n-ar putea nici să le pronunţe, iar tu le mai şi scrii. Să nu mai zic de iscusinţa cu care mânuieşti mai mult ca perfectul

Dacă, până acum, Oriana se strădui să răspundă câte ceva, mai mult pentru a nu-i lăsa piticului bucuria de a vorbi necurmat, dintr-o dată păru sincer iritată:

– Nu mă mai fute cu analizele tale! Ţi-am zis că scriu cum îmi vine! Şi, în plus, aş prefera să mănânc la ora asta, nu să mă gândesc la scris!…

– Să comand pui cu cartofi? – îşi arătă Our disponibilitatea de-a se face util.

– Mai bine, să taci, dracului, din gură, că mă doare capul! Ce aveţi toţi cu puiul? Ce-s eu, uliu?…

Cum Our începu să lovească cu toporişca în masă, un băiat sosi pe dată să ia comanda, având, însă, scurte precizări de făcut înainte:

– Ţine-ţi acasă drăcovenia aia, că aici e han de trei planete, nu eşti la mă-ta-n bordei!

Piticul meditând la o replică pe măsură, Oriana avu răgazul să comande:

– Pastramă de miel aveţi?

– Avem miel, pastramă nu ştiu ce înseamnă… Suntem în mileniul patru înaintea erei lor…

– Băga-mi-aş! Nu doar că am nimerit pe nu ştiu ce futută de planetă, dar am mai luat-o şi razna-n timp! – bombăni vrăjitoarea. Urecheata aia roşcată nu şi-a găsit alt loc de întâlnire!… Mă rog, adu ceva pe bază de miel… – se adresă, din nou, băiatului.

– Şi de băut? – insistă acesta.

– O apă de Dorna…

– Nu vă supăraţi, dar aici e local de trei planete!… Omul ia un vinişor, o cafeluţă…

„Cafea, în mileniul patru înaintea erei lor, adică, de fapt, a mea, nu reprezintă un anacronism? În definitiv, mi se rupe! Iau ce-o fi, să terminăm odată!” – gândi Oriana, apoi îi spuse băiatului:

– Adu ce crezi, da’ să fie şi apă…

– Şi domnul?…

Cum Our era ocupat să se cureţe sub unghii cu un briceguţ, răspunse tot vrăjitoarea:

– Adu-i nişte biscuiţi…

Băiatul neştiind ce-s aceia biscuiţi, se alese în final o soluţie de compromis.

Sosind bucatele, Oriana observă ceva mai târziu:

– Trei planete!… – pufni ea. Zici că mănânci căcat!… Până şi la Golden Blitz e mai bună bucătăria…

– Îhî! – admise Our, cu gura plină.

O femeie relativ scundă, cu părul dat cu blanche şi cu privirea de veveriţă, se apropie cu un aer conspirativ. Oriana o observă şi câteva gânduri o fulgerară: „Asta-i brună natural şi se face blondă, eu sunt blondă şi mă vopsesc ca o cioară… Nebune mai suntem şi noi, femeile!”.

– Aşa e! – interveni Our, făcând-o pe vrăjitoare să se întrebe dacă nu cumva gândise prea evident…

„Başca, şi Elfa-i tot vopsită! Cine-a mai văzut elfă roşcată?…”

– Sunt Alizee – se prezentă străina – şi vin din partea Elfei roşcate da’ vopsite. Trebuia să vă întâlniţi aici, la Lucrătorul ostenit

Firesc, Oriana se gândi la o agentă care lucrează pentru Sorian, dar pecetea Elfei, câţiva peri de pe ureche şi două bigudiuri o convinseră, într-o mare măsură, de buna credinţă a însoţitoarei.

– Parola? – mai dori să afle.

Alizee răspunse mai mult şoptit:

Şi toate încep cu un adevăr şi se termină cu o minciună.

– E-n regulă – admise vrăjitoarea cu cearcăne tenebroase şi rânjet terifiant. Văd că ai spus adevărul… Conform Şaramei, de-acum mă pot aştepta la minciuni… Era o glumă – mai preciză Oriana, observând că Alizee pălise şi-şi strânse buzele.

După un timp, străina îi comunică:

– Elfa roşcată a fost reţinută ieri de o patrulă speriană şi acum este-n beciurile Sar’a’labei…

– Ce nume! – se minună vrăjitoarea. Zici că-i locu-n care ţopăie labagiii…

– Aşa-i zice la palat, în limba lor – preciză Alizee. Elfa te roagă să faci treaba aia cu oglinzile şi s-o scoţi de acolo, că se dă la ea un plutonier, Onix, şi cică-i burtos şi-i pute gura…

– Acum sunt obosită, n-am putere să fac vrăji… Mâine… Las’ că nu moare ea de la un pic de damf! Apoi, să se mai bucure şi Onix… Te-ai mai cazat la Lucrătorul ostenit? Au ceva odăi?…

– Desigur – confirmă Alizee. Am reţinut deja şi camera. Camera este mare şi primitoare, nu-i ca în alte hanuri. Are covoraşe, cu modele din ce în ce mai complicate. Peste fiecare covoraş e aşezată câte o măsuţă din bambus, cu scaune mari şi încăpătoare din acelaşi material. Pe fiecare scaun sunt aşezate piei ale diverselor animale şi pe fiecare masă este câte o lumânare parfumată. În dreapta se află o masă mare, rotunjită la margini, iar la baza acesteia sunt aprinse lumânări de diferite culori…

„Ce descriere tâmpită!” – gândi Oriana. „Dar, dacă mă gândesc bine, uneori mă exprim şi eu tot astfel, doar ca să bifez numărul de pagini…”.

– Eu dorm la perete! – interveni Our.

– Tu rămâi pe coridor, pentru că-ţi put picioarele! – clarifică vrăjitoarea lucrurile.