Sa mai omoram din timp

Da, mă voi întoarce la Iara şi la Our, de mâine. Sper. Adică sper să am timp. Măcar timp, că apă n-am. Mă rog, v-am mai spus eu vouă. De râsul curcilor sunt. Cu Apă-Canal lângă mine şi nu am apă de dimineaţă. E minunat, ţinând cond că sunt ceva grade bune. Noroc că am curent, respectiv aer condiţionat, că altfel fugeam în pădure.
Capabilă de gânduri mari nu prea sunt astăzi. Ţinând cont că am stat până la o oră venerabilă să termin un scenariu episod 😀 Sigur, vor mai fi modificări de făcut. Lucruri de înţeles, nimicuri. Se rezolvă. Asta este. Întotdeauna se rezolvă. Doar că sunt cam obosită, cam aiurită. Ştiţi cum e. Când pierzi o noapte, hehe, te recuperezi mai greu. În plus, nu am nici apă.
Printre zeci de telefoane, cu presa cu unii, cu alţii, am uitat de Iara şi de Our. E uşor să uiţi de ei când începi să devii centrală telefonică. Şi eu urăsc vorbitul la telefon. Prefer să mă întâlnesc cu omul faţă în faţă. E mai sigur aşa. Întelegi mai multe. Dacă nu înţelegi mai revii asupra problemei. Din astea. Nimicuri.
Iar am spus nimic, cam aşa am făcut toată săptămâna. Poate că de luni voi fi mai coerentă. Şi căldurile vor fi mai mari. Îmi place căldura, de ce să zic. Dar parcă nu mai e la fel de palpitant să conduci când te afli într-o cutie de metal. Parcă nu mai poţi gândi la capacitate maximă. Vedeţi?, avantaje şi dezavantaje.
Petria mi-a dat o leapşă. Nu ştiu cum s-o onorez. Pentru că nu am toate gândurile puse în ordine. Mana şi Claudiu dezbat o temă destul de interesantă: egalitatea între sexe. Ca la nebuni, vă spun eu. Fiecare cu părerea lui. O să ajungem să ne luăm de păr până la urmă.
Vania s-a dus după ţigări, asta pentru că efla este închisă nu ştiu unde. Şi Gabriela suferă de căldură, iar ăia la birou nu îi dau apa care intră în obligativitatea lor pe timp de caniculă. Gabi, stai calmă, eu nu am deloc. 😀
Una peste alta, am reuşit să nu mă cert cu Horia, ceea ce, deja, e o performanţă. Când am devenit eu aşa împăciuitoare? Oare îmbătrânesc? Tot ce se poate.
Şi apoi, cine naiba scrie toate cărţile alea începute? Apăăă, că apoi m-oi pune şi pe scris. Dar apăăă…
Pe la mine prin cartier e o linişte mormântală. Ori au murit toţi din pricină de neapă, ori au mâncat ceva ce nu le-a priit. Dumnezeule, încep să mă îngrijoreze. E linişte de dimineaţă. Sigur s-a întâmplat ceva.
Bine, acum mă întorc la modificările mele. Ştiţi voi, scenariul. Cu toate că abia îmi ţin ochii deschişi, nu văd altă posibilitate. Nu ştiu dacă mai apuc să şi dorm până la noapte. Dar ar fi indicat dacă nu vreau să am ochii roşii. Nu vreau să fac schimb cu Iara 😀
Bun, am zis o groază de nimicuri. Acum mă retrag. Azi am un chef deosebit de scenarii. Cine să mă mai înţeleagă şi pe mine?

 

Despre trafic

Am trecut grăbită pe culoarea galben a semaforului. Normal, el m-a văzut. M-a oprit şi cu un zâmbet cretin îmi zice:
– Ai forţat culoarea semaforului.
Am scos maşina din viteză şi am tras frâna de mână. Mi-am pus, cu rapiditate – deja sunt rapidă –, sandalele cu toc. Să nu vadă bulă că sunt desculţă – cu toate că nu cred că există o regulă, dar în fine – şi i-am zis:
– A, nu mai spune. Şi cum anume am forţat culoarea? Ce i-am făcut? Am luat-o cu japca?
– Trebuia să pui frână.
– Am pus, dar trecusem de el. Şi, din câte ştiu eu, pe galben poţi trece, dacă nu ai ocazia să opreşti la timp.
El îşi scoate cascheta şi se scarpină în cap.
– Da, dar aveai timp.
– Cine zice asta?
– Cu cincizeci la oră, ai timp să pui frână.
Argumentul era în favoarea lui. Culmea, îmi înregistrase viteza pe radar. Adică chiar m-a simţit radarul? Se pare că da.
– Bine, am forţat culoarea. Acum ce să mai fac? Să îi cer scuze?
– Eşti impertinentă.
Mă rog, nu era o noutate, dar m-am mulţumit să mă strâmb.
– Îţi iau două puncte pentru chestia asta.
– Mă rog, dacă îţi trebuie ţie. Ia-le. Am şi aşa prea multe.
Începe să scrie procesul verbal. Din când în când, mai trăgea cu ochiul. Se opreşte şi îmi spune:
– Dar ne-am putea înţelege?
Ha, ca să vezi. De parcă dacă aş fi vrut asta nu i-aş fi propus eu.
– Uite care e faza, nu am chef să mă înţeleg cu nimeni. Şi apoi, tu nu ai auzit că e DNA-ul în Piteşti?
S-a înverzit. Nu avea dreptate. Ştiu şi eu că ai voie să treci pe galben în anumite situaţii şi fusese o anumită situaţie. Adică eu nu am văzut galbenul. Mă rog, nici de puncte nu îmi pasă. Dacă îmi păsa mi le recuperam. El se apucă să scrie cu şi mai multă înverşunare procesul verbal. Mi-l bagă în faţă:
– Semnează.
– Stai să citesc, că eu nu semnez ca primarul.
Citesc. Exprimarea era clară „ conducătorul auto… bla… bla… bla… a forţat semaforul”. Ptiu, drace, până acum forţasem culoarea, acum am forţat şi semaforul.
– Nu semnez, îi zic eu.
El se încruntă.
– De ce?
– Asta îmi sună a viol. Sună de parcă aş fi violat semaforul. Nu semnez.
El îşi dă o palmă în cap.
– Măi, duduie…
– Duduie să-i zici cui îţi permite. E dreptul meu să nu semnez.
– Bine, se dă el bătut. Scrie aici că nu eşti de acord cu ce zic eu şi poţi pleca.
Când să scriu, colegul lui îl opreşte pe unu’. Strigă la ăsta:
– Băi, Marcele, l-a luat radarul.
Dobitocul îmi smulge procesul din mână şi-l rupe.
– Ale dracu’ sunteţi voi muierile astea.
Ridic din umeri nepăsătoare.
– Du-te, îmi zice el. Şi ai grijă cum conduci.
Eu mă urc în maşină şi cu drgălăşenie îi zic:
– Vezi că ăla a forţat acceleraţia. I-ai probe biologice.
Omul s-a făcut negru. Cred că îmi mai făcea un proces verbal, dar am demarat. Uitând, din blonzenie, să mă descalţ. Ei, oricum, a fost distractiv. Habar nu am dacă a avut sau nu dreptate. Dar nici că îmi păsa. Mă distrează mai mult să ştiu că am rămas cu puncte. Totuşi, exprimarea lasă de dorit. Vă jur că nu am forţat nici culoarea, nici semaforul. Au stat de bună voie.
Mai târziu, în exces de zel, îi arăt lui Xreder cum am întors eu maşina în mijlocul străzii. Mândră de mine, desigur, încercând de ceva timp să fac chestia asta, că o făceau toţi.
El îmi zice:
– Bine, bine, dar la linia continuă te-ai uitat?
Eu îi spun mirată.
– Mă uit la ea de câţiva ani.
 
Desigur, acest material este un pamflet. Treaba cu linia continuă am păţit-o, dar poliţia încă nu a avut curaj să mă oprească. Sper să nici nu aibă. Cu toate că, din întâmplări adevărate, azi l-a oprit pe boul care tot încerca să mă depăşească pe dreapta. Unde au luat ăştia carnetul? A, da, la Piteşti 😀

 

 

 

 

La mulţi ani, Corina!

Eu am întârziat de data asta. Nu-i vina mea, dar nu-i o scuză.
Astăzi, avem o sărbătorită în bloggosferă. O sărbătorită care îmi e tare dragă. Nu ne-am cunoscut personal, încă. Dar o s-o facem. Pentru că mă tot ameninţă cu o cafea. Nu o cunosc pe Corina foarte bine ca politician, dar mi-a fost suficient blogul şi două sau trei convorbiri pentru a-mi da seama că este sensibilă şi că sufletul ei este de-o frumuseţe nemăsurată.
Iartă-mă pentru întârziere, Corina, dar mai bine mai târziu decât niciodată.
Nu ştiu să spun multe despre Corina. Pot să vorbesc la nesfârşit despre senzaţia care mi-a lăsat-o. Şi pot să recunosc că am „bârfit-o” cu Maria, la modul cel mai frumos posibil. Maria confirmându-i ceea ce simţisem şi eu vis-a-vis de ea.
Momentan nu pot să-ţi dăruiesc decât o melodie. Cadoul e pregătit, ăla real. Dar nu o să divulg nimic din el. Ştiu să păstrez secrete, aşa că nu vei afla decât la momentul potrivit 😀
La mulţi ani, Corina! Multă forţă de muncă. Multă fericire şi realizări cât cuprinde.
Nu e el cel mai frumos post, dar ţi-l dedic din suflet. Sper să rămâi aşa cum te văd eu, până la adânci bătrâneţi.

Despre lansare

Vă amintiţi că v-am tot bătut la cap cu o lansare. Acum am confirmările. De fapt, abia acum ştiu şi eu ce şi cum. Vreţi să ştiţi. Normal că vreţi, sunteţi aşa de curioşi…
Vineri, 28, vor veni la Piteşti doi mari autori, al treilea, e motivat din motive întemeiate. Credeţi-mă pe cuvânt. Acum vă spun aşa, să ştiţi. Dar mai aproape, atunci, o să vă bat la cap bine de tot.
Aşadar, la Biblioteca Judeţeană din Piteşti, vom lansa „Blestemul Manuscrisului” – Bogdan Hrib şi Răzvan Dolea şi „Teoria flegmei. Apel la mitocănie” – Marian Coman. Autorii Dolea şi Coman vor fi la bibliotecă să dea autografe. E o ocazie. „Blestemul manuscrisului” a înregistrat până acum record de vânzări. Şi, aşa cum am recunoscut, chiar şi pe mine m-a lăsat mască. Şi aţi văzut cât de greu sunt eu de lăsat mască. Despre cartea lui Marian ştiu câte ceva, dar recunosc că nu am citit-o. Oricum, am auzit numai lucruri bune. Ca să înţelegeţi despre ce e vorba, voi da un citat din Marian Coman: „. Făra ruşine, sîntem scuipaţi în faţă, în fiecare zi. Prin felul în care sînt cheltuiţi banii publici, prin modul grotesc în care au înţeles să comunice cu noi, prin modul în care chiulesc de la muncă ori prin felul în care înţeleg să muncească.”
Adevărul e că pe mine mă surprinde Marian. El fiind autorul unor cărţi fantasy, a trecut cam brusc la genul editorialistic. Asta îmi dă şi speranţe şi îmi confirmă, încă o dată, că autorul român nu e genul care să îşi rupă coatele cu un singur gen. Autorul român se reinventează tot timpul, nu stă să se plafoneze. Normal, Marian nu a renunţat la genul care l-a consacrat. E interesant de văzut cum vede autorul de fantasy lumea în care trăim.
Aşadar, piteşteni, vineri la ora 14, vă invit la Biblioteca Judeţeană. Zău că nu o să aveţi de pierdut.

O idee

Să lăsăm nevrozele mele.
Vă spuneam acum o zi sau două că mi-a venit o idee. Crina a sesizat şi m-a întrebat ce idee. Fiind cea mai bună scriitoare 😀 … ok, gata, o să înceapă să creadă lumea. Deja mi-a zis şi Bogdan Hrib că a constatat că sunt cea mai bună. Deci, lauda de sine, nu miroase a bine. Voi nu mă băgaţi în seamă. Sunt cea mai bună 😉 Normal, iar deviez de la subiect. De ce nu pot spune şi eu o chestie cap coadă, fără să deviez? Dumnezeu ştie.
Revenim la idee. Vă amintiţi Horrorscopul? Ăla care l-am publicat la Vania că… nu mai ştiu exact de ce. Dintr-un motiv, oricum. V-am spus de seria „Colecţia de poveşti?”. Poate că v-am spus. Debutează cu „Dincolo de oglindă”. O carte minunată. Jur. Doar că nu e publicată. Dar e o bijuterie. E prima carte din serie. Aşa că m-am gândit că Horrorscopul, poate fi a doua. Da, totuşi, am o problemă. Aş vrea, într-un fel, ca „Horrorscopul” în sine, să fie o serie. Sunt aşa, între şi între. Nu am o idee clară ce să fac cu ideea asta. Să o bag în seria „Colecţia de poveşti” sau să merg cu o serie separată? Desigur, „Colecţia de poveşti”, e o serie fără legătură. Nici măcar un personaj nu se păstrează. Tocmai asta mă gândeam să fac la „Horrorscop”, să fac o serie în care, cel puţin un personaj, să rămână stabil. Adică să creez un personaj. Să îl fac celebru. Ca în romanele poliţiste de serie. Doar că „Horrorscop”, nu e o serie poliţistă. Nu e nici horror, nici fantasy, nici, nici, e o combinaţie între toate. Cam cum e şi „Dincolo de oglindă”. Că aia mă frământă. Într-un fel se potriveşte şi acolo, ca gen. În alt fel, chiar dacă se potriveşte şi acolo, parcă ar merge mai bine în propria serie.
De ce m-am apucat acum de „Horrorscop”? Pentru că, „Dincolo de oglindă”, am scris-o în paralele cu „Regina arkudă şi amuletele puterii”. Cum nu am terminat regina arkudă, că aia e lungă, m-am gândit să mai scriu ceva în paralel. Mi-a ieşit prea bine aia cu oglinda, aşa că am o superstiţie. Vedeţi?
Dap, crima perfectă a rămas în aer. Şi nu aş mai avea mult. Mai trageţi şi voi de mine. Mai puneţi-mă să scriu. Mai amintiţi-mi că mai am şi alte proiecte începute. Doar nu o să le ţin eu minte pe toate 😆
Acum că v-am dezvăluit geniala mea idee. He, mai am una, dar pe aia, momentan nu o dau în vileag. Nu de alta, dar nici nu am conceput-o bine în cap… hai că asta e de râs, parcă Horroscop-ul e conceput, dar în fine. Să zicem că m-am apucat de ea. Are deja douăzeci de pagini. Un veac de plictiseală pentru unii. Interesant pentru alţii. Nu ar avea de ce să fie plictisitoare. Am început cu dialogul 😀 Aberez? Normal, ca orice scriitor. Doar nu aţi vrea să fiu normală. Atunci aş fi un om pur şi simplu. Iar mă laud.
Poate o să vin cu o mostră a „Horrorscop”-ului. Ideea e destul de simpluţă, dar s-ar putea să prindă. Sau, mai bine zis, momentan e simpluţă. Eu nu scriu după un plan anume. Planul se creează în timp. Odată ce mă apropii de personaje. De acţiune. De una, de alta. De multe chestii. Momentan am patru personaje. Cartea va merge pe trei planuri. Două reale, unul la persoana întâi – că nu degeaba mă chinui eu cu Iara –, unul la persoana a treia şi un plan ce se petrece în trecut, tot la persoana a treia, cu toate că mă gândisem cu înverşunare la o a doua plural 😀 Da, la Robert Coller am citit o dată aşa ceva şi mi-a plăcut foarte mult. Dar nu sunt sigură că cititorul ar fi pregătit pentru ceva atât de inovator. Şi nici sigură că vreau să testez eu piaţa nu sunt. Habar nu am încă. Poate va fi totuşi la persoana a doua plural. Cu toate că cititorului i s-ar părea straniu.
Chiar aş cere sfatul unui profesionist cu privire la persona asta. Gabriela, eşti pe fir? 😀 Poate chiar cititorul îmi va spune dacă îi surâde sau nu ideea de-a încerca ceva la a doua plural. Până una alta, m-am apucat de treabă. Da, de mâine voi scrie ca disperata. Nu ştiu de ce. Mi-a venit aşa o poftă. Şi vreau să plouă. Să se contopească într-un fel cu ceea ce simt eu acum. A, am zis că lăsăm nervozele mele? Bine, le-am lăsat.
Ca un P.S. Ideea pe care nu v-o spun, mi-a dat-o Gabriela. Sper doar să nu mi-o ceară înapoi 😀

 

Imaginea ma defineste

Foto: Alex Mazilu

Habar nu am cum stau lucrurile cu mine. Nu ştiu dacă sunt eu ciudată sau pur şi simplu nu mai înţeleg nimic. Nu sunt genul de om pe a cărui faţă să se imprime fericirea. Rar exult. Depinde ce se întâmplă. Uneori sunt fericită chiar prea mult, dar nu se citeşte asta pe mine. Aşa sunt eu, mai ursuză. Îmi dau seama că nici mama nu a ajuns să mă cunoască până într-acolo. Ce să mai zic de alţii. În fine, nu că eu m-aş cunoaşte mai bine. Dar un merit tot îl am, ştiu când ceilalţi nu se simt bine lângă mine.
Nu, nu îi ţine nimeni cu forţa. Cred că mulţi au reuşit să îşi dea seama că m-am depărtat. Motivul a fost enunţat. Dacă omul nu ştie să se dea mai în colo când nu îi convine, îi facilitez eu trecerea. Desigur, tot eu sunt de vină. Dhhh, mi se pare şi normal. Ar fi culmea să aibă altcineva vreo vină pentru că eu încerc să le arăt oamenilor că nu sunt disperată să stea în preajma mea. Nu că m-ar durea prea tare. Am avut momente în care m-am apropiat, dar iată că la fel de repede m-am şi depărtat. Nu, nu am chef de cafea. A, asta nu era în context 😀 Ce straniu.
Mai rău e când se întâmplă asta cu cei foarte, dar foarte apropiaţi. Nu ştiu, poate că mă deranjează puţin, dar şi mai mult mă deranjează că nu sunt capabili să-mi spună: „gata, vreau să stau mai departe”. E ok. Sunt o fire destul de singuratică. Trăiesc scriind. Cred că aşa şi respir. Uneori mă gândesc prea mult la cei din jur şi din pricina asta reuşesc să dau înapoi. Mă gândeam că la mine, cu adevărat, nu s-a gândit nimeni. Acum mi-a venit asta. M-a pocnit realitatea. Toată lumea m-a lăsat în nebunia mea. Dintr-o dată îmi dau seama că habar nu am cum trebuie să fac pentru a fi împlinită cu adevărat. Nu ştiu dacă am nevoie de o schimbare, de o vacanţă foarte lungă, de scris sau de altceva. E prima oară când habar nu am ce vreau de la mine. De la ceilalţi am ştiut mereu ce vreau, dar nu aia au vrut şi ei. Dacă sesizaţi diferenţa. Aşa că, îmi închipui eu, e de la mine. Probabil că eu greşesc fiind prea grijulie. Poate că ar trebui să devin mai individualistă. Să îmi doresc mai multe pentru mine şi mai puţine pentru alţii. Habar nu am dacă asta m-ar ajuta cu ceva, dar aş putea să încerc.
Poate vorbesc prostii. Nu ştiu.
Habar nu am de ce scriu asta. E ca un fel de eliberare? O fi. Chiar vreau să spun ceva cu adevărat? Cred că vreau. Dap, nu mă exprim coerent. Nu, nu o fac pentru voi. Pentru că în mintea mea sunt coerentă. Da, mă joc cu cuvintele, dar tot aia vreau să spun. Nu pot striga în gura mare. E viaţa mea. Iar ceea ce spun eu acum, e o fărâmă din ea. Nu are legătură nici cu faptul că m-am simţit rău în ultimile zile. Nu. Chiar nu. Are legătură cu ziua de azi. Oarecum, sunt dezamăgită de mine în primul rând. Încerc să îmi dau seama unde trebuie acţionat, dar totuşi, parcă nu la mine ar trebui ceva schimbat. Cu toate că, în momentul de faţă, sunt conştientă că hotărârea tot la mine e. Şi da, sunt gata să accept. Sunt gata să accept o propunere tocmai din această pricină. Să plec. Să văd dacă sunt în stare. Habar nu am dacă asta o mai însemna că pot fi şi scriitor. Dar ştiu că ceva se va schimba drastic altundeva.
Ce voi face până la urmă? Vom vedea. Voi vedea. Voi fi capabilă până la urmă să îmi dau seama. Trebuie să fiu. Altfel cum? Sunt uşor debusolată zilele astea. Parcă prea se înghesuie toate relele.
Nici să râd nu am chef şi nici să omor vreun personaj. O fi vara…

 

 

Cata tag-ul :)

Când zici că te bazezi pe Xreder pentru o poză cu marea, nu îi merge siteul. Mă rog, aşa că ne adaptăm. Pentru că Cella mi-a amintit că nu am zis nimic de mare, am vrut să vă dau o originală, dar aşa, vă dau ce am. Tot Cella mi-a amintit că m-am lăudat că vă povestesc cum a fost la mare. A fost ca dracu’, ce să zic. Mă rog, era vânt cu soare. Moment în care pielea se bronzează cel mai bine, doar că eu nu sufăr frigul, aşa că am renunţat. Cu toate astea, tot m-a prins. M-am gândit să îi fac o vizită lui Ştefan sau lui Arhi şi soţiei lui. Mă rog, vizită, să le dau o întâlnire. Dar, până la urmă, am preferat să dorm. Nu cred că ei s-ar fi deplasat până la mine.
În zilele astea am avut timp să mă uit pe mai multe bloguri. De obicei mă uit pe mai multe, nu prea comentez eu pe toate. Nu că aş fi fiţoasă – dar sunt – ci pentru că, de multe ori, habar nu am ce să zic. Crina, Vania, Omu’ şi Mana, mă acceptă şi în afara subiectului, dar la ceilalţi nu îndrăznesc să o iau pe câmpii, aşa cum sunt eu obişnuită.
A, aţi constatat că atunci când scriu nimic am foarte multe commenturi? Şi că atunci când zici lucruri importante, trag de comentarii? Ăsta era un P.S 😀
Azi am decoperit o chestie misto. Filomela rulzzz, mă rog, dacă o citiţi veţi descoperi şi voi ce am descoperit eu. Cu această ocazie, îi supun spre atenţie domnului Hrib povestea cu pricina 😉 Sunt subtilă, ştiu.
Pentru că am primit mită, să dau şi nişte linkuri. Acum, sper să nu vă supere comentariile, dar vă spun cam ce aş vrea eu de la voi.
Kmi, aş vrea să nu te mai speli pe dinţi. Icrele alea negre costă prea mult 😀
Radu, uneori, sincer, aş vrea să scrii mai mult. Fi mai rău, mai analist, că de putut poţi.
Cristal, tu eşti cum trebuie, nu prea am ce să-ţi spun. Eşti ok aşa cum eşti.
Sibilla, uneori aş vrea să traduci ce spui în sârbeşte.
Acum să nu credeţi că iau tot blogrollul la rând. Unele linkuri nici nu ştiu sigur de ce sunt acolo. În fine, cum ziceam?
Da, Laura, chiar mă gândeam că nu mai ştiu de multişor ceva de ea.
Şi ca o legătură subtilă: Hello, pisoi. Şi de la tine aş vrea să vorbeşti mai mult despre tine.
Cora, cum îi spuneam pisoiului. Uneori, oamenii, simt nevoia să te cunoască pe tine. Pe Pescăruş îl ştim. Dar cine e Cora? Poate ne spui două trei vorbe.
Ah, să nu uit. Azi am descoperit blogul lui Mihai Mălaimare. E foarte fain. Chiar foarte. Nu ştiu cum de mi-a scăpat.
Hey, îmi aduc aminte că atunci când am început cu blogul, primul link a fost către Horia. Mamăăă şi a trecut anul şi am uitat să-mi sărbătoresc blogul. Trist. Am început să uit şi când e ziua blogului. Oricum, s-a dus. Plus că l-am mutat de l-am zăpăcit. Ce mai contează. La anu’.
Cred că următoarea persoană pe care am cunoscut-o, a fost Maria. Mă rog, după ce ne-a îmbuibat cu icre negre, o să zic că a fost prima 😀
Din blogosferă îmi mai place Micutzu. Uneori e super cinic, ceea ce mă distrează.
O, Doamne, mâine o să aud: „pe mine m-ai uitat”. Mă rog, mă gândeam şi la scriitori, dar lor le dau link altă dată. Până una alta, puteţi consulta lista. Nici eu nu mai ştiu ce să zic. Mă rog, ca şi azi, nici nu aveam ceva interesant de spus.
Fiind duminică, o să fiu în plimbare. Aşa că vă las să vă certaţi pe linkuri. Vă daţi seama că pe mulţi v-am omis pur şi simplu. Despre alţii, chiar nu am ce să spun. Ar mai fi foarte interesant la Mordechai. Mă rog, e chiar foarte interesant. Păcat că nu ajung eu mereu acolo. Că na, nu dispun chiar de tot timpul din lume. Plus că scrie foarte mult. Mi-ar fi greu să mă ţin după el. Mă rog, mai sunt. Nu îmi amintesc acum. Sunt şi oameni pe care nu îi am în blogroll. Că nu îi pot ţine pe toţi, că nu vreau să ajung ca domnul Chinez şi să mă întreb cui să-i fac vânt şi cui nu. Zău aşa. Şi aşa sunt câţiva pe care nu îi vizitez nici măcar o dată. Dar asta e altă discuţie.
Deci, e duminică şi sunt plecată. Vă las să vă certaţi pe link. Cine dă mai mult apare şi luni. Cine nu, nu mai apare. Pe cine am omis o să mă ierte. Pe cine nu, nu o să mă ierte. Ce ştiu eu. E unu noaptea şi vorbesc prostii 😀
 

 

 

Întru profit

Să mai dăm şi noi nişte linkuri, întru profit. Aşa o să răspund eu azi la comentarii, şi pentru că nu am altceva mai interesant în program. Mă rog, avusesem la un moment dat un program, dar s-a dus. Cum unde? Dumnezeu ştie.
Şi începem aşa:
Blue, camere libere oricând, pentru tine
Cella😀, un weekend minunat.
Corina, vream poze multe.
Ştefan, nici măcar nu aş şti să conduc o maşină din aia 😛
Vania, după ce că m-ai obligat să beau bere, acum ai vrea să fiu şi obiectivă? A era invers, scuze.
Crina, se pare că ai dispărut. Bine. Nu de alta, dar… ştii tu 😀
Tata Borgo, aruncă pc-ul şi stai la soare. Ce zi frumoasă 😉
Şukărit, tu pe unde umblii? Iar prin munţi?
Ioana, treci şi învaţă.
Omu’, lasă primarul în pace. Sau ai profit?
Hmm, nu mai ştiu ce cui să spun. După cum se vede, ziua de azi e plină de energie. Îmi e somn, îmi e cald şi o lene profundă mă doboară. Lângă blocul meu, marele ştrand populat la maxim, îmi dă stări şi mai neplăcute de somnoloneţă. De când tot aberez, a intrat şi soarele în nori, iar ăia cu scuterele mă scot din sărite.
Cred că o să mă apuc de gătit, în felul ăsta scap de lene. A, desigur, am şi o idee, dar pe aia nu v-o spun 😀