Inainte de plecare

Cella mi-a amintit de surpriză. Ei bine, da, pentru voi nu va fi una, dar pentru cumnaţii mei zău că a fost. Nepoata mea e creaţă şi îşi urăşte părul. Face tot felul de nebunii pentru a-l avea cât mai drept. I-am cumpărat şi placă, dar aia nu e bună, arde părul. Aşa că muma-sa nu o lasă să se facă atât de des cât ar vrea ea. Normal. Nici eu nu aş lăsa-o. Dar, gândindu-mă că mergem împreună în concediu şi că nepoata mea e foarte cochetă – dracu’ ştie cum de-a ajuns să semene cu mine – ei bine, am decis să o duc la coafor. I-am făcut şuviţe, nu, nu vă speriaţi, nu sunt prea evidente, totuşi începe şcoala şi i-am îndreptat părul. Apoi, ca să nu zică copilul că l-am făcut frumos degeaba, am dus-o la Mall, unde eu am ras o cafea, iar ea a băut un Pepsi. De la Mall, s-a dus acasă cu Xreder. Că na, aşa a fost să fie. Eu m-am dus singurică… ăăă… nu chiar acasă 😛 Ei bine, cumnatul meu a avut o reacţie destul de drăguţă. Sunându-mă: „Pizda mă-tii şi a întregului tău neam”. 😆 Cumnată-mea mă întreaba: „A, mai ai curaj să îmi răspunzi?”. Hmm, dar, desigur, le-a plăcut ambilor. Mă rog, că dacă nu le plăcea lor, muream eu, ce să-ţi spun. Una peste alta, nepoţica mea a avut zi grea azi. Să stai trei ore pe un scaun nu e uşor. Păi nu?

 

Partea a doua sună aşa: Rex, v-am spus eu de el, căţelul din faţa blocului, mare şi agresiv. Sufletul meu. E bolnav. După una bună, vine una rea. L-am dus la doctor. Are probleme la plămâni. Mă prăpădesc de mila lui. Îmi vine să-l jelesc non-stop. I-am făcut perfuzie şi vreo cinci injecţii. E cca drogat. Vreau sfaturi. Poate ştiţi vreun tratament băbesc care să dea rezultate. Orice, orice ar fi de folos. Nu mai vreau să-l duc la bază. Vreau să se facă bine. Îl ador pe Rex, e un suflet şi cred că dacă el moare, mă duc şi eu.

 

Ei, bine, vine şi treiul. Da. Mâine ştiţi şi voi, bagaje, extraveral pisicii care a înnebunit şi plecat la bulgari. Cu sufletul îndoit: Rex, Piţi… ufff. Parcă nici nu îmi mai vine să plec. Am aşa un nod în stomac, mai ales când mă gândesc la Rex. Dar sper să fie bine. Vecina de la patru se îngrijeşte de el. Sper.

Aşadar, de plecat tot plec. Fără pisoi. Cu bagaj o groază, că eu aşa plec, cu toate alea după mine. De, ce să fac, sunt nebună, dar sunt un geniu. O să-i las lui Vania câteva materiale. Cu toate că mai are din Sărutul Morţii. Vania, eu zic să mergi cu Sărutul mai departe. Cât o mai fi, apoi, îi trimit eu de acolo. Nu cred că mai am timp mâine, dar să vedem, poate las mai multe materiale. Unul pentru fiecare zi. Cella şi Crina, chiar dacă Vania e cu parola, am nevoie de voi să fiţi acolo, pe blog, gata de sărit la beregată. Voi ştiţi cel mai bine să întreţineţi atmosfera. Oricum, o să mai auziţi şi de mine din când în când, sper că cel puţin o dată pe zi.

Cum cadouri văd că nu vreţi, ce să mai zic eu? A, desigur, să nu uităm. Chiar nu trebuie să o facem. A fost ziua Corei, aşa că să-i urăm cu toţii: La mulţi ani! Cerul vieţii să rămână mereu senin şi plin de speranţe! Tot ce îţi doreşti Cora!

Şi cu asta, mă îndrept spre pat. Mâine voi fi un zombie 😀

UPDATE:

Naşa eu 😛

Cine imi place si de ce…

Preiau şi eu leapşa de la Mana. Aşa să am ce vă scrie. Cum bine vedeţi, nu prea mai am vlagă de scris poveşti pentru blog, iar Sărutul Morţii, încă nu ştiu dacă e de valorificat sau de aruncat pe aripile netului. Vedem, vedem.

Aşadar, cine îmi place şi de ce. Greu. La mine e foarte greu. Nu am repere în lumea aşa ziselor „vedete”, fie ele de la noi sau din afară. Nu am idee dacă îmi place sau nu cineva în mod deosebit. Clar e că de la fiecare om, tangibil, iau câte ceva ce îmi place. De la Vania am luat o vorbă foarte drăguţă: „Futu-i!”, dar, la drept vorbind, am furat, doar puţin, şi din stilul lui de-a scrie. E cam peste putinţa mea. Împrumut de la anumiţi autori stiluri. Asta este, n-am ce face. Încă încerc cu disperare să fur de la Gabriela şi de la Nea Costache. Dar, din păcate pentru mine, ambii sunt prea sus. Mai am până acolo. Nu ştiu ce, poate experienţă de viaţă, poate maturizare. Oricum, îmi dau seama că la nivelul ăla îmi e greu să ajung. Dar mă caţăr. Zău că da, sper doar să ajung şi la vârf. Să nu alunec.

Am mai luat şi de la alţii. Acum eu ştiu dacă e vorba doar de calităţi. De exemplu: mi-a plăcut întotdeauna confruntarea directă dintre mine şi Maria. La chestii deschise, cred că a fost persoana care a reuşit cel mai mult să mă scoată din carapace. Cu toate că nu ne cunoaştem face to face, zău că am avut momente în care am crezut că o ştiu de o viaţă. Nu ştiu cum e în relaţia cu alţii şi nici nu îmi pasă, dar de la mine, cum necum, a scos tot ce era mai bun. Zece minute de vorbă cu ea mă încarcă o lună. Poate şi mai bine, aşa cum alţii mă descarcă. Chiar mă gândeam azi că din toţi oamenii pe care îi cunosc, la nivel intelectual, Maria e cea mai apropiată de mine. Nu mă înţelegeţi greşit, dar, de cele mai multe ori vorbim aceeaşi limbă şi avem cam multe pasiuni comune.

Am luat şi un pic de avânt de la Victor. Mă gândesc eu că şi aroganţa e bună. Şi chiar e în cele mai multe cazuri.

De la Mana am învăţat că oamenii nu sunt ca la TV. Mă rog, cel puţin, ea nu e. Chiar discutam azi că e o persoană deosebită. Din ce punct de vedere? E foarte modestă. Nu ştiu dacă eu, în locul ei, aş fi putut fi aşa, eu sunt o regină din toate punctele de vedere. Şi o admir pentru asta. Uneori îmi am impresia că felul ei plăcut de-a fi face parte din acea bună creştere. Modestia, totul. E greu să o întâlneşti pe Mana şi să nu simţi chestia aia deosebită.

Crina, nu te-am lăsat la urmă. De la Crina am învăţat altceva, simţul umorului e esenţial. Iar ea are din plin.

O altă persoană pe care nu o cunosc e Cella. Îmi e dragă Cella. Iar ea, mereu a fost aproape de mine. Pe lânga asta, e singura persoană care mă poate asculta şi înţelege din punct de vedere literar. Nici nu ştie ea cât înseamnă asta pentru mine. Dar nici nu-i spun. Nu vreau să şi-o ia în cap 😛

Nicu, e o enigmă pentru mine. De câte ori zic că am ajuns acolo, îmi dau seama că nu. Ce secretos, domnle’. Dar ăsta e farmecul lui.

Tata Borgo, îl plac pentru vitalitatea de care dă dovadă. Şi mă uimeşte zi de zi. Şi ce să mai spun despre poveştile pe care le spune. Nu mai am ce spune. Blue, Şukărit, Kmi… hehe, câţi mai sunt. Sunt mulţi. Cum să mă raportez doar la unul?

Aşadar, îmi plac mulţi oameni. Nu pot spune că am un reper. Că unul anume e mai presus de altul din punctul meu de vedere. Nu, nu vă miraţi că nu vă spun de cineva pe care voi nu cunoaşteţi. Eu nu am prea mulţi prieteni în lumea reală. Iar cei pe care, zic eu că-i am, sunt enumeraţi pe aici. Eu cred că fiecare om are ceva al lui, ceva ce îl face plăcut. Defecte, sunt şi ele, eu nu cred în perfecţiune. Aşa că nu mă pot raporta la cineva anume. De la oricine învăţ câte ceva şi împrumut ceva. Nu ştiu dacă ăsta e un răspuns care satisface, dar, momentan, e greu să-mi găsesc un reper şi nici nu sunt sigură că vreau.

A, şi era s-o uit pe Ioana. Un copil plin de optimism. Cum să nu o placi, cum să nu te gândeşti atunci când ai o durere la cât de optimistă e ea, departe de ţară şi de cei dragi. Şi cum ştie ea să mă scoată din pasele proaste râzând mereu şi balonându-mă pe mine 😀 Vedeţi? Sunt atâţia oameni de la care ai ce lua. Pe care îi placi, poate doar pentru o părticică a lor, dar aia mă completează pe mine, iar restul nici nu mă interesează. Sunt mai mulţi oameni care-mi plac pentru o părticică a sufletului lor, dar nu îi pot lua pe de-a întregul. Nu cred că sunt genul. Dar, atâta timp cât există o singură părticică din acel om care te mulţumeşte, ce mai contează restul? Cum spuneam, nu suntem perfecţi. Nu caut nici eu perfecţiunea la cineva. Aş fi lipsită de sens să fac asta.

Cadouri

Dacă Crina mă provoacă, răspund şi eu provocării. Păi, o să-ţi aduc de la bulgari, ce mi-ai adus tu mie de la mare 😀 Uite aşe. Dar, una peste grămadă, toată lumea îmi spune că nu am ce lua de la bulgăroi. Toţi îmi zic să nu mă înarmez cu prea mulţi bani. Cică nu ai ce şi nu ai ce. Probabil că, în afară de poze, chiar nu o să am ce. Ţinând cont că hotelul e un fel de fortăreaţă. Suveniruri? Poate, cine ştie. Om vedea. Dar, până una alta, aşa, cât sunt eu plecată la căpială, ziceţi ce v-aţi dori. Că vă cumpăr şi vă trimit via poştă. Nu, lui Vania nu îi iau nici ţuică, nici vin, nici bere. Să se gândească la ceva mai puţin lichid 😉

Scuze pentru Cella, in special

Da, aş fi ipocrită să cred în continuare că până la întâi regina arkudă va fi gata. Deci nu va fi, dar, cu sârguinţă, voi continua să scriu la bulgari. Oricum, să fim sinceri, nu le pasă lor ce fac eu. Am un program încărcat. Da, am un program încărcat, aşa e când te pregăteşti de plecare. Păi cum altfel? Mă credeţi ori ba, nici timp să desfac bagajul de la Bran nu am avut. Alerg ca o smintită. Mâine altă treabă. Pe lângă treaba treabă, mă duc să îmi iau nepoata de la ţară. Trebuie să o iau, biletul e plătit 😆 Da, adică o luăm şi pe ea. Şi aşa, după paisprezece ani, plăteşti biletul întreg. Aşa că na, cum să o las la ţară. Miercuri sunt la Bucureşti, că doar nu credeaţi voi că am scăpat. Nu, nici gând. Nu am scăpat. Cum să scap? Doar nu puteam pleca fără să mă mai pierd măcar o dată pe străzile ilustrei noastre capitale. Joi, aha, aţi ghicit. Am treabă. Mă duc cu nepoata mea… undeva, surpriză. Nu vă pot spune că nu ştie nici ea ce am de gând să-i fac. Aşa că o să vă spun când va fi gata. Vineri, normal, cumpărături, alte bagaje, alte nebunii. Vineri noaptea, plecarea. V-am spus că o să am toate condiţiile, deci şi net, deci şi scris. Scris la greu. Că nu pot sta non-stop la soare nici măcar eu.

Da, Cella, o să scriu. O să scriu ca să îţi pot trimite arkuda. Îmi cer şi scuze că nu am fost capabilă de mai mult. Dar m-am luat cu atâtea încât nici chef nu am mai avut, dar nici timp. Uneori aş vrea să pot avea mai mult timp. Dar niciodată nu e atât cât mi-aş dori eu. Mereu e ceva care mă ţine din lucru. Şi îmi aduc aminte de perioada Stăpânului. Ei, da, aia da perioadă cu şase, şapte ore de scris non-stop. Timpul era cu mine, de partea mea. Cum se duc vremurile bune, păi nu? Păi da. Până şi Şarama a fost scrisă mai repede. Nici atunci nu prea era timp, dar cred că nici nu mă îndrăgostisem de maşină şi de şofat. Ei, acum, asta-i viaţa. O să termin, nu mai am mult. Chiar nu mai am. Dar m-am poticnit ca ţiganul la mal. Ştiţi cum e, nu? Trebuie să ştiţi.

Nu, nici la Sărutul Morţii nu am mai scris. De unde timp? Dacă nu năşesc, am eu altceva de făcut. Oricum, după vacanţa asta, sper să mai am măcar două săptămâni de linişte deplină. Ştiţi ce e aia linişte deplină. Nu? Sigur că ştiţi. Apoi, om mai vedea. Una, alta, chestii. Oboseala deja m-a prins cum nu ar fi trebuit să o facă. În viaţa mea nu am resimţit atât de mult oboseala. Cred că îmbătrânesc. Mă ramolesc. Căci nu ştiu ce altceva să zic. Sau, pur şi simplu, oboseala şi-a spus cuvântul. Căci, până la urmă, fiecare sentiment îşi spune cuvântul până la urmă.

Aşadar, Cella, să nu mă baţi. De obicei sunt punctuală. Oricine îşi poate potrivi ceasul după mine. Azi, nu. Am fost delăsătoare, poate. Habar nu am. Am închis şi mess-ul şi tot am reuşit eu cumva să pierd timp preţios. Ba chiar m-am închis şi în casă, dar, mai repede am tras un pui de somn, desigur, apoi am scris. Dar… nu mai vreau somn. Vreau să pot rămâne trează zile în şir. Să nu simt decât nevoia de-a scrie. Dar, cică, nu e în legea firii. Nu o poate schimba cineva pentru mine? Aşadar, asta este. Dar arkuda se va termina. Zău că da.

Sunt doar o imagine

Dap, Merlin s-a întors, complet distrus, complet fără chef cu nemulţumiri şi vrea somn. Somn, somn şi somn. Acum, dacă Palatul s-a dus sau nu la Ana, rămâne de văzut. Momentan sunt bulversată. Nu pot gândi. Aş răspunde şi eu repede, nu eu, X, la întrebarea cu pricina: Mama, sora şi, momentan, eu. De ce momentan? De ce nu? Doar bine zicea Mana, partenere pot fi mai multe. Cât despre învăţătoare, zice că abia şi-o aminteşte. Deci nu e la fel pentru toţi.

Aşa, că am dat în răspunsuri 😀 Răspunsul e NU. Şi dacă cineva e cu adevărat curios i se va descrie în particular. Nervi? DA. Despre ce vorbesc. Hai că ştiţi, doar un efort mic de-a citi vreo două posturi mai jos şi vă prindeţi. Nu mă pot destrăbăla în public. Am fost o doamnă până la capăt. Bine, bine, rosul unghiilor a fost pe sistem nervos, dar în rest, dap, am fost o mare doamnă. Mi-am reprimat pornirile. Habar nu am cum. Cred că e prima oară când o fac. Minunat, nu-i aşa? A, da, şi nu îmi mai pot mişca o mână. Şi tot da, acum am ajuns, iar capul îmi e greu ca o bucată de plumb. Şi multe altele. Cum spuneam detaliile se dau în particular, dar nu acum. Nu sunt în stare. Nu îmi mai mişc mâna dreaptă… normal, curentul.

În ultimul timp toate inepţiile se ţin lanţ de mine. Nu vă miraţi că iar sunt obosită, distrusă, terminată. Nu e vina mea. Aşa a fost să fie. Că şi soarta asta când ţi se pune în contră, ţi se pune. Iar mie, mi se pune cam mult în ultima vreme. Şi da, aş vrea să se termine o dată. Vreau un singur lucru momentan de la viaţa asta. Fie, două, dar al doilea e pe locul doi. A, v-aţi prin din exprimare? Ciudat. Vreau să scriu, vreau să fiu scriitor de profesie. Nu inginer, nu profesor, nu altceva. Doar scriitor. Şi, desigur, oarecum, vreau concediu. Dar e doar oarecum. Prima dorinţă o înăbuşe pe a doua. Unde o fi şi oboseala exagerată. Şi lucrurile negative care mi se tot întâmplă. Le ironizez eu, dar parcă nu mai pot. Am impresia că cineva face mişto de mine şi se distrează de minune. Am ajuns la acea limită în care nu mai pot lăsa de la mine. Înţelegeţi? Nervii mei au ajuns la o asemenea intensitate, iar nebunia asta, bătaia asta de joc, pur şi simplu nu mă mai lasă să îmi ţin domnia în frâu. Cât trebuie să strângi din dinţi în viaţa asta, că nu prea mai pricep eu? Nu mai am puterea de-a suporta. Acum, în momentul ăsta, nici măcar pe mine nu mă mai suport. Cred că se cheamă saturaţie, dezamăgire. Urăsc oamenii. Vedeţi? Încep să devin nebună. VREAU SĂ FIU SCRIITOR, ATÂT! Nici nu cred că sunt capabilă de mai multe. Şi încep să cred că îmi era mai bine fără socializare. Şi nu vorbesc despre socializarea virtuală, despre cea a dracului de reală. Îmi plăcea mai mult să stau închisă în casă, să nu vorbesc cu nimeni, desigur, apoi îmi displăcea.

Nu am nici un sens. Da, sunt obosită. V-am spus. Mă întorc mâine seară, vorbim atunci. Poate în toane mai bune, mai optimistă. Acum sunt încă în perioada ironizării excesive. Hai să dau vina pe destin, că nu prea ştiu pe cine altcineva aş putea să mă descarc. Poate mâine aflu dacă sunt bună şi de altceva. Că de pus în vitrină, văd că-mi iese. Partea cu scrisul, nu ştiu, de obicei e la latitudinea cititorului. Dar vă spun eu, sunt bună de ieşit în faţă, de lăudat cu mine şi de aruncat. Nu-i minunat? Aş putea la fel de bine să fiu de porţelan. Doar să nu mă sparg.

Vă las cu bine până mâine seară! Măcar pe voi.

VI – Sarutul Mortii

VI

 

Cred că trecuse de miezul nopţii când am ajuns la punctul de întâlnire. Cu toate că nu îi mai văzusem de mult pe Mort şi pe Lion, i-am recunoscut imediat. Cu toate că ei susţineau că sunt bine deghizaţi. Desigur, arătau ca nişte cerşetori. Poate din pricina asta nimeni nu le dăduse nici o atenţie până atunci. Le-am povestit despre Rudolf şi Veruci. Pe măsură ce le povesteam, Lion părea din ce în ce mai trist.

– E periculos să rămân prea mult, nu sunt sigură că Rudolf nu a pus să fiu urmărită.

Lion a dat uşor din cap.

– Nu te-au urmărit, am fost atent.

– Aş prefera să ne întâlnim într-un loc mai retras.

– În Brimigham? s-a minunat Mort.

– Nu, Mort, la dracu’, mă gândeam să ne vedem într-un orăşel, undeva unde nu ne cunoaşte toată lumea după chipul si asemănarea noastră.

Era prima oară când Lion zâmbea.

– Veruci îţi predă versete?

– Şi-ar dori, i-am confirmat, dar, din păcate, nu cred că are cum. Dar, jur că, într-o zi, am să-i predau eu toate legile demonice.

– Dar ştiu că nu-l placi, mârâi Mort.

Am râs cu poftă. Mort, în ciuda ursuzeniei lui, avea un fel comic de-a se exprima. Cumva, simţeam că îmi e drag. Dar, aşa cum au bănuit mulţi mai târziu, la Lion ţineam ca la un tată. În acel moment, nu simţeam asta pentru Lion, poate că era o simpatie ascunsă, mult mai târziu s-a dezvolatat acel sentiment patern. L-am văzut pe Lion, cu ochii minţii, aşa cum îl văzusem odinoară pe tata, stând lângă şemineu cu mine pe un picioar şi cu frăţiorul meu pe celălalt. Uneori, când toate îi merseseră bine, ne spunea poveşti despre luptători. Întodeauna aveau o morală: binele învinge. Cred că în seara aceea mi-am dat seama că eu nu sunt personajul pozitiv din poveste. Eu eram însăşi povestea, doar că subiectul devenea tot mai negativ.

– Avem informaţii preţioase, mi-a spus Lion.

Sentimentul că nu suntem singuri, mă copleşea. Străduţa aceea aglomerată şi prăfuită nu mă făcea să mă simt în largul meu.

– Peste două zile, i-am spus, retrăgându-mă uşor de lângă ei. În Telford, la Hanul Negru.

Lion a vrut să mă oprească, dar eu nu mi-am putut împedica picioarele să o ia la sănătoasa. Nu ştiu exact care au fost sentimentele mele în acel moment. Pe de o parte, amintirile m-au copleşit, pe cealaltă, simţeam că nu sunt în siguranţă.

Am ajuns în cameră spre dimineaţă. Am umblat pe drumurile pustii ale capitalei în speranţa că aş putea avea un răspuns la toate cele întâmplate. Am surprins o crimă. Şi nu, nu era vorba de un asasin. Probabil un soţ prea gelos. Nu dădeam importanţă lucrurilor astea. Nu îmi păsa. Inima îmi era împietrită. Poate dacă l-aş fi găsit pe Rany…

Am intrat în cameră pe fereastră. Aşa intram de obicei când veneam din misiune. Rudolf nu voia ca cineva să mă zărească. Pentru majoritatea celor ce ştiau cine sunt de fapt, eram numai asasinul lui şi atât. Dar în noaptea aceea, când am pus piciorul în cameră, o lumină plăpândă şi-a făcut apariţia. Nu am tresărit. Oarecum, mă aşteptam. Nici măcar nu m-am uitat la el.

– Veruci, nu ştiam că eşti şi pervers, îmi miroşi lenjeria?

Nu îi vedeam chipul, dar eram sigură că efectul vorbelor mele era vizibil. Am intrat în cameră şi am început să mă dezbrac, uşor, cu calm şi feminitate.

– Loree! a strigat el la mine.

Nu m-am oprit, pentru Dumnezeu, eram o asasină, nu una care să îi sărute mâinile şi să se roage la Dumnezeu.

– Veruci, dacă nu îţi place spectacolul, părăseşte camera.

– Vreau să-ţi vorbesc, mi-a spus el ferm.

Am continuat să mă dezbrac până am rămas în furou.

– Te rog, cardinale, dă-mi halatul.

Am întins mâna şi am simţit materialul moale al halatului. L-am îmbrăcat încet, încercând să-l pun şi mai mult în dificultate. Când m-am întors spre el, era roşu ca focul ce mocnea tăcut în şemineu.

– O, hai, Veruci, doar nu ai să-mi spui că nu ai pus mâna pe nici o femeie.

Ochii i s-au mărit.

– Nu cred că ceea ce fac eu în dormitoare…

– Nu, într-adevăr, l-am oprit, mi-ar fi scârbă dacă aş afla orice de acest fel.

M-am aşezat în faţa oglinzii, mi-am desprins părul şi am început să mă pieptăn.

– Aşadar…

La început a ezitat. Era clar pentru mine că are ceva pe suflet, ceva ce nu ştia dacă să-mi destăinuie sau nu. Nu era nici un secret pentru el că i-aş înfige cuţitul în inimă fără să clipesc. I-am spus-o de atâtea ori, încât începuse să creadă în veridicitatea vorbelor mele.

Mi-a cerut voie să se aşeze.

– Oh, ce drăguţ, dar pentru a intra în camera mea ca un hoţ, nu ai avut nevoie de aprobabre.

– Nu puteam risca…

– O, da, oamenii ar fi vorbit. Cine ştie, poate că aveau să ne creadă iubiţi. Nu-i aşa cardinale?

– Nu e vorba despre asta, s-a mâniat el.

Continuam să mă pieptăm cu gesturi calme. Adevărul e că nu eram chiar calmă. În plus, ştiind că nimeni nu ştia unde e, aş fi putut să-l omor foarte uşor. Iar gândul ăsta mă frământa atât de tare încât eram mai mult decât tentată să-i înfig coada pieptănului – foarte ascuţită, de altfel – drept în cap.

– Te-aş sfătui să vorbeşti repede, până nu îmi pierd cumpătul şi te omor.

El mi-a arătat dantura. Perfectă, ce să zic, dar nu pe placul meu.

– Să ne amintim, Veruci, că nu ştie nimeni unde eşti.

A devenit dintr-o dată mai palid decât moartea. A trecut atât de rapid la subiect, încât am avut impresia că se clătina pe picioare de teamă.

– Îl ştii pe tânărul Persan…

Nu mi-am dat seama dacă e o întrebare.

– Oarecum. Nu am avut ocazia să stăm de vorbă.

– Vreau să-l ucizi.

Atunci am lăsat pieptănul jos. M-am întors spre el şi l-am privit. Cred că a fost convins că mă ia prin surprindere.

– Asta te va costa scump, Veruci.

Tot eu îl surprindeam. Jocul ăsta de-a şoarecele şi pisca mă amuza teribil. Probabil că nu l-aş fi ucis gratuit, era prea amuzant pentru a-mi permite luxul de-al îngropa.

– Ascultă, Loree…

– Ascult, Veruci.

– Lumea spune că îţi săruţi întotdeauna victima.

Am pufnit în râs.

– Ei, ai noroc, acum nu am chef să te sărut.

– Încerc să-i înţeleg pe asasini…

– Las-o baltă, Veruci, crima…

Aşa era Veruci, încerca tot timpul să schimbe subiectul, să mă surprindă, să mă facă să vorbesc. În plus, mi-am dat seama că îi scăpau multe amănunte. Da, îmi sărutam victimele, dar numai după ce mureau. Le sărutam frunţile, aşa cum le sărutasem şi pe ale părinţilor mei. Nu era vina lor că fusesem nevoită să-i ucid. Dar nici a mea. Ăsta era jocul.

– Preţul, trecu el direct la subiect.

– Nu vreau bani, Veruci.

L-am surprins din nou? Cu siguranţă.

– Atunci?

– Vreau să-i vorbesc Anei De La France.

Dacă până atunci surprizele fuseseră minore şi nu făcuse decât să pălească sau să roşească, acum dădu în tremurat. Lampa i-a căzut din mână, iar răsuflarea îi era accelerată la maxim.

– Ce?!

Mai mult a şoptit.

– Ce-ai auzit?

– Şi de ce ai vrea să-i vorbeşti reginei?

– Te-am întrebat eu de ce vrei să moară Vlad Persan?

Am uitat să menţionez că Vlad Persan era tânărul asasin angajat de rege. Adevărul e că nici eu nu-l aveam la suflet, ştiam că e o ameninţare pentru mine, aşa cum şi eu eram o ameninţare pentru el. Din orice unghi aş fi privit situaţia, tot nu era în favoarea mea sau a lui. Doi asasini la curte, înseamnă unul în plus.

– Mi se pare corect, dar cererea ta e imposibilă.

– Atunci părăseşte camera, sunt obosită şi mutra ta mi-a făcut destulă greaţă.

A sărit la mine, cu mâinile întinse. Am citit ură şi spaimă în privirea lui. Mi-a înfipt degetele în gât şi a început să strângă. Nu m-am zbătut, l-am lovit între picioare şi totul s-a terminat într-o clipă. Îl priveam cu răceala caracteristică cum se prăvăleşte pe jos, învins de durere şi neputinţă. Am scos cuţitul de la portjartier. Am vrut să-l omor, Dumnezeu îmi e martor că am vrut. Când mi-a zărit chipul impasibil, şi-a dat seama că o s-o fac.

– Bine, bine, a suspinat.

Am pus cuţitul la locul lui şi i-am făcut semn să iasă. Înţelegea era făcută. Nu puteam să nu mă gândesc că lui Rudolf nu îi va conveni deloc situaţia, dar nu mă plătea să îi păzesc asasinul, ci să am grijă de marele lui EU.

 

*

Am dormit două zile, fără să ies din cameră, fără să mânânc, fără să mă gândesc la nimic. Nu ştiu exact ce am visat, dar când m-am trezit m-am gândit la Crucea Neagră. Pentru prima oară m-am gândit ce aş face dacă l-aş întâlni, cu ce drept aş putea să îi iau viaţa. Oare eu, câţi copii fără tată lăsasem. O umbră de ceaţă trecea peste mine. Pentru prima oară mă îndoiam serios de sentimentele pe care le aveam, contradictorii, în ceea ce îl privea pe ucigaşul părinţilor mei. Singurul lucru care îmi dădea putere era faptul că îmi ucisese şi mama, ba mai mult, mi-ar fi ucis şi frăţiorul. Nu avea nici un fel de scrupule. Şi totuşi, oare nu eram la fel? Până la urmă şi Vlad Persan era încă un ţânc care habar nu avea în ce se băga. Desigur că eram curioasă să aflu de ce Veruci îl vrea mort cu atâta înverşunare. În mintea mea, în timpul ăsta, se împânziseră mai multe planuri. Şi cumva, aveam de gând să aflu ce secret deţine Vlad, atât de mare, încât reuşeşte cu atâta uşurinţă să-l sperie pe Veruci. Sigur că mi-ar fi plăcut să-l aflu şi eu.

În ziua aceea am ieşit în grădină. Erau mulţi acolo, de obicei sunt mulţi: conţi, contese, marchizi şi te miri ce. Era şi ducele Vladimir, unul dintre bunii prieteni ai lui Andre D’arbois. El a fost singurul care m-a salutat. Doamnele erau convinse că sunt curtezană, eram acuzată de fiecare adulter al soţilor lor, iar domnii aveau impresia că sunt curtezana lui Rudolf, nu ştiu dacă era invidie sau altceva, dar pur şi simplu nu încercau niciodată să îmi adreseze o vorbă. Doar Veruci şi încă doi preoţi cunoşteau adevărata mea identitatea. E hilar, dacă stau să mă gândesc, cum nimeni nu ştia chipul adevărat al Sărutului Morţii. Mai puţin doi, trei asasini, trei preoţi şi un rege. Până şi asasinii care mă cunoşteau, pentru a nu se pune în ipostaze stranii, răspândeau vorbe că aş fi bărbat. Feminitatea îi speria, şi apoi, cum să recunoască că cel mai temut asasin al tuturor timpurilor era femeie. Dar, nu îmi făceam griji din cauza asta, oamenii vorbeau oricum că în spatele asasinului e o femeie. Poate că mă deranja că identitatea mea trebuie ţinută secretă, dar, altfel, ce rost mai avea asasinul?

Veruci m-a prins de mână, scoţându-mă din gândurile mele.

– E încă în viaţă.

Am aruncat un ochi spre Vlad, care era ţinut de braţ de una dintre curtezane.

– Aşa mi se pare şi mie, am spus. Şi e şi arătos.

– Îţi baţi joc de mine? mi-a şuierat în ureche în timp ce încerca să îşi păstreze zâmbetul nesuferit pe buze.

M-am desprins din strâmtoarea lui.

– Ai grijă, Veruci, îţi pot lua gâtul pe loc şi crede-mă că nu îmi va păsa de repercursiuni.

A transpirat instantaneu, dar încă zâmbea.

– Bine, bine, spune-mi de ce?

– Să zicem că m-am răzgândit.

Mai întâi s-a înroşit. Şi-a strâns mâinile în pumni şi, cu tot mai multă disperare, îşi împingea dinţii în faţă.

– De ce?

Mă jucam cu buclele mele roşcate lăsate pe spate. Un afront adus celorlalte doamne, căci nu se mai pomenise ca o femeie să se plimbe în văzul lumii cu părul despletit.

– Mai întâi îmi vreau plata.

– Nu se poate aşa ceva, a ridicat glasul, făcându-i pe câţiva să ne privească insistent.

M-am uitat la ei, le-am zâmbit şi am spus nonşalant:

– Cred că are lăţei.

Veruci s-a înroşit ca un soare la apus.

– Glumeşte, desigur, şi m-a tras din văzul lor pe culoarul labirintic din gard viu.

– Te porţi aiurea când ai mâncărimi, ştiu. Am auzit de un asasin care a avut aşa ceva…

– O, taci, chiar nu te poţi purta ca o doamnă?

– O doamnă? Cum să mă port ca o doamnă, dacă toţi mă văd ca o curvă. Să le dăm ce îşi doresc, scumpul meu Cardinal.

Veruci s-a lăsat pe bancă. Era transpirat tot. Ştia ce ar putea gândi lumea despre el în acel moment, iar el nu putea să le spună că sunt doar o criminală şi că mă tocmea pentru ceva ce nu ar fi trebuit să facă un preot.

– Loree, omoară-l şi vei primi răsplata.

Nu m-am aşezat lângă el. Pur şi simplu nu puteam respira aerul de lângă el.

– Nu, ori jucăm după regulile mele, ori nu jucăm deloc.

– De ce?

Era disperare în glasul lui. Disperare, durere şi supunere.

– Pentru că nu am încredere în tine.

– Şi ar trebui ca eu să am? a sărit ca ars.

– E problema ta, Veruci. A mea tocmai am desconspirat-o. Deci?

Demn de menţionat e că avea o mână de păr. Şi-a dat jos chestia aia roşie şi absurdă ce o purta în vârful capului şi s-a scărpinat insistent.

– O fi de la pureci, mi-am dat cu părerea.

Nu a zis nimic, pur şi simplu se gândea. După un timp s-a ridicat, m-a privit în ochi şi a spus:

– Nu-i aşa că m-ai ucide fără nici un regret dacă ai fi plătită?

– Eu nu regret niciodată, de ce te crezi special?

El oftă.

– Bine, nu am de ales.

– Tu ştii mai bine, i-am spus nepăsătoare.

– Mâine la miezul nopţii, te aştept la liman.

– Nu e un loc prea romantic pentru o întâlnire.

Roşi din nou.

– Jur că într-o zi o să te fac să te căieşti.

– Ei, Cardinale, lasă, câte femei ai posedat pe liman.

– Eşti un diavol, decretă el şi ieşi din labirintul verde.

L-am urmat. Eram zâmbitoare. Sigur că împrăşitam zâmbete pentru curioşi. Ducele Vladimir s-a apropiat de mine şi mi-a oferit braţul. Am acceptat. Era plăcut, totuşi, ca uneori să ai cu cine sta de vorbă. Mă refer la lucrurile banale.

–  Nu eşti ceea ce spun ei că eşti, mi-a şoptit el.

Am râs prosteşte. Era amuzant să vezi cum un bărbat încearcă să-ţi descopere secretele. Sigur că nu credea asta cu adevărat. Doar voia să ajungă în patul meu, aşa cum doriseră mulţi.

– Atunci ce sunt, duce Vladimir?

– Mâna dreaptă a lui Veruci, a zis-o cu o sinceritate care m-a făcut să râd cu lacrimi.

– O, dragul meu, duce. Cât de naiv… Toţi bărbaţii trăiesc în naivitatea lor. Dar e drăguţ, totuşi, că nu ai impresia că sunt o curvă de cea mai joasă speţă.

Cred că limbajul l-a uimit, căci s-a oprit o clipă, apoi a pornit iar fără să zică un cuvânt.

– Aşadar, duce, acum că ne-am lămurit, am putea la fel de bine să ne spunem la revedere şi să ne vedem, fiecare, de plimbarea lui.

– O, nu, a spus el. Peste patru zile e un bal la palat… Nu v-am văzut niciodată la baluri.

– A, eram ocupată să-i dau lăţei lui Veruci.

O clipă a tăcut, apoi a râs.

– Vrei, cu tot dinadinsul, să-l faci de râs, nu?

– Ah, nu prea sunt credibilă, duce, nu? Adevărul e că nu îmi place să socializez, orice…

Dar cum îi puteam spune că orice om pe care-l întâlnesc ar putea, mâine, să îmi fie victimă? Nu puteam. Am tăcut şi am înghiţit în sec.

– Aşadar…

– Desigur, balul. Aş vrea să mă însoţiţi.

Rudolf nu îmi interzisese niciodată să mă duc la baluri, toate curtezanele curţii se duceau, de ce nu şi asasinul curţii.

– Bine, am fost de acord. Am să te însoţesc. Vii să mă iei de acasă sau vin eu?

A râs din nou. Era simpatic când râdea. Două gropiţe i se afundau în obraji şi îl făceau să pară un copilandru.

– Lady Loree, eşti cu adevărat specială.

Ei bine, un bărbat care ştia să mă aprecieze.

 

*

 

Eram la limane de zece minute, poate şi mai bine. Veruci nu mai apărea. Începusem să cred că e vorba de o cursă. Una destul de neplăcută. Sigur că eram înarmată până în dinţi, dar rochia făcea în aşa fel încât să ascundă toate astea. Purtam un veston de piele albă, pe mâneca căruia aveam un cuţit. Nu aveam să cad în capcană înainte de-a răni cât mai mulţi. Dar, imaginaţia mea, se dovedi a fi în zadar. Veruci a apărut la puţin timp. Alergase şi gâfâia ca un porc. Nici măcar nu mi-ar fi fost greu să-l ucid. Poate i-aş fi dat chiar şi un avans, unul mic. Aşa, de distracţie.

– Am avut… o…

– Nu îmi pasă, jur că nu îmi pasă. Plata mea.

Şi-a pus mâinile pe genunchi răsuflând sacadat. Parcă îl alergase o turmă de câini.

– Nu o să-ţi… placă… asta, spuse printre gâfâieli

– Sigur că nu, spune.

– Ana De La France te aşteaptă, dar nu aici.

Am bătut nervoasă din picior.

– În Telford.

Atunci mi-a venit în minte. Am dormit două zile. Eram cu o zi întârziere. Pentru numele lui Dumnezeu, Lion şi Mort mă aşteptau la Hanul Negru, iar eu nu făcusem decât… să dorm.

Am intrat în panică.

– Unde anume în Telford şi când?

– Hanul Negru, în zori.

L-am lăsat acolo pe Veruci şi am luat-o la fugă spre palat. Nu ştiu cum am ajuns aşa repede. Nu ştiu nici cum m-am schimbat aşa repede. Nici cum am pus mâna pe primul cal şi am luat-o la trap spre Telford. Singurul lucru care mă consola, era că Veruci credea că am plecat în trombă pentru a o întâlni pe regină. Şi oricum, ce dracului căuta regina la Telford, când toată lumea ştia că e grav bolnavă şi stătea încuiată în apartamentele ei. Până şi servitorii se tot perindau pe acolo. Duceau tăvile pline cu mâncare şi se întorceau cu ele goale. Oare Ana fugise de Rudolf? Sau ajunseseră la un consens? Presupuneam că am să aflu şi asta, dar nu înainte de-a îi spune ce aveam pe suflet, de-a-mi recîştiga libertatea.

Am gonit până la Telford, aşa cum numai eu o puteam face. Zorii m-au prins acolo. Pentru prima oară, nu admiram oraşul. M-am dus direct la Hanul Negru. Ei erau încă acolo, într-un colţ, la o masă, cu prea mult vin în faţă. Mi-au zâmbit. Undeva, în colţul opus, era ea. O femeie îmbrăcată în negru cu voal pe chip. M-am dus direct la ea. Lion şi Mort mă priveau îngroziţi, pesemene credeau că i-am trădat. Ea şi-a ridicat voalul. Nu părea a fi o femeie bolnavă, din contră, era rumenă în obraji, părul negru îi scotea în evidenţă ochii verzi şi buzele roşii.

– Sărutul Morţii, şopti ea.

Am dat din cap şi m-am aşezat fără să aştept invitaţia.

– Trebuie să înţelegi că nimeni nu ştie cine sunt, m-a atenţionat.

– Valabil şi pentru mine.

Mi-a zâmbit. Avea un zâmbet clad, părea a fi o femeie bună.

– Încotro, am întrebat-o?

– Acasă, mi-a răspuns ea simplu.

– Cum l-ai convins?

– O să mă declare moartă.

Totul mi-a venit atunci în minte. Cara. Trebuia să o ucid pe Cara. Femeia semăna destul de mult cu regina, acum că stăteam să mă gândesc. Aşadar, nu era vorba despre bărbăţia lui, ci încerca să acopere fuga reginei.

M-am ridicat, am privit-o în ochi şi i-am spus:

– Îţi mulţumesc!

Ea mi-a zâmbit complice.

– Doar dacă va fi cu adevărat necesar, mi-a spus.

I-am atins mâna.

– Niciodată tu, am asigurat-o.

Ea s-a ridicat şi a dispărut pe uşa aceea, cu soarele răsărindu-i în faţă. Nu fusese nevoie de cuvinte, înţelesesem totul. Ea nu se putea întoarce în Franţa, l-ar fi făcut de râs pe tatăl ei. Aşa că furase atât cât putuse pentru a trăi bine. „Doar dacă va fi cu adevărat necesar”. Eu ştiam că va fi, şi ea ştia. Dar, privind spre Mort şi spre Lion, poate că nu era atât de necesar.

– M-ai aveam puţin şi îl omoram singuri, m-a întâmpinat Mort.

Iara beau, iara petrec…

FOTO: Alex Mazilu

 

Dap, începe distracţia. Iar năşesc, doar v-am spus. Adică iar o fac. Dacă nu sunt două pe an, îmi pierd antrenamentul. E la fel ca la şofat, dacă nu o faci zilnic, uiţi. Vedeţi ce nebunie? Aşa e şi cu năşitul. Cu toate că eu nu ştiu niciodată exact ce trebuie să fac. Uit de la mână până la gură. O fi normal să fie şi aşa. O fi, nu zic nu. Cu toate că nu prea e. Dar contează prea puţin. Preotul ştie întotdeauna ce e de făcut. Mă îndrumă. Nu-i bai. Mă descurc eu, că de aia sunt pusă acolo să mă descurc. Uneori mai şi obosesc, iar acum sunt peste limită. Adică limita e peste. Înţelegeţi, da? Expresia aia cu până-n gât, la mine, s-a mutat peste cap. Dacă e să mă auziţi că sunt până peste cap să ştiţi despre ce e vorba.

Ca să fie treaba dusă până la capăt şi oboseala să atingă cota maximă, mâine fac un drum până la Bran. Adică eu. Adică eu cu maşina. Cu picioarele mele pe ambreiaj, frână şi acceleraţie, cu toate că nu prea ai ce accelera, e plin de tiruri pe acolo. Ooo, Doamne şi ce aglomeraţie o fi. Ce mişto. Mă întorc, da, că la şase am programare la coafor. Să nu uităm de costumul lui X, care trebuie pus la punct. De pantofi şi cămaşă sau cămăşi. Să nu uităm de toaletele mele, sandale şi alte alea. Plus blugii şi ceva mai gros, că nu o să tremur pe acolo, fie că sunt naşă, fie că nu sunt naşă. Eu sunt destul de practică când e vorba de pielea mea şi zău că nu am nici o jenă în a-mi trage blugii pe mine şi a-mi arăta gecile.

Şi aşa, pironită în oboseală, în cărţi de scris sau de citit sau ambele, o să mor. Dacă nu mor acum, vă jur că la bulgari nu am de gând să o fac.

După ziua de mâine, cumplită de altfel, sâmbătă, în plini zori. Cu soarele strălucindu-mi în plete şi cu cearcănele terifiante şi sfiorante, atârându-mi pe obraji, voi pleca iar spre Bran. Nu-i aşa că e o mare fericire. Nu, Dumnezeule, nu îmi voi lua laptopul. Nu o să am timp să respir, dar să mai stau şi pe net, cu toate că mă îndoiesc profund că acolo există net. Aşa că nu are rost să car patru kilograme degeaba după mine. Voi nu credeţi?

Şi aşa pornesc a năşi din nou. Cu menţiunea că mama va fi la nunta fetei lui Ducu Berţi. Mă credeţi că o urăsc? Da, pentru că şi eu am fost invitată şi voiam să mă duc, zău că voiam. Dar eu sunt naşă. Obosită, cu cearcăne, cu dureri în stomac care mă ţin de trei zile. Cu ochii mari şi o tuse nesănătoasă din pricina răcelii, voi zâmbi frumos după care voi muri.

În concluzie, până luni voi cam lipsi. Rugăminte fierbinte. Ştiind că Vania are nişte problemuţe, o rog pe Crina şi pe Cella să se îngrijească de bloguleţul meu. Să fiţi rele fetelor. Rele de tot 😉

Magda la putere

Stiţi cum e pe lumea asta, unde e prostie e şi durere sau ar trebui să fie.

Nemulţumirile mele sunt multe, cea mai mare fiind că nu am maşină, da, ştiu, pot merge şi cu un taxi, ce mă vait atât?

Ei bine, privind şi eu pe al meu blog, observ că toată lumea caută chestii cu Magda Ciumac. Acum nu mai e Oana Stoica Mujea în topul căutărilor, ci Magda Ciumac. Cum a dansat, ce a zis, unde e live, cum a dormit sau, desigur, cum a cântat. Dumnezeule, uitaţi-vă la emisiune. Cred că până acum cea mai căutată era Elodia, nu ştiu, eu nu prea am zis nimic despre ea, doar că mi se pare stupid. Vă daţi seama cât de stupid mi se pare partea asta cu Magda Ciumac? Nu cred.

Ei bine, lăsând idioţeniile la o parte şi ratingurile făcute din prostie şi cărţile pe care le-am citit, că oamenilor nu le pasă atâta timp cât nu a scos Magda una, din nou mi s-a confirmat că am ajuns să fiu o persoană controversată.

Îmi place treaba asta. Vreo trei, patru luni, nimeni nu mă bagă în seamă. Nu eu m-aş omorî, apoi, din surse, desigur, aflu că iar am fost în atenţia nu ştiu cărui scriitor. E cu atât mai minunat cu cât eu nu am schimbat nici o vorbă cu respectivul sau, poate că da. Nu ştiu. Dar sigur nu. Cum spuneam eu odinioară, îmi lipsesc multe, dar memorie încă mai am. Şi aşa am ajuns iar pe lista de bârfă a uniunii argeşene. Ce nice. De ce? Habar nu am. Ţinând cont că avem o cucoană care a debutat la şaizeci şi cinci de ani şi nu e oaia neagră din Piteşti, cred că aveau nevoie să se ia de cineva, la modul „Sf-ul ăla sau ce e, nu e literatură”. Ca să vezi, bine că e literatură tanti aia la şaizeci şi cinci de ani, de care nu a auzit nici moartea. Adevărul e că le e ciudă, altfel nu pot să înţeleg. Am scris, am publicat, am ieşit şi le-am dat peste nas fără să stau de vorbă cu ei. Şi am făcut operaţiunea de vreo trei ori. Unii, care mai au reviste, mă mai rugau să scriu pentru ei. Dar eu nu am scris decât pentru Jean Dumitraşcu, pentru că ceilalţi nu m-au interesat. Da, e adevărat, le-am zis că o să scriu, dar am făcut-o ca să scap, acum, ce vină am eu că ei se simt lezaţi. Asta se întâmpla cu vreo doi ani în urmă. Cred că le-am promis tuturor scriituri. Ei da, că eu public aşa peste tot, doar să aibă unii ce vinde. Lasă, mă simt bine aşa. Mulţam.

Astăzi mi se spune că iar nu voi fi invitată la nu ştiu ce gală a nu ştiu căror autori piteşteni, argeşeni sau ce or fi ei. Pentru că sunt un om rău şi promovez un gen ce ar trebui să se sinucidă. Am râs cu poftă. Nu din cauza genului, desigur, ci din pricina neinvitaţiei. De ce şi-or fi închipuit ei că îmi fac vreun rău neinvitându-mă. Oricum nu m-aş fi dus. Sunt doi oameni în oraşul ăsta pe care nu-i refuz: Jean Dumitraşcu şi Ioan Focşa. Aşa că nu prea pricep eu de ce îşi dau unii o aşa importanţă. Că nu au de ce. Pe la alte colţuri se spune că sunt prea încrezută pentru a mă duce în rândul lor. Aici le dau dreptate. Ce să văd: o şleată de ramoliţi beţivi? Mă uit la ştirile de la ora cinci, am rezolvat-o. Ei nu au venit, la invitaţia mea, atunci când au venit Marian şi Răzvan Dolea. Aşa că nu văd de ce m-aş duce eu, la nu ştiu ce sindrofie. Nu, nene. Lor li se pare că sunt cei mai buni după planetă, nu vin la alte lansări, nu fac, nu dreg. Atunci să rămână pe planeta aia a lor. De ce au impresia că fără ei eu sunt nimeni?

Am mai văzut eu un articol scris de Marin Ioniţă, care susţinea că majoritatea scriitorilor piteşteni sunt scriitori datorită lui. Mda… Sper să nu aibă vreodată pretenţia că şi eu aş fi din aceleaşi motive, că iataganul e pregătit. Dar, în fine, eu scriu subcultură, din punctul unora de vedere. Aşa că… bleah.

Şi ca toate să meargă bine, că după atâta distracţie aveam nevoie de o revenire cu picioarele pe pământ, nu am nici maşină. Nu, nu am lovit-o. Pur şi simplu, X, a venit, a luat-o şi a uitat să o mai aducă înapoi. Risc să fac muşchi la picioare sau să îmbogăţesc taximetriştii. La cât e de cald, aleg a doua variantă, nu de alta, dar nu îmi plac muşchii 😀

Cam asta e povestea de azi. Mâine nu ştiu ce o să vă mai spun, că s-ar putea să rămân în pană de subiecte, alergând să prind doi iepuri (Sărutul Morţii şi Arkuda), unul dintre ei, fiind trimis urgent către Cella. Mai am vreo zece capitole. Până la întâi august e gata, jur, altfel mă sinucid. În direct, ca doamna Magda =))