Goana dupa pamant

Că a înnebunit lumea, nu cred că mai e vreun secret. Adică e cineva care să nu ştie că în lumea asta a luat-o totul razna? De la copii aruncaţi din casele de copii şi până la altele şi altele. Ei bine, acum e o nouă modă. Nu, nu e de acum, dar acum parcă e mai rău.
Toată lumea aleargă după pământuri. Azi am întrebat şi eu pe cineva:
– Măi, la ce dracu’ îţi trebuie să te înglodezi în datorii?
– Mă cheamă pământu – îmi spune el cu o plăcere frenetică în priviri.
Gigi, mamă, e grav dacă te cheamă. Eu ştiu că atunci când te cheamă, nu prea mai ai cale de scăpare. Vezi să-ţi faci şi criptă pe lângă casă.
A înnebunit lumea cu nişte case. Acum eu nu zic că nu mi-ar place, dar nu la aglomerare cu toată lumea. Dacă mi-aş face ceva, mi-aş face în pădure. Să mor dacă nu. Adică plec din aglomerarea de apartamente, în aglomerarea de case? Nu merci. Toţi vor case, ceea ce implică insecte, probleme cu apa, cu canalizarea, cu una, cu alta. De ce? Trăiesc foarte bine de pe o zi pe alta. Zău că nu îmi trebuie vile cu turle şi mai ştiu eu ce. Am prietene cu vile cu piscine şi mă duc când vreau eu, ca la bazin. Aşa că de ce mi-ar trebui mie? Să dau milioane pe apă şi pe clor sau ştiu eu ce îi trebuie unei piscine. Bine, mâine poimâine, or să alerge şi după pământ pe lună. Sau pe marte sau pe unde se mai poate construi. E ca la nebuni. Să mor dacă nu. Adică mă disperă. Unde întrebi, oamenii caută pământuri. Nu, apartamentele nu se mai vând. Lumea vrea pământ. S-au terminat locurile de veci, sau cum?
Am şi eu, dar am de când lumea. La mine la ţară, unde, culmea, la vreo zece kilometrii de satul cu pricina, ghiciti ce? Daaaa, au făcut cartier de vile. Fiind, totuşi, la vreo treizeci de minute de oraş. Adică şi o bucată bunicică de autostradă. Mă rog, asta nu contează. Bagă oamenii gaze, apă, draci, laci. Numai să stea în pădure. Care, apropo, s-a dus dracu’. Că au defrişat-o ăştia să facă vile. Mai are şi un nume pompos, ceva cu „City”. Adică vă daţi voi seama, la sat, îi dai cartierului un nume cu „City”. Cât de penibili putem fi? Nu pe bune. Cât de rău putem ajunge. Mie îmi convine. Duceţi-vă, fraţilor, toţi la ţară, că rămân eu în oraş. Nu că m-ar deranja ţara, nu, nicidecum, dar mă enervează goana asta după pământ. A înnebunit lumea cumva? DA!
Dacă stau să mă gândesc, timpurile sunt aceleaşi ca acum o sută de ani. Goana e alta: dacă nu e după aur, clar e după pământ.

 

Drumul Împărătesei (III) – OUR

Ascultă, neghiobule, eşti sigur că e drumul cel corect?
Our îşi micşoră ochii şi aruncă gheaţă din dânşii.
– Tu eşti cea care emite teorii fantasgomorice.
– Acelea fiind?
Our bătu nervos din picior.
Doar ai zis că ne urmăreşte Împărăteasa.
– Şi ce-i cu asta – se zburli elfa?
Până şi Nataşa ştie că Împărăteasa nu iese în afara pământurilor ei.
– De ce nu iese? Are un băţ în…
Piticul îi închise gura.
– E aproape.
– E – confirmă elfa.
Vântul începu să bată. La început încet, abia mângâindu-le figurile. Apoi, din ce în ce mai tare.
– E supărată – spuse Our.
– Cine?
– Împărăteasa.
– Şi cum îţi dai seama?
– Vântul.
Elfa privi nedumerită în jurul ei.
– E şi vrăjitoare?
– Nu chiar, dar ştie să mânuie vântul.
– Atunci o să-i cer despăgubiri. Nu ştie că încă nu s-a inventat coaforul şi că îmi e destul de greu să îmi aranjez părul?
– Elfii – bombăni piticul.
 
*
Zâna privea cum apa se loveşte de pietre. „Oare o durea?”
– Oh, pe numele oricărui zeu, numai prostii ai în cap – o apostrofă Vania.
Zâna încerca să nu îl bage în seamă. Destul de greu şi fără rezultate, căci nu făcea altceva decât să vorbească despre cât de grozav fusese Onici, un grum, se pare, sau cât de talentat era unul Tufiş. Mă rog, nu că ea s-ar fi prins dacă era un tufiş sau aşa îl chema. În plus, o dispera cu citirea gândurilor. Abia aştepta să se proclame democraţia, căci ura intruziunea asta în intimitate.
– Da, s-o găsi vreun marinar beat, să se coboare şi prin ţinuturile noastre şi să ne facă democraţi. Lasă, ne ajunge Împărăteasa.
– Împărăteasa are alt rol. Ea poate influenţa, dar nu poate conduce.
Vania râse.
– Îţi dai seama ce combinaţie ar fi? Un marinar şi Împărăteasa noastră care e o doamnă.
– Vrei să laşi prostiile? Ar trebui să ne întoarcem după elfă şi pitic. Agriph e îngrijorat.
Vania râse din nou.
– Da, Agriph e îngrijorat că elfa şi-ar putea găsi vreunul prin pădure. Mă rog, unul care să nu fie pe jumate.
– Nu înţeleg – sări în sus zâna. Ea ar fi riscat orice pentru tine.
– Normal – îi e frică de blesteme.
– Eşti insuportabil, decretă zâna.
– De parcă tu ai fi de suportat. Şi tot ea se plânge – zise vrăjitorul pentru sine. După ce că îmi pierd timpul aşteptând după un pitic netrebnic şi după o elfă roşcată…
 
*
– De ce o fi supărată? – şopti piticul.
– Crezi că-mi pasă? – urlă elfa. Treaba ei. Treaba noastră e să-i găsim ce a pierdut. Nu să intrăm în intimităţi.
– Dar e Împărăteasa…
– Da, exact – spuse elfa.
Porniră mai departe, în sus, pe cărare. Palatul se vedea singur şi stingher în cel mai înalt colţ al dealului sau muntelui, elfa nu reuşea să îşi dea seama. Dar ce-i păsa ei. În ziua de azi, fiecare construia pe unde îl apuca.