Jeane îl trezise dinainte să se lumineze. Era îmbrăcată în blugi strâmţi şi negri, într-o bluză, la fel de strâmtă şi neagră, iar pe cap purta o pălărie şi ochelari de soare. Părul ei blond era complet ascuns. Escaladase casa şi se trezise cu ea pe marginea patului. Până nici corbii nu se treziseră. Doar unul croncăni nervos şi se culcă la loc.
– Trezeşte-te odată că nu stau toată ziua după tine.
Jol nu înţelegea ce se întâmplă, ce căuta Jeane acolo cu noaptea în cap. Şi, mai ales, de ce dracului era îmbrăcată aşa bătător la ochi.
– Ce faci?, dacă nu te deranjează cumva că te întreb.
– Nu mă deranjează. Ai nişte haine negre?
Jol se ridică într-un cot.
– Cred că toate sunt negre. Sunt fiul corbilor, ai uitat?
– Ce glumă cretină.
– Alta mai bună nu am la ora asta.
– E patru dimineaţa, eu zic că e rezonabil.
– Rezonabil pentru?
Dar, Jeane, era deja în dulapul lui alegându-i hainele. Scoase jeansii negrii şi o cămaşe de aceeaşi culoare, apoi se repezi la ochelarii de soare.
– Hai, nu stau până se face lumină.
Jeane se întoarse cu spatele şi îi făcu semn să se îmbrace. Jol se mişcă rapid, cu toate că nu era sigur ce şi de ce face. Dar era greu să-i rezişti Jeanei, mai repede îţi puneai o piatră de gât şi te aruncai în vreun râu. Sau, mai simplu.
– Totuşi, spuse el după ce îşi puse hainele, unde mergem la patru dimineaţa?
– Nu fi fătălău. O să vezi.
Jol se gândi să îi spună două vorbe, dar se răzgândi. Ştia că aşa face Jeane pentru a-i convinge pe băieţi să facă ca ea. Jeane porni spre fereastră.
– Avem şi uşă, să ştii.
Ea se opri misterioasă.
– Mergem în misiune. Când mergi în misiune, nu ieşi pe uşă ca şi cum te-ai duce la piaţă.
Jol ar fi dorit să-i spună că nu conta oricum. Oraşul era mort la patru dimineaţa. Până şi corbii dormeau. Dar, dacă ea prefera fereastra, de ce nu?
Escaladară clădirea, nu că ar fi fost prima oară. Până şi emoţiile se duseseră. Chiarli dormea asemeni unui urs în mijlocul iernii. Era suficient să îşi ia perna în braţe, să o plângă pe Carol, de parcă ar fi murit, apoi adormea ca un prunc.
Corbii se treziră imediat ce ei dispărură în întunericul străzii. Putea să le audă aripile de la o distanţă destul de mare. Uneori avea impresia că poate vedea prin ochii lor, dar nu era o certitudine. Ba chiar, ar fi putut fi şi o boală. Încă nu avea de gând să spună cuiva asta. Dacă era nebun?
Jeane îl trase după ea. Ajunseră repede la periferie. Locul în care nu era prea înţelept să te avânţi, mai ales noaptea. După acea zonă rău famată, era câmpul. Un loc macabru. Charli îi spusese că mulţi fuseseră îngropaţi acolo şi nimeni nu îi căutase vreodată. Desigur, el nu credea în spirite ce se ridică şi terorizează oameni.
Ieşiră din cartierul de periferie. Câmpul… câmpul…
– Dumnezeule, ce e acolo?
– Circul ciudaţilor, decretă Jeane plină de sine.
– Doar nu vrei ca…
– Ce, îţi e frică?
– Jeane, acolo nu sunt oameni. Sunt un fel de…
– O, las-o baltă, nici tu nu eşti mai presus. Corbii ăia nesuferiţi care se ţin după tine, nu sunt îngeri.
Jol tăcu. Nu era prima oară când Jeane i-o trântea drept în faţă. Şi da, ea avea dreptate, dar el încă nu era pregătit să afle chiar totul.
– Ar putea să fie acolo, spuse Jeane cu speranţă.
– Cine?
– Cum cine? Tatăl tău.
– Tu crezi că tata e un monstru?
– Nu ştiu ce să cred, dar să fim serioşi, tu nu eşti un oarecare.
Asta nu era nici o noutate. I se spusese că e deosebit încă de la naştere. Ba chiar, ajunsese să creadă, că fusese născut doar din acest motiv.
– Bine, spuse Jol. Aruncăm rapid o privire şi ne întoarcem.
Corbii făceau parte din fiinţa lui. Aşa îi spusese mama şi aşa ştiuse întreaga sa viaţă. În fine, dacă şaisprezece ani puteau însemna cu adevărat o viaţă. Dar, şi şaisprezece ani, erau prea mulţi pentru toate astea. Corbii erau pretutindeni. Erau cu el la şcoală, la masă, la fereastră când el dormea. Jeane dorise să îşi înceapă viaţa sexuală cu el. Erau la vârsta experimentelor. La vârsta la care sexul era o necunoscută, dar una palpitantă. Dar nu reuşise. Corbii se puseseră la fereastră şi îl priveau acuzator. Trăsăse obloanele, dar încă le mai putea simţi privirea.
– La dracu’, o să mor virgin.
Se amărâse. Plânsese. Ba chiar şi înjurase. Şi mama îi spusese să nu înjure. Dar unde era ea acum când el avea nevoie de răspunsuri?
– A băgat-o tac-tu în mormânt, îi tot repeta unchiul Charli. După ce a fugit de-acasă, ea s-a prăpădit cu zile.
Unchiul Charli era cam în aceeaşi situaţie ingrată. Mătuşa Carol fugise cu băiatul ce se îngrijea de piscină. Adevărul era, gândi Jol, că şi el l-ar fi ales pe băiatul cu piscina. Unchiul Charli era o epavă umană. Nu făcea, cât e ziua de lungă, decât să-şi plângă de milă. Mătuşa Carol, în schimb, era o femeie puternică, nu putea să stea în prejma unui plângăcios. Lui îi spusese că pleacă.
– Ai grijă Jol şi nu te încrede decât în corbi.
Fusese suficient pentru a pricepe. Jol era inteligent pentru vârsta lui. Profesorii spuneau că e un geniu. Dar el nu voia să fie un geniu. Nu îi plăceau geniile. Cel mai tare îl ura pe Einstein. Un papagal, nedemn de luat în seamă. Jol descoperise tot ce aflase Einstei, la numai doi ani. Doar că nu îl pasiona fizica într-atât încât să-şi bată capul cu ea. Şi apoi, cine avea nevoie de fizică în acele zile?
Corbii se aşezară pe marginea piscinei. Jol se obişnuise să îi ignore, dar unchiul Charli devenea irascibil în prezenţa lor.
– Şu, şu, ale dracului fiinţe demonice.
Jol se întinse pe şezlong şi închise ochii. Ar fi vrut ca mama lui să trăiască, să îi poată explica. Poate dacă ar fi ştiut unde s-a dus mătuşa Carol, tot ar fi aflat câte ceva. De ce îi dădeau târcoale corbii? Era o întrebare la care nu putea răspunde. Când mama lui a murit, el era prea mic ca să-i pese, iar ea nu mai avusese puterea de-ai spune. Îşi dăduse sufletul luând secretul cu ea. Nu ştia cine e tatăl lui. Nimeni nu vorbea niciodată despre el, mai puţin unchiul Charli.
– Era un criminal, spunea el întotdeauna.
Lucruri irelevante, din punctul de vedere al lui Jol.
– Un cretin ce alerga după fuste. Când a aflat că mama ta e gravidă, şi-a luat zborul.
Nefericită expresie, gândea Jol. Căci de când se ştia numai de zborul corbilor avea parte.
Îl întrebase odată pe Charli:
– Cum arăta?
Charli îl privise absent.
– Nu am reuşit niciodată să îi reţin trăsăturile. Era un om din aceia pe care, pur şi simplu, nu îi reţii. De fapt, nici nu îmi aduc bine aminte de el. Totul parcă a fost un vis şi m-am trezit abia când mama ta a murit.
Nu exista nici un nume pe certificatul de naştere. Asta dacă nu punea la „elemente bizare” numele de familie: „Crow”.
Charli era fratele mamei. Îşi rupsese din plictiseala cotidiană pentru a avea grijă de el. Acceptase corbii ca un întreg, o prelungire, a lui Jol. Dar asta nu însemna că se poate obişnui. Acum, când trecuse pragul celor şaisprezece ani, corbii parcă nu îi mai plăceau nici lui. Fusese distractiv până acum, dar ar fi vrut ca ei să dispară. Să-l lase în pace. Nu putea trăi toată viaţa întrebându-se „de ce?”.
Oana Stoica Mujea 