Mintea adormita…

Există un abis în mintea mea: Umbra. Aşa îi zic eu. Da, atunci când sunt ca o umbră şi mă simt ca atare şi capul îmi e gol. Gol, gol, gol. Dar nu suficient de gol. Nu de alta, dar povestea corbilor, adică ultima parte. Hey, uitaţi-vă la postul de jos, e acolo, am scris-o în cinci minute. Serios, după ceas. Cinci minute după ceas. Desigur, fără nici o corectură. A, nici ulterior nu am corectat. Normal, de lene. De ce altceva. Dar după şase mii de cuvinte băgate în arkudă, zău că nu îmi mai ardea să şi corectez. Oricum, Jol ăsta are perspective. Acum să văd ce vrea şi mintea mea, dar l-aş duce spre roman.
Între altele, îmi dau seama că lumea mă mai vrea şi pe mine. Am găsit pe Tritonic Blog două voci: Una a lui Bebe, l-aţi mai văzut pe aici, care spunea că aşteaptă cartea mea. Una a domnului Voicu, care se bucura că mă lansez la Timişoara. Desigur, treaba asta cu Timişoara, toată lumea a interpretat-o în fel şi chip. Vania şi-a făcut şi baie, crezând, desigur, că mă voi deplasa până acolo. Normal, nu pot decât să mă simt onorată. Dacă şi-a făcut baie pentru vizita mea, vă daţi seama că atunci când o să mă lansez cu adevărat la Timişoara îmi va aduce şi flori 😀
Ah, vorbeam despre altceva, desigur.
Cum somnul m-a năpădit, am să vă spun repede. Nu am apucat să vă vorbesc despre „Crimă letală”, autor Ioan Usca. Nu, dar o voi face. Va fi şi rândul ei. Dar azi stăteam cu „Iov” în mână, carte a aceluiaşi autor şi mă gândeam, culmea, la „Crimă letală”. Şi mi-am zis eu: ce ar fi să facem o listă a tuturor cărţilor care ne-ar place să fie publicate. Adică, voi lăsaţi la comentarii: cărţi, autori mai puţini cunoscuţi, una alta şi facem o listă cu ce ar merita să avem în librării. O listă a cărţilor pentru care editurile ar trebui să facă mai mult. Eu înscriu pe listă „Crimă letală” şi, când va fi gata „Filomela Pizdrinţ”. Vaiii, nu aţi auzit de Filomela? Atunci treceţi repede la citit că nu e chiar aşa.
Da, vorbesc despre acei autori care nu merg mai departe de presă. Acei autori pe care nu îi găseşti prin toate librăriile. Ştiţi voi. Cărţi care v-au plăcut, de care aţi auzit, care credeţi că v-ar încânta, dar de care nu daţi decât cu eforturi considerabile. Desigur, vă puteţi şi autopropune. Asta rămâne la latitudinea fiecăruia.
Mă rog, sper doar să nu faceţi ca mine şi să scrieţi două pagini în cinci minute. Nu de alta, dar cică nu e profesional. Şi dacă nu e, păi nu e. Chiar dacă faceţi aşa, nu spuneţi în gura mare. Ei, eu am gura mare, nu mă pot abţine.
Deci? Lista voastră. Aştept.
Şi somn uşor mie 😛

Corbii – Circul (II)

Foto: Alex Mazilu

Corbii I

Corbii II

Câmpul era pustiu, iar circul, în mijlocul câmpului, părea asemeni unui coşmar bine plasat. Corturi înalte, colorate şi cârpite în fel şi chip. Rulote desenate în moduri reci şi groteşt. Tunelul goazei, care îşi întâmpina vizitatorii cu un cap de mort, mare cât toate zilele. Arena, acoperită de fel de fel de pânzeturi, în diverse culori, cârpite cu greu. Panouri înalte cu chipuri scârboase ce rânjeau macabru. Câteva lumini ce, mai degrabă, întreţineau atmosfera lugubră.
Jeane părea impresionată. Era fericită de acea imagine de coşmar învăluită cu un fel de aromă mistică. Jol era crispat. Nu îi plăceau circurile. Nu îi plăceau nici cele normale, circul ciudaţilor nu îi părea în nici un caz a fi ceva bun.
Jeane îl trase după ea. Încă puţin şi aveau să pătrundă pe tărâmul bizarului absolut. Jol vru să fugă, dar picioarele îl duceau tot înainte. Parcă visa şi nu se putea împotrivi visului. Voinţa i se evapora pe măsură ce înainta.
Un panou uriaş li se ridică în faţă. Chipul unui monstru rânji liniştit.
– Omul porc, râse Jeane.
– Sunt doar măşti, Jeane. E o chestie de prost gust.
– Sunt mutaţii genetice, Jol.
Băiatul ridică din umeri. Oare de ce nu rămăsese Jeane la gândul simplu: „Hai să facem sex!”. Ideea sexului, chiar dacă la început i se păruse scârboasă, acum îi surâdea. Cel puţin, treaba asta, tot va trebui să o facă până la urmă.
– Ascultă…, începu Jol timid.
– Sttt, făcu Jeane nervoasă şi îi arătă un cort prin a cărui pânză se zăreau siluete bizare.
Jeane se apropie fără nici o teamă. Jol, rămas în urmă, studie terenul. Nu părea a fi nimeni. O urmă pe Jeane fără tragere de inimă, prea căpoasă. Uneori, pur şi simplu, nu putea să înţeleagă de unde pasiunea pentru macabru. Poate că şi pe el îl alesese tot din pricina asta. Era un ciudat, trebuia să fie sincer cu el însuşi. Un ciudat urmărit de corbi.
– Nici nu se pune problema, ţipă unul din personajele stranii din cort. Glasul îi era macabru, dur, tare, tavernos.
Jol simţi o oarecare teamă.
– Eşti un idiot Loi. Nu poţi pleca de aici. Ce o să faci? O să te ascunzi întreaga viaţă?
– Şi aşa ce fac? Mă expun pentru un penny şi îi las pe toţi să-şi râdă de mine.
– Va fi mai bine, într-o zi. Trebuie doar să ai răbdare.
– Răbdare? De şaisprezece ani tot aud povestea asta. „Într-o zi, tagama corbilor ne va salva. Băiatul corb va coborî între noi… bla, bla, bla”.
Se făcu linişte. Cele două siluete se aşezară. Jol şi Jeane se priveau temători.
– Va veni, Loi, îl simt. E aproape.
Jol o rupse la fugă. Îi părea că toţi demonii nopţii îl urmăresc. Corbii erau în urma lui ca o trenă întunecată. Nu ştia dacă Jeane îl urma, dar, atunci, nici nu îi păsa. Ciudaţii vorbeau despre el, iar el, nu, el nu era un ciudat.
 
*
Se privea în oglindă de mai bine de o oră. Nu îi creşteau pene, nu părea să aibă gheare. Nimic nu părea să se fi schimbat în constituţia lui umană. Era un om ca orice om. Corbii erau doar o întâmplare. Poate casa aceea era de vină. Poate oraşul. Poate toate. Mai trebuia să reziste doar doi ani. Apoi avea să plece la facultate, departe. Iar corbii aveau să rămână în urmă, ca nişte umbre.
Nu dorise să o vadă pe Jeane, cu toate insistenţele ei. Mesajele curgeau în cutia poştală a telefonului.
 Se trânti în pat. Nu se simţea bine. Ceea ce văzuse la circ îl făcea să-şi pună prea multe întrebări. Îl durea, îl chinuia. Unde era tatăl său? Îşi luase zborul? Nu avea o imaginaţie destul de bogată pentru a-şi închipui ce anume ar fi putut fi tatăl său. Poate că Jeane avea dreptate. Poate că era unul din ciudaţii de la circ. Şi atunci, de ce unchiul Charli nu îl văzuse niciodată cu adevărat. Un ciudat trebuie să iasă în evidenţă. Nu trebuie, iese oricum în evidenţă.
Îl durea. Oglinda, imaginea, parcă nu era el. Simţea că oglinda îl minte, că propria imagine îi e denaturată. Se simţea altfel. Nu aşa cum se vedea în oglindă. Nu aşa cum îl vedeau ceilalţi. Nici el nu putea să se vadă cu adevărat. Cine era? Cum era?
Sună la uşă. Îl auzi pe Charli pornind spre hol. Spera să nu fie Jeane, nu ştia ce să-i spună. Nu putea să gândească limpede.
Se repezi din pat spre fereastră. Maşina poliţiei era pe alee. Îl zări pe Cap Dur, aşa cum îi spuneau puştii, cu jumătate de ochi. Se repezi spre uşă, dar nu ieşi brusc, aşa cum fusese primul impuls. O întredeschise. Paşii lui Charli erau fermi şi apăsaţi. Încă o dată soneria ţipă. Uşa s-a deschis. Glasul lui Cap Dur se auzi ca un ecou în întreaga casa.
– Jol, unde e?
Jol simţi că înnebuneşte. Inima i-o luă la trap. Nu făcuse nimic, ştia că nu făcuse nimic.
– De ce? se auzi Charli.
Un oftat prelung ajunse până la urechile lui. Oare i se dezvoltase auzul? Abia atunci realiză că e la catul superior şi, cu toate astea, auzea de parcă ar fi fost acolo.
– Aseară, la Circul Ciudaţilor, un… om-leu a fost ucis.
Lui Jol i se strânse şi mai tare inima.
– Şi? întrebă Charli impertinent.
– Am găsit, la locul crimei, pene de corb.
Jol privi spre pervaz. Corbii erau acolo, nu îl părăseau niciodată. Nu… nu, corbii erau de vină. Sau…
– Şi ce dovedeşte asta? sări Charli ca ars.
– Am vrea să vorbim cu Jol.
– Jol nu are nici o vină, îi lua apărarea cu înverşunare Charli.
Cap Dur trase aer în piept. Dumnezeule, cum auzise asta?
– Nici nu m-am gândit că Jol ar avea vreo vină… dar… corbii…
Nu ştia de ce, dar nu putea să le facă rău corbilor. Le privi ochii negri ca două bile de plastic. Le simţi durerea. Se zbăteau undeva în interiorul lor.
„Vânătorii”, se auziră mii de glasuri tenebroase în minte lui. „Vânătorii sunt pe urmele tale”.
Nu mai stătu pe gânduri. Deschise fereastra şi dispăru.