Fantasmele minţii

Dedicat Corinei!
– E vorba despre fantasme. Ele ne fură prezentul şi ne macină viitorul.
– … ?!
– Da, acele amintiri care sălăşluiesc în trecut. Chipuri, amintiri, atingeri… Lucrurile acelea ce îţi rămân în suflet şi te trag după ele în chinurile acelei vieţi pe care ai trăit-o şi cu toate astea o retrăieşti la nesfârşit. Aceeaşi viaţă, aceleaşi sentimente, aceleaşi lucruri la nesfârşit. Straniu. Totul se schimbă în jurul meu, dar amintirile sunt mereu aceleaşi, nimic nu se schimbă, nici măcar una din acele fantasme nu îşi schimbă înfăţişarea sau cugetul.
– Nu înţeleg.
– Sigur, sunt lucruri pe care unii nu le pot înţelege. E greu să încerci să înţelegi ceva ce nu ai trăit pe propria piele. Ştii, uneori fantasmele apar în gând ca simple unde de lumină, apoi dispar. Dar când nu se întâmplă aşa? Când rămân acolo veşnic, în mintea şi în sufletul tău, atunci, bineînţeles, totul se schimbă. Sau nu se schimbă. Schimbarea nu e atât de rea, dar atunci când îţi trăieşti întreaga viaţă în acelaşi fel… poţi înnebuni.
– Nu îmi pari nebună.
– Nebună. E un gând, e o fantasmă. Nebunia întreagă e o fantasmă ce te apasă pe piept cu amintiri de gheaţă. Uneori nici nu mai pot respira, îmi e teamă. Dacă respir simt că ele nu îmi vor mai da drumul, niciodată. Cineva mi-a spus odată că trebuie să trăiesc doar în prezent, nu contează trecutul, viitorul, nu, doar prezentul. Doar gândul că îmi mişc piciorul, doar fantasma clipei. Dar cum să fac asta? cum pot alunga fantasmele durerii pentru a trăi în… în momentul de faţă?
– Crezi că dacă ar dispărea fantasmele ai fi fericită?
– Fericită? Nu. Fericirea nu există, este doar un concept. Este doar o fărâmă de bucurie ce ne dă senzaţia de fericire. Viaţa este formată din dureri. Te naşti pentru a putea să îţi porţi povara aşa cum se cuvine. Povara trebuie purtată de fiecare dintre noi. Povara mea e trecutul, dar până la urmă toţi îşi ţin în cârcă propria poveste, propria povară.
– De ce?
– Aşa a fost creată lumea, dintr-o fărâmă de bucurie şi un pumn de nefericire.
– Fantasmele tale…
– Nu, nu sunt ale mele. Toţi suntem fantasme sau, cel puţin, toţi vom fi la un moment dat.
– Vei fi fantasma mea?!
– Poate. Poate că voi fi doar un gând uitat al tinereţii tale sau o fantasmă omniprezentă a bătrâneţii tale. Sau, poate că, voi fi doar o fărâmă de gând ce nu te va deranja cu nimic. Vezi tu, fantasmele, gândurile, sunt altfel decât ni le închipuim noi. Sunt altfel pentru fiecare în parte. Ale mele sunt mai rele decât orice povară, sunt un blestem.
– Sunt vii?
– Unele da, altele nu. Sunt doar gânduri şi trăiri ale trecutului, ale unui trecut chinuitor. Nu ştiu când am trăit ultima oară şi chiar de mi-aş aminti nu cred că mi-aş dori să o iau de la capăt.