Sărutul Morţii rulzzz

 
Na, că vă spuneam eu cu un etaj mai jos că am uitat de Loree. Hehe, ce speranţe am avut atunci pentru romanul ăsta. Dar am uitat de el, ca de multe alte planuri pe care le-am început şi le-am abandonat. Seduse şi abandonate. Dacă tot vă povesteam vouă de Loree, aşa, printre picături, m-am gândit să recitesc ce am scris până acum, vreo treizeci de pagini adică. Normal, brusc mi-a revenit interesul.
Sărutul Morţii e o altfel de carte. Adică nu e genul pe care v-aţi obişnuit să-l citiţi la mine. Vorbind aici de cei doi, trei cititori fideli, desigur. E ficţiune, dar nu fantasy. Totul începe cam în acelaşi timp în care Templierii îşi fac apariţia. Prin 1100, ceva pe acolo, dar puţin mai devreme. Povestea este o combinaţie între dragoste, ură, durere. Lupta cu sinele, dar şi lupta cu toţi ceilalţi. În mare parte e scrisă la persoana întâi. Dar, mai bine, vă dau o mostră. Cred că e singura, de altfel. Nu de alta, dar ţin prea mult la sentimentalismul poveştii, la finalul ei, la tot ceea ce ţine de această care, care, spre deosebire de celelalte, nu va fi foarte lungă, dar va fi suficient pentru a-l face pe fiecare cititor să se întrebe dacă înlăuntrul său poate exista aşa ceva. Şi dacă există, cum să descopere.
Unii sunt asasini fără voie. Două luni, rogu-vă şi v-o dau pe tavă, poate şi tipărită.
 
OANA STOICA MUJEA
 
 
 
 
SĂRUTUL MORŢII
 
PROLOG
 
 
 
„ Dragă domnule Conte,
Ştiu că nu vă pot cere iertarea minţii, dar îngădui în a vă cere iertarea sufletului. Sufletului Domniei Voastre. Mi-aş dori să ştiu că m-aţi iertat sufleteşte, chiar dacă nu puteţi trece cu mintea peste atrocităţile pe care le-am făcut. Cea din urmă crimă aducându-mi repulsia în ochii voştri, altădată, atât de iubitori.
Greşelile mele sunt impardonabile, dar cel mai rău nu doare ceea ce am făcut, cu bună ştiinţă, ci faptul că v-am călcat sentimentele în picioare; în felul acesta provocându-mi chiar mie o suferinţă usturătoare.
Îmi pare rău, domnule Conte, să vă anunţ că nu am să-mi plec capul în faţa preotului şi că nu cred în aceeaşi religie ca Domnia Voastră. Singura mea religie rămânând crima.
Mai am doar două zile de trăit, şi voi fi fericită să sfârşesc în cele din urmă. Astfel întreaga durere a vieţii mele va fi dată uitării. Aşa mă voi odihni în pace. Cumva, am ştiut că, doar moartea îmi va alina suferinţa şi furia ce zace în mine. Cer iertarea Domniei Voastre, dar nu şi Dumnezeului pe care încercaţi să mă faceţi să îl accept, şi nici poporului ce va fi prezent la execuţia mea.
Sper doar că, într-o zi, îmi veţi înţelege durerea şi suferinţa, şi veţi învăţa să mă iertaţi.
A Dumneavoastră, Loree!”
 
Tânăra împături scrisoarea şi o sărută cu patos, apoi i-o înmână gărzii, privind cum bărbadul se retrage în spatele uşilor de fier.
Era frig. Un frig neliniştitor ce se plimba prin trupul ei făcându-l să furnice. O rază rece, din soarele de dimineaţă, îşi făcu apariţia timidă printre gratiile mici ale ferestrei. Temniţa era rece, tristă, aproape inumană în faţa durerii ei. Nimic nu o mai alina, nici măcar ziua în care îl cunoscuse pe el, Contele D’arbois. De atunci parcă trecuse mai mult de-un veac, iar amintirile i se scurgeau în minte ca nişte stropi de ploaie reci. Atâtea amintiri, prea multe pentru o viaţă atât de scurtă.
Firul gândului i se întrerupse atunci când preotul îşi făcu apariţia.
Era un bărbat între două vârste, cu capul ras şi robă neagră, lungă, ce îi acoperea corpul masiv. Avea privirea blândă şi înţelegătoare, ca un părinte ce încearcă să-şi aducă pruncul pe calea cea bună. Dar asta nu era suficient pentru Loree, niciodată nu fusese suficient. Clipele ei de durere rămăseseră în inimă, iar preotul nu o ajutase cu nimic niciodată.
Preotul se apropie timid de ea, cu teamă parcă. Îşi făcu semnul crucii parcă simţindu-se ameninţat, apoi schiţă un zâmbet nu prea reuşit.
– Ar trebui să te spovedeşti, spuse el cu glas blând, dar temător. Astfel îţi vei elibera sufletul.
Loree îşi strânse părul roşu şi murdar în mâini, lăsându-l apoi, să-i cadă lin pe umeri. Nu-i aruncă decât o singură privire, aşa cum ar fi făcut în cazul în care în faţa ei s-ar fi aflat un duşman demn de temut.
– Spovedania voastră, înseamnă, de fapt, mărturisire.
– Nu, nu, se apără preotul. Ceea ce ai să-mi spui are să rămână doar între noi, îţi jur.
– Nu am încredere în tine, mărturisi ea cu glas puternic, ce nu denota nici o urmă de teamă sau regret.
Preotul zâmbi larg, încercând s-o facă să-l privească cu alţi ochi.
– Atunci… avem un preot nou. Un tânăr. Poate că vei dori ca el să-ţi ia confesiunea dincolo de lumea aceasta.
– Vom vedea, răspunse Loree rece. Vom vedea.
 
I
 
Preotul cel tânăr o trezi din visare atunci când uşa se deschise cu un scârţâit puternic. Preot catolic, constată atunci când îi zări roba roşiatică şi tichia albă. Probabil că abia intrase pe porţile bisericii, fiind unul dintre cei abia recrutaţi. De când Dumnezeu provăduise pe pământ mulţi se dăduseră de partea Lui. Loree credea şi nu credea. De fapt, nu îşi permitea să creadă. Comisese atâtea crime încât nu mai putea să creadă în nimic.
Preotul părea intimidat de ea. Sau de crimele ei. Era un băieţandru, cu vreo şase-şapte ani mai mic ca ea. Avea trup firav şi o statură potrivită. Chipul îi era galben spre alb; ochii nergii, maţi, fără nici o strălucire. Prinse roşeaţă în obraji atunci când o privi în ochi şi îşi plecă capul pios, în semn de rugăciune.
Loree zâmbi. Era un zâmbet calm, aproape că îi era milă de bietul preot. Poate că asta era încercarea lui: să stea în carceră cu cea mai vestită criminală. Teama nu o zărea în ochii lui negri, dar o simţea în inima lui.
– Cum te numeşti? interogă Loree.
Preotul nu îşi ridică ochii din pământ. În mâini strângea o carte mare, cu coperţi negre şi tari. Degetele i se încleştară pe carte, semn că era nervos.
– Preoţii nu au nume, domniţă.
– Ah, cred că eşti singurul dintre ei care nu are un nume. De când am fost adusă aici, mulţi preoţi s-au perindat pe lângă uşă şi toţi aveau un nume.
Tânărul preot strânse şi mai tare cartea, uşor ruşinat.
– Îmi pare rău, mi s-a spus că nu am voie…
– Nu-i nimic, spuse Loree nepăsătoare. Chiar nimic. Încercam să fiu doar politicoasă. Cred că nu mai are rost să mă prezint. Ştii deja cine sunt eu.
Loree îşi duse mâna la păr din obişnuinţă. O tunseseră – cu câteva ore în urmă – atât de scurt încât nu se mai vedea diferenţa dintre ea şi restul deţinuţilor. Dar chipul i-a rămas la fel de frumos. Fiecare trăsătură îi ieşea în evidenţă, dar cei mai frumoşi îi erau ochii negri ce sclipeau în lumina palidă.
– Ştii, preotule, mi-au făcut de toate. M-au tuns, m-au înmuiat în apă rece, apoi au recurs la tot felul de preoţi. Dacă mărturisesc moartea mea va fi şi mai aspră decât cea ce mi se pregăteşte deja. Dar presupun că nu mai contează. Oricum soarta îmi va fi aceeaşi. Ai venit să mă convingi că, ceea ce voi numiţi confesiune în faţa lui Dumnezeu, îmi va elibera sufletul. Adevărul este că nu vă pasă, tot ceea ce vă pasă e să aveţi confesiunea mea.
Pentru prima oară preotul îşi ridică privirea. Evită ochii negri ai Loreei, însă îi studie fiecare trăsătură.
– Nu, nu este aşa, se înverşună tânărul. Dumnezeu a spus că cei ce îşi vor mărturisi păcatul vor fi pe jumătate iertaţi.
Loree începu a râde zgomotos.
– Asta înseamnă că voi fi doar pe jumătate moartă.
Preotul se încruntă, dar nu spuse nimic. Se îndreptă spre uşă şi chemă gardianul. Bărbatul îmbrăcat în hainele imperiului îşi făcu pe dată apariţia, de parcă ar fi aşteptat ca lucrul acesta să se întâmple. Preotul îi mai aruncă o privire prizonierei şi plecă. Cumva, Loree, simţea că tânărului îi pare rău de ea. Să fi fost aşa?
Ceru hârtie şi peniţă, surprinsă de propriile-i gânduri. Dacă doreau o mărturisire atunci avea să le-o dea. Doar că mărturisirea avea să fie făcută după regulile ei, nu ale lor. Gardianul apăru cu hârtia şi peniţa cerută, ceea ce o făcu pe Loree să zâmbească.
– Astfel, spuse ea surprinzându-l pe gardian, toţi o vor cunoaşte pe cea supranumită Sărutul Morţii.
Uşa se închise în urma gardianului cu un scârţâit sumbru. Lumina se întindea în umbre molocome de-a lungul celulei, creând „portiţe” ce se deschideau şi se închideau, dintr-o lume în cealaltă.
Loree aprinse lampa, îşi aranjă foile şi începu să scrie.
 
Totul a început în anul o mie nouăzeci şi nouă. Aveam şase ani pe atunci şi trăiam alături de părinţii şi fratele meu de numai doi ani, în Anglia. Aveam un conac mare în Cardiff, acolo tata îşi petrecea cele mai frumoase clipe, iar mama era încântată că ne poate creşte într-un astfel de mediu. Marea era aproape, la fel şi pădurile ce se întindeau atât de frumoase şi de verzi, an după an.
Într-o zi, tata, a venit acasă cu o solie în mână. A îmbrăţişat-o pe mama şi a urlat în gura mare, lucru ce nu îi era caracteristic:
– Rudolf Primul mi-a trimis solie, mă cere la palat.
– De ce? a întrebat mama îngrijorată. De ce i-ar păsa regelui de noi, de tine?
Dar tata s-a mulţumit să zâmbească. Atunci i-am văzut o latură aproape demonică. Era tatăl meu şi nu era el. Ceva îmi spunea că lucrurile se vor schimba şi asta îmi confirma şi mama din priviri.
Tata s-a arătat în faţa regelui, aşa cum era de aşteptat, iar regele l-a numit guvernator peste Cardiff. Au urmat doi ani în care aproape că nu mi-am mai văzut tatăl. Lucrul în slujba regelui îi acapara mai tot timpul. Eu creşteam, la fel şi fratele meu, dar el era încă un prunc. Creşteam doar sub îndrumarea mamei, fără să ne vedem tatăl.
Într-o zi tata a venit acasă. Era roşu de mânie, dar părea şi temător. A luat-o pe mama de braţ şi a început să îi vorbească cu glas ridicat. Tot ce îmi amintesc din acea discuţie a fost:
– Fă bagajele, plecăm imediat de aici.
Dar mama nu a mai apucat să facă bagajele, şi nici să plece.
Lucrurile au decurs atât de repede, că abia mult mai târziu am înţeles cu adevărat ce s-a întâmplat. Dar voi încerca să explic atât cât pot de bine.
Seara a venit repede însoţită de rafale de vânt. Cerul s-a înnegrit. Nu era ceva tocmai bizar în Cardiff, timpul ne dădea mai mereu bătăi de cap şi atunci când credea-i că ziua va fi minunată se punea pe ploaie. Însă atunci mi s-a părut că natura plânge. Nu, nu că plânge. Urla din fiecare coardă vocală pe care o deţinea.
A început să plouă. Era o ploaie rece şi apăsătoare, aşa cum numai în zilele lungi de iarnă mai cădea câte una. Dar era vară, iar picurii erau mai reci decât gheaţa.
Mama făcea de zor la bagaje pe când tata dădea ultimile ordine. Împărţise animalele între servitori. Chiar şi sclavilor aduşi din inima asiei le-a dăruit câte un cal sau o vacă. Iar celor ce aveau mai mult de patru copii, le-a dat de fiecare prunc câte o oaie sau capră. Era în curte, acoperit de-o pelerină verde, şi le vorbea oamenilor. L-am zărit, de la fereastră, aprinzându-şi pipa. Servitorii au plecat ferindu-se de ploaie, dar el a rămas acolo surprinzând cu privirea fiecare detaliu.
Atunci şi-a făcut apariţia acel bărbat. Avea la gât o cruce mare, neagră, iar pardesiul lung, negru, îi acoperea trupul înalt şi bine clădit. O cicatrice îi desprindea chipul în două. Pornea de la urechea stângă, trecea peste nas şi se oprea sub ochiul drept. Mâna dreaptă o ţinea sub pardesiu, ca şi cum ar ascunde ceva.
Ploua prea tare pentru a înţelege ce se întâmplă. Doar picurii îmi disturbau auzul pogorându-se pe pervazul metalic. L-am văzut pe tata gesticulând nervos, dar chipul celuilalt nu îl vedeam prea bine. Doar cicatricea strălucea în ploaie. Cel mic, Rany, a ieşit din casă şi a început să-l tragă pe tata de mânecă. Mama a ieşit şi ea, încercând să-l ia pe fratele meu din ploaie.
Atunci am zărit acea sclipire rece. Era o spadă ce îi alungea braţul nescunoscutului. Am închis ochii pentru o clipă, iar când i-am deschis capul tatei zăcea depărtat de trup. Mama a încercat să-l prindă pe Rany, dar spada i-a depărtat capul de trup înainte ca ea să aibă puterea de-a scoate vreo vorbă. Rany a fugit, şi de atunci, nu l-am mai văzut niciodată. Atunci mi-am muşcat buza atât de rău încât sângele s-a rostogolit în gura mea.
Când am coborât, străinul nu mai era acolo. Doar trupurile lor, învăluite în ploaie şi noroi.
Nu ştiu ce tărie am avut, ce demon m-a condus spre capetele lor. Le-am sărutat frunţile şi am fugit, îndreptându-mă spre pădure.
 
Uşa temniţei se deschise, făcând-o pe Loree să tresară. Lăsă jos pana aruncându-şi privirea spre cel ce îi întrerupse şirul amintirilor. Era chiar el Contele Andre D’arboise. Şi-a strâns foile cu repeziciune şi s-a ridicat în picioare. Îşi privi hainele ponosite, de un galben şters. Ar fi vrut ca părul ei să mai fie lung şi mătăsos, astfel arătându-şi farmecele. Dar nici asta nu mai era posibil, iar imaginea ce o însoţea în aceste momente, nu i se părea deloc potrivită.
– Andre…
Bărbatul îi făcu semn să tacă. Arăta mai impunător ca niciodată. Trupul înalt, bine conturat; ochii negrii, seci, fără nici un simţământ, până şi buzele păreau să se strâmbe dezaprobatoare. Nu închise uşa celulei. De fapt, nu părea prea speriat de faptul că se află în preajma ei. Cu siguranţă că nu asta se întâmplase şi ultima oară când îl văzuse. Atunci nu zărise doar frică în acei ochi, dar şi ură.
Acum, Contele, părea indiferent. Rece. Fără sentimente reale. Se aşeză pe patul aproape rupt cercetând celula. Chipul i se strâmbă într-o grimasă. Îşi lăsă privire pironită asupra măsuţei mici din lemn şi a hârtiilor dezordonate.
– Ai cerut de scris, constată el. O altă scrisoare adresată mie?
– Nu, răspunse grăbită Loree. Doar mărturisirea pe care am să v-o fac cadou.
Contele începu a se trage de bărbie, aşa cum făcea ori de câte ori era pus într-o poziţie incomodă, sau nu era sigur de ceva.
– Nu avem nevoie de mărturia ta. Regele a spus tot ceea ce era de spus împotriva crimelor pe care le-ai comis. Ţi-am oferit un preot pentru a-ţi descărca sufletul. Nimeni nu are nevoie de vreo mărturie.
– Înseamnă că… Hmm, şi eu care am crezut că e doar un fel de-a mă face să îmi dau frâu liber sentimentelor.
– Sentimentele tale nu mai contează, mărturisi uşor întristat Contele. Doar câteva ore şi totul se va sfârşi.
Loree privi pe fereastra mică. Soarele apunea.
– Atunci ar trebui să mă laşi, vreau să apuc să scriu tot înainte de-a mi se tăia capul.
Bărbatul se ridică apăsându-şi întreaga greutate a corpului pe piciorul drept. Evitase în mod intenţionat să îi întâlnească privirea până atunci, dar acum ceva îi acapară atenţia. Privirea ei seacă, rece; niciodată nu îl privise în felul acela. Îşi lăsă capul în pământ într-un gest automat. Se sprijini cu palma de perete, parcă simţind o durere, însă singura lui durere era cea pe care o purta în suflet. Se mişcă cu greutate, ca şi cum ar fi fost reţinut de o mână invizibilă; şi abia-abia reuşi să înainteze. Nu mai privi în urmă, doar trase uşa în urmă-i într-un gest furios.
Loree rămase pe loc, cu spatele la uşă şi la gardian. Cumva nu îndrăznea să se mişte. Avea senzaţia că de ar face chiar şi un singur pas, ar cădea într-o dizgraţie şi mai mare decât cea în care se afla. Îşi aţinti privirea spre fereastra mică. Ultimile raze de soare intrau în temniţă precum nişte valuri, fiind întrerupte de gratiile metalice, a căror putere de strălucire dispăruse. Soarele se pitulă până la urmă lăsând umbre reci pe pereţii de piatră.
Lampa era singura care răspândea raze, desenând chipuririle din amintirile ei. Toţi pereţii păreau a fi înconjuraţi de fantasmele trecutului. Se aruncă în pat încercând să îşi adune amintirile. Uită cu greu chipul lui Andre, dispreţul afişat pe acea faţă şi, poate, chiar durerea. Se ridică cu greu şi se aşeză la masa mică. Reciti tot ceea ce a scris, îşi înmuie peniţa în lichidul negru şi îşi reîncepu povestea.