Corbii… continuare

I

II

III

Era prima oară când îi urma el pe corbi, ci nu invers, aşa cum se obişnuise de-a lungul timpului. Alergă întreaga zi, până la lăsarea serii. Corbii l-au condus dincolo de câmpul ce împresura oraşul. Nimeni, niciodată, nu mersese dincolo de timp. Era o poveste a unui tânăr care a vrut să scape şi a fugit de-a lungul timpului. Nu s-a mai întors niciodată şi nimeni nu ştia să spună dacă a răzbit sau a murit. Dar el îi avea pe ei, pe corbi. Şi pentru prima oară se bucura că sunt acolo.
S-au oprit când au dat de o mână de copaci. În mijlocul lor era amplasat un cuib mare. O durere îl trăzni pe Jol în moalele capului. Ochii lui o luaseră razna. Vedea alb-negru şi auzea glasuri: „E cuibul tău pentru noaptea astea”. Erau multe glasuri, vorbeau toate odată, dar nu o făceau într-o armonie perfectă. Era mai degrabă ca un cor ce nu poate fi coordonat, iar doi, trei, pur şi simplu ieşeau din ritm.
Durerea a dispărut, privirea i-a revenit. S-a dus ascultător în cuibul de paie. Corbii au plecat. A strigat după ei, dar nici unul nu l-a băgat în seamă. Noaptea a venit rece şi întunecoasă. Se simţea singur şi trădat. Lacrimile îi şiroiau pe chip. Mai întâi Jeane care îl dusese la circ, parcă cu un motiv anume, apoi corbii care şi-au luat zborul lăsându-l singur în pustiul ăla. Acum, dacă se gândea, nu ştia exact de ce a fugit. De ce nu a vorbit cu poliţiştii. Ar fi trebuit să rămână.
Adormise când a auzit croncănitul corbilor. A sărit în picioare căutându-i în întuneric. Ceva îl lovi drept în cap.
O bucată de şuncă şi una de pâine care a căzut lângă el. Pentru prima oară în ziua aceea a râs. S-au dus să-i caute mâncare. Ar fi vrut să ţipe, la început. Să urle la ei, dar acum, totul părea atât de… Nu ştia să exprime în cuvinte. Sau, poate, nu ştia atâtea cuvinte încât să-şi exprime sentimentele. S-a aşezat şi a început să mănânce. Nu îşi dăduse seama cât îi e de foame. Corbii au făcut cerc în jurul lui.
– Vreau s-o aduceţi pe Jeane aici, spuse el cu gura plină. Puţin îmi pasă cum o faceţi, eu am riscat pentru voi, e rândul vostru.
Înghiţi, muşcă şi vorbi din nou.
– Apoi, trebuie să ne întoarcem la circ. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat şi cum de una din penele voastre au ajuns lângă mort. Şi, mai ales, ce legătură au toate astea cu mine.
Corbii croncăniră.
– Bine, cu noi.
Înghiţi şi ultima bucată de şuncă. Era mai bine. Putea gândi mai limpede cu stomacul plin. Corbii îl priveau într-un fel anume.
– Duceţi-vă după Jeane, le ordonă el. Am nevoie de ea. Ea m-a băgat, ea să mă scoată. Şi apoi, poate că a aflat ceva.
Corbirii se ridicară încet şi croncăniră cu toţii într-un glas. Apoi, s-au pierdut în bezna nopţii.

Azi e la oferta

Cât timp s-a scurs. Trebuie să plec, aşa că nu am mult timp să vă povestesc. Da, m-am contactat o editură mare de carte fantasy după piaţa românească. Mi-au spus că şi că şi că… Multe au spus ei, puţine am uzit eu fiind luată pe sus, din somn şi neînţelegând cu nici un preţ ce vor. Au început cu: „Coperta vinde, iar noi vindem”. M-am întrebat: „Ce vor ăştia? Nu mai au clienţi?” Nu, ei au zis aşa: „Am intrat din greşeală pe blogul dumneavoastră”. „Nici o noutate, le răspund eu. Şi cei de la Pro, tot din greşeală au ajuns şi iată că ne înţelegem ca fraţii (emoticon sadic)” . „Am văzut că aveţi serie, zic ei”. „Am, diverse serii”, mai are omul şi buletin şi permis de conducere. Hehe, câte serii strângi de-a lungul vieţii. „Am vrea să discutăm în privinţa unei colaborări”, glasul de la telefon s-a coorectat repede sau, eu ştiu ce-a fost în capul doamnei sau eu eram prea adormită. Mă rog. „Să publicaţi la noi”. Aaa. Stai aşa că dorm şi nu mă pot concentra. Am zic, cam tare: „Ce?!”. Ea a rămas blocată. Eu mi-am dres vocea. „Doamnă, momentan nu putem vorbi, vă spun de ce înainte de-a mă întreba. Mai sunt în discuţii cu cineva. Şi până nu ştiu cum stau lucrurile acolo, nu mă pot sări în sus şi să spun „DA”, nu de alta, dar nu ar fi frumos din partea mea. Nu credeţi?”
Mă întreabă cu cine sunt în discuţii. M-am gândit o secundă. Nu am ştiut dacă să zic sau nu. Dar am zis până la urmă, dracu’ ştie dacă am făcut rău sau bine. Ea îmi zice: „Da, dar noi avem mai multe posibilităţi. Vindem mai mult”.
Dap, poate, într-un fel aşa o fi. Nu ştiu. Dar eu tot nu pot să zic „DA”, până nu vorbesc cu omul şi mă lămuresc.
Insistă: „Şi dacă ei vă zic că vă publică, acceptaţi?”. Am răspuns nonşalant: „Sunt primii oameni serioşi care m-au băgat în seamă. Nu mă interesează atât vânzarea, cât seriozitatea. Da, o să zic DA.”.
„Dar dacă ei zic „Nu”?, insistă ea ca un titirez. „Atunci o să mă sinucid”, evident, am râs.
Mi-a lăsat numărul personal de telefon şi mi-a zis că mă roagă să mă gândesc cu seriozitate. Sincer, tot îmi e un somn de zile mari şi tot voi vorbi mai întâi cu primii, că aşa e corect. E bună de rezervă. Nu prea e corect aşa, dar asta-i realitatea, oricum, nu i-am minţit spunându-le că pentru ei respir. Nu, nu le-am zis că oferta lor e generoasă. Nu, le-am spus adevărul, aşa cum e corect. A, da, trebuie să plec, voi reveni cu un Update mai târziu.

UPDATE
 
Ce, credeaţi că s-a terminat? În nici un caz. Cum vă spuneam eu dormeam, doamna mi-a lăsat un număr de telefon, pe care abia l-am scris, l-am scrijelit, bine, cu un pix care nu mergea. Acum, nu toata lumea doarme cu câte un pix lângă cap. După ce o lămuresc eu că dorm şi că nu pricep mare lucru din ce îmi spune, închid telefonul. Îmi fac un duş, timp în care bate la uşă. Eram sigură că nu sunt de la editura cu pricina, aşa că nu m-am sinchisit.
– Azi a bătut atâta lume la uşă că am zis că următorului îi scot ochii. Următorul a fost Xreder, nu mi-a venit să mă ţin de promisiune, dar l-am trimis în debara fără apă. Să ştiţi şi să sunaţi la protecţia soţilor –
După ce mi-am venit în fire, am pus mâna pe telefon şi am sunat-o pe doamna de la editura cea mare. Ea se entuziazmează cam prea repede pentru gustul. Pot băga mâna în foc că a crezut că m-am răzgândit. I-am explicat că nu pot şi nici nu sunt prea conştientă dacă vreau. Că dacă îmi iese cu tritonicii, atunci eu sunt mulţumită. Ea a dat-o sus şi tare că e mai bine la ei. Am fost de acord, o fi, nu o fi, probabil că da, dar nu trăiesc pentru mai bine, eu vreau seriozitate şi profesionalism. Ea a zis că la ei e. Da, o fi, dar eu am o răfuială mai veche cu domnii, care acum doi ani mi-au spus că românii nu sunt pentru moment în atenţia domniilor lor. De obicei, în mândria mea, nu mă întorc niciodată acolo unde am fost refuzată, chiar dacă refuzul a fost cu tact şi profesionalism, ca să fim aşa, puţin înţeleşi. Dar tipa a fost drăguţă sau, m-a făcut, nu ştiu. I-am promis că dacă ceilalţi îmi zic pas, o să stăm de vorbă. Acum, eu ştiu. Nu ştiu. Nu ştiu dacă vom sta de vorbă nici în acel caz nefericit. E o chestie de mândrie şi asta. Dar vom vedea. Ştiţi cum e: nu zi, hop, până n-ai sărit pârleazu’. Dar ca să fie clar pentru toată lumea, până nu primesc un refuz de la tritonici, nu am ce vorbi cu nimeni. Asta ar fi, în primul rând, lipsă de respect faţă de mine, ce să mai vorbim despre ceilalţi. Cum îi spuneam Adinei, hai să mai dorm puţin 😛