Corbii… continuare

I

II

III

Era prima oară când îi urma el pe corbi, ci nu invers, aşa cum se obişnuise de-a lungul timpului. Alergă întreaga zi, până la lăsarea serii. Corbii l-au condus dincolo de câmpul ce împresura oraşul. Nimeni, niciodată, nu mersese dincolo de timp. Era o poveste a unui tânăr care a vrut să scape şi a fugit de-a lungul timpului. Nu s-a mai întors niciodată şi nimeni nu ştia să spună dacă a răzbit sau a murit. Dar el îi avea pe ei, pe corbi. Şi pentru prima oară se bucura că sunt acolo.
S-au oprit când au dat de o mână de copaci. În mijlocul lor era amplasat un cuib mare. O durere îl trăzni pe Jol în moalele capului. Ochii lui o luaseră razna. Vedea alb-negru şi auzea glasuri: „E cuibul tău pentru noaptea astea”. Erau multe glasuri, vorbeau toate odată, dar nu o făceau într-o armonie perfectă. Era mai degrabă ca un cor ce nu poate fi coordonat, iar doi, trei, pur şi simplu ieşeau din ritm.
Durerea a dispărut, privirea i-a revenit. S-a dus ascultător în cuibul de paie. Corbii au plecat. A strigat după ei, dar nici unul nu l-a băgat în seamă. Noaptea a venit rece şi întunecoasă. Se simţea singur şi trădat. Lacrimile îi şiroiau pe chip. Mai întâi Jeane care îl dusese la circ, parcă cu un motiv anume, apoi corbii care şi-au luat zborul lăsându-l singur în pustiul ăla. Acum, dacă se gândea, nu ştia exact de ce a fugit. De ce nu a vorbit cu poliţiştii. Ar fi trebuit să rămână.
Adormise când a auzit croncănitul corbilor. A sărit în picioare căutându-i în întuneric. Ceva îl lovi drept în cap.
O bucată de şuncă şi una de pâine care a căzut lângă el. Pentru prima oară în ziua aceea a râs. S-au dus să-i caute mâncare. Ar fi vrut să ţipe, la început. Să urle la ei, dar acum, totul părea atât de… Nu ştia să exprime în cuvinte. Sau, poate, nu ştia atâtea cuvinte încât să-şi exprime sentimentele. S-a aşezat şi a început să mănânce. Nu îşi dăduse seama cât îi e de foame. Corbii au făcut cerc în jurul lui.
– Vreau s-o aduceţi pe Jeane aici, spuse el cu gura plină. Puţin îmi pasă cum o faceţi, eu am riscat pentru voi, e rândul vostru.
Înghiţi, muşcă şi vorbi din nou.
– Apoi, trebuie să ne întoarcem la circ. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat şi cum de una din penele voastre au ajuns lângă mort. Şi, mai ales, ce legătură au toate astea cu mine.
Corbii croncăniră.
– Bine, cu noi.
Înghiţi şi ultima bucată de şuncă. Era mai bine. Putea gândi mai limpede cu stomacul plin. Corbii îl priveau într-un fel anume.
– Duceţi-vă după Jeane, le ordonă el. Am nevoie de ea. Ea m-a băgat, ea să mă scoată. Şi apoi, poate că a aflat ceva.
Corbirii se ridicară încet şi croncăniră cu toţii într-un glas. Apoi, s-au pierdut în bezna nopţii.

6 comentarii la “Corbii… continuare

  1. Eu am prevăzut că Jeane o să aducă numai belele!…
    Cât despre răposat, ce să-i faci? N-ai ce-i face!…

  2. Pingback: Tenebre (XVI) « Ioan Usca

  3. sunt…am un prost obicei de „a lua cap compas” pe cate o chestie…partea buna e ca ma dezmeticesc si-mi revizuiesc atitudinea.
    Si mie imi lipseste elfa roscata…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s