III – Sarutul Mortii

III

 

Regele Rudolf al Doilea mi-a fost antipatic din prima clipă în care l-am văzut. Cu toate astea până atunci nu mai văzusem un bărbat atât de înalt şi de gras. Pieile feţei păreau că îi curg în valuri unindu-se sub gât. Părul şaten şi ochii căprui nu se potriveau deloc cu chipul acela: dur, rece, impertinent. M-a studiat îndelung. Ochii aceia erau atât de cercetători că mă făceau să-mi pierd răbdarea.

Dar nu am reacţionat. Nu am reacţionat în nici un fel. Am aşteptat ca regele să îmi vorbească. După o tăcere prelungă şi-a pogorât glasul în urechile mele:

– Aşadar, Ravin mi-a trimis o copilă. Dacă el are încredere în tine, atunci, iată, ăsta va fi testul tău.

Mi-a întins o epistolă bine împăturită. Nu am deschis-o atunci, pe loc, ci abia după ce m-am văzut eliberată de acea privire, dar am ţinut să îi spun ceea ce aveam pe suflet înainte de-a părăsi palatul.

– Niciodată femei sau copii.

El a părut să mă aprobe, şi nici un alt cuvânt nu a mai fost rostit între noi.

Ajunsă în stradă am început să respir. Până atunci parcă îmi înfrânseam orice simţ. Am deschis epistola şi am citit un nume şi un oraş: „ Damien, Templierul, Newcastle”. Aveam drum lung de străbătut şi doar două spătămâni pentru a mă arăta vrednică să intru în slujba regelui. În plic am găsit şi douăzeci de galbeni. Nu văzusem atâţia bani în viaţa mea. Era prima mea slujbă şi trebuia să fiu cu luare aminte. Templierii nu erau încă constituiţi în faţa lumii. Încă se ascundeau în locuri numai de ei ştiute, acolo unde îşi păstrau averile şi comorile. Trebuia să fii un asasin cu adevărat bun pentru a duce la cale o astfel de misiune. Nu era uşor să ucizi pe unul de-al lor fără să aibă repercursiuni asupra ta.

Templierii prindeau putere chiar dacă nu ieşeau la iveală. Însă cu toţii auzisem de Armata lui Dumnezeu, şi cu toţii ştiam că până şi cel ce ţi-a dat viaţă putea fi unul de-al lor. Chiar dacă erau la început, Templierii, erau bogaţi şi bine organizaţi. Ştiam că în această încercare sunt singură, nu mă puteam încrede în nimeni. Dar cel mai tare mă temeam de crima în sine. E drept, Ravin mă învăţase cum să ucid, cum să-mi reprim sentimentele. Dar nu ucisesem niciodată un om, doar pe animale se petrecuse practica mea.

Trebuia să fiu tare. Foarte tare.

Într-o săptămână am ajuns în Newcastle, şi mai aveam doar o altă săptămână la dispoziţie pentru a-mi găsi victima şi a o elimina.

M-am cazat la primul han ce mi-a ieşit în cale şi am început să îmi adulmec victima. Ravin mi-a spus că omul se trage din animale şi asemeni lor trebuia să adulmec mirosul frici şi al nebuniei. Newcastle era destul de mare. Casele se ridicau una după cealaltă, aşa că aveam impresia că pot să caut acul în carul cu fân. Trei zile mi-a luat să îmi găsesc victima. Damien era un bărbat masiv, mult mai înalt şi cu mai multe kilograme decât regele. Avea o căpăţână atât de mare că ar fi speriat şi un animal turbat. Dar asta nu era nimic. Poziţia lui în societate era destul de înaltă şi o astfel de crimă nu ar fi putut decât să atragă necazuri.

M-am lepădat atunci de învăţăturile lui Ravin aplicându-le pe ale mele.

Damien putea fi uşor încântat de femei tinere. Aşa că am hotărât să mă folosesc de tinereţea mea. Am cheltuit doi galbeni pe o rochie răpitoare. Mi-am lăsat pletele pe spate şi am pornit spre hanul unde Damien îşi petrecea seară de seară.

Înainte de asta am cules o floare buzdugan, una dintre cele mai otrăvitoare plante. Am pisat-o, aşa cum m-a învăţat bardul, iar praful pe care l-am obţinut mi l-am impregnat pe degete şi pe buze. Ceea ce făceam era curată nebunie, dar nu aveam de ales.

L-am scrutat cu privirea mai mult de două ore. Deja îmi displăcea atât de mult încât nu aveam nici o părere de rău că îl voi ucide. Era beat precum porcul, iar ochii îi sclipeau de fiecare dată când vedea câte o tânără. M-am hotărât să-l abordez. Era suficient de beat pentru ca cei din jur să creadă că băutura l-a învins.

De cum m-a văzut buzele lui s-au lungit într-un râs grotesc. M-am abţinut din răsputeri să nu afişez pe chip scârba ce o simţeam. Îl uram atât de mult, doar pentru simplu fapt că era aşa cum era.

M-a cuprins cu mâinilea alea butucănoase şi păroase, de brâu. Am simţit că o să-i trag un pumn ce avea să-l ţină minte. Dar multe priviri erau aţintite asupra noastră. Râsete isterice se auzeau de peste tot şi încurajări groteşti. I-am zâmbit în ciuda simţămintelor şi m-am prins în jocul lui.

Râdea şi bea în timp ce îmi pipăia fiecare centimertu din trup. Mă simţeam murdară, căzută în dizgraţie. Voiam doar să se termine.

I-am trecut degetele peste buze apoi i-am dat un sărut. El a continuat să râdă şi să bea, până când capul i-a căzut pe masă. Ceilalţi au început să râdă şi să-l înghiontească. Pentru ei totul era jocul beţiei. I-am luat pulsul asigurându-mă că e mort şi m-am strecurat printre ei făcându-mă nevăzută.

A doua zi vestea se răspândise. Cu toţii spuneau că băutura l-a ucis. Nimeni nu a crezut vreodată că a fost omorât.

Spre surprinderea mea nu am simţit nimic. Nici un sentiment de durere, nici o mustrare. Din contră, eram fericită că scăpasem lumea de un asemenea porc.

De atunci până la vârsta de douăzeci şi doi de ani am ucis o sută şapte oameni, fără nici un greş.

Eram la începutul anului o mie o sută treisprezece. Anul în care Ravin a murit, iar regele m-a acceptat definitiv în slujba lui. Nu ştiam de ce fusese atât de important pentru Ravin să ajung printre asasini regelui, dar la sfâşitul acelui an aveam să aflu.

Eram în Dover când am primit epistolă de la rege. Îmi cerea să mă întorc urgent în Brimingham, avea să îmi dea o misiune importantă. Abia terminasem o misiune în Dover şi fără să mă pot bucura de cea de-a o suta opta crimă, a trebuit să iau drumul Briminghamului. Am ajuns la palat a doua zi în zori. Demult nu mai simţeam oboseala. Viaţa ce îmi fusese dăruită nu îmi mai permitea să simt nimic.

Era a doua oară când ajungeam în faţa regelui Rudolf al Doilea şi nici de data asta nu mi-a trezit vreo simpatie.

M-a studiat aşa cum o făcuse şi prima oară, dar acum eram o femeie frumoasă, nu o copilă ce se sfia în faţa sa. Nu m-am închinat la picioarele lui, aşa cum o făcusem atunci. L-am privit cu fermitate. Eram mult prea îndoctrinată de crimele făcute pentru a mă mai supune în faţa cuiva. Doar cel ce plătea îmi era stăpân până când crima avea să fie comisă.

L-am simţit pe rege fâstâcindu-se în faţa priviri mele. Nu eram îmbrăcată ca de obicei, în ţinută bărbătească. De data asta îmi alesesem o ţinută feminină, ştiam că asta va avea un efect scontat asupra lui.

– Mă bucur să te văd din nou, spuse el cu glas rece ce se împletea în bezna încăperii.

 Am dat uşor din cap, dar nu cred că privirea mea a fost prea convingătoare. El continuă:

– Nu te-aş fi chemat dacă nu ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte. Noua ta misiune o vei auzi din gura mea, ci nu o vei citi aşa cum te-ai obişnuit.

Asta era o noutate pentru mine. Numai cei ce se temeau că foaia va fi pierdută îmi spuneau în mod direct ceea ce doresc de la mine. Şi în curând aveam să înţeleg că motivul regelui era întemeiat.

– Conform codului asasinilor nu ai voie să destăinui nimănui misiunea ta.

Am confirmat din priviri, iar el a continuat:

– Misiunea ta e să-l ucizi pe unul dintre asasinii curţii regale.

Eram uşor confuză, dar nu am lăsat să se vadă asta pe faţa mea. Regele s-a ridicat şi a început să se plimbe nervos. Glasul îi suna tot mai greoi şi m-ai scăzut.

– Am trei asasini, iar unul din ei doreşte să mă vadă mort. Lion şi Lord Verusian Mort. Le-am dat o misiune foarte grea pe care doar împreună o pot împlini. Doar că ecuaţia s-a schimbat. Vei merge cu ei la cererea mea. Pe drum va trebui să-l ucizi pe Lord Mort. Misiunea lor nu trebuie să o cunoşti.

Am ridicat din sprâncene şi pentru prima oară am vorbit, fără să mi se dea voie:

– Iar Lion va sta cu mâinile în sân?

Poate că a fost şocat de glasul meu, sau de impertinenţa de care am dat dovadă. Căci m-a privit într-un fel ce arăta că nu se aşteptase la asta. Dar nu m-a mustrat, a părut doar uşor amuzat.

– Lion nu va spune nimic. Un asasin nu se bagă peste un altul.

Nu eram prea convinsă de asta, dar trebuia să accept misiunea. Şi dacă a fost vreodată să cred în coincidenţă, imediat ce mi-am început călătoria am crezut că este posibilă.