Kiss of death II

II
 
Un suflu rece s-a lăsat în noaptea aceea peste Cardiff. Vântul bătea în rafale regulate, calculate. Marea şi pădurile vuiau, de fapt, urlau de-a dreptul. Parcă natura se dezlănţuise şi mai rău din clipa în care cele două crime au fost comise. Cerul se răzbuna.
Atunci m-am lepădat de orice credinţă. Nu mai era loc de dragoste, credinţă sau simţăminte umane. În sufletul meu nu mai existau decât disperarea şi durerea. Aveam doar opt ani, dar inima îmi era îndoctrinată de ură şi de nedreptate. Îmi pierdusem părinţii, dar mai ales îmi pierdusem fratele. Rany a rămas cea mai mare durere a mea. L-am căutat până în ziua în care am fost încarcerată, trăind cu speranţa că într-o zi îl voi afla. Dar asta nu s-a întâmplat şi nici nu se va mai întâmpla. Poate în viaţa cealaltă.
Am plecat spre Bath în dimineaţa următoare. Am furat un cal dintr-un sat şi am luat-o la galop. Spre fericirea mea tata a ţinut întotdeuna să mă înveţe echitaţia. Nu m-a tratat ca pe o fată, într-un fel eram bucuria şi mândria lui.
Cumva am reuşit. Am reuşit să ajung până în Bath în doar două zile. Pe drum am furat mâncare sau am cerşit pentru o bucată de pâine, dar când am ajuns la destinaţie eram prea obosită pentru a îmi mai dori să mânânc.
Am ascuns calul într-un loc ce mi s-a părut sigur. El era singura mea avere. Singura mea amintire. M-am afundat pe străzile pietruite şi aglomerate ale orăşelului. Mi se părea fantastic. Niciodată nu ieşisem din Cardiff. Chiar dacă Bathul era mai mic decât Cardifful, mi se părea mult mai frumos. Avea acel iz de orăşel comercial ce îi lipsea atât de mult Cardiffului.
Oamenii se înghesuiau pe străzi acolo unde se aşezaseră vânzătorii amubulanţi; hanurile îşi aveau porţile deschise. Depozite, grânare, prăvălii, toate păreau mai bine susţinute. M-am îndrăgostit pe loc de Bath. Orăşelul acesta a reuşit pentru câteva clipe să îmi aline orice suferinţă.
M-am strecurat prin mulţimea jovială până în faţa unei prăvălii micuţe ce umplea o stradă întreagă cu mirosul de pâine proaspătă. Abia atunci mi-am dat seama cât îmi este de foame. Maţele îmi chiorţăiau şi se mişcau în mişcări rapide şi agile. Am simţit un „pumnal” trecându-mi prin stomac şi foamea a devenit de nestăvilit. Probabil că pofteam într-un asemenea fel, şi aveam o faţă atât de oropsită, încât femeia ce făcea pâinea a pufnit în râs.
– Îţi este foame copile? – m-a interogat pe un ton blând.
Am aprobat din cap, încercând să nu par prea disperată. Eram murdară din cap până-n picioare, iar ochii mi se afundaseră şi se făcuseră tot una cu negreala de pe faţă. Femeia mi-a întins o pâine şi mi-a şoptit:
– Fugi şi mănânc-o, să nu te vadă careva.
Am dat să plec, dar ea m-a oprit:
– Copile, caută-ţi adăpost în pădure. Vei fi în siguranţă acolo.
Am mâncat pâinea pe nerăsuflate, încercând în acelaşi timp să înţeleg ce anume aş fi putut face în pădure. De ce mă trimisese femeia aceea acolo? În noaptea aceea am dormit lângă calul furat. A fost o noapte rece, aşa cum au fost toate de la moartea părinţilor mei.
Inima mea a fost transformată în cioburi. Durerea ce îmi străpungea sufletul era neasemuită. Nici acum nu aş putea să o exprim în cuvinte. Din clipa aceea am trăit între două bătăi ale inimii: răzbunare şi durere.
Încercam zadarnic să-mi scot din minte capetele secerate ale părinţilor mei. Nu am reuşit niciodată. Coşmarurile încă mă mai bântuie, iar durerea nu va putea fi îndepărtată nici în moarte.
Imediat ce au ieşit zorile am pornit din nou pe străzile aglomerate. M-am postat în faţa prăvăliei de pâine şi am primit o nouă franzelă pentru a-mi potoli foamea în acea zi. Apoi am urmat sfatul femeii şi m-am îndreptat spre pădure.
A trebuit să străbat tot oraşul pentru a ajunge acolo unde am fost îndrumată. Abia la miezul nopţii am zărit copacii groşi ce îşi lăsau umbrele lugubre pe pământ. Nu ştiu ce am simţit atunci, nici în ziua de azi nu îmi pot explica. Dar a fost ca o chemare, de parcă copacii îmi făceau semn din crăcile lor groase să mă apropii. Calul era nervos şi necheza. Nu voia să îşi deslipească copitele de pământ şi sigur nu dorea să se lase purtat printre umbrele negre. Cu greu am convins bidiviul să mă urmeze. Atunci s-a schimbat totul. Viaţa mea avea să ia o întorsătură ce nu avea să se mai poată schimba vreodată.
Pădurea era atât de întunecată că abia pătrundea câte o rază de lună, oprindu-se pe vreun copac. M-am tot afundat, uitând drumul principal şi temerile ce mă însoţeau. Îmi era atât de frică încât nu mai puteam să simt nimic. În acele momente nu mi-am dat seama că frica se instalase în inima mea cu atâta tărie. Abia mai târziu, amintindu-mi, mi-am dat seama de ceea ce se zbătea înlăuntrul meu.
În cele din urmă am adormit. Am avut vise cutremurătoare întreaga noapte, vise pe care prefer să nu mi le mai amintesc vreodată. Dar unul mi s-a întipărit în minte. Visam capetele părinţilor mei prinzând viaţă. Urlau atât de tare încât m-au făcut să mă trezesc. Când am deschis ochii, broboane reci mi se scurgeau pe chip. Însă soarele era deasupra mea, iar pădurea nu mai părea atât de ameninţătoare. Teama dispăruse, dar odată cu ea, dispăruseră şi celelalte simţuri. Parcă eram moartă şi în acelaşi timp mă puteam mişca.
Nu am înţeles ce caut acolo. Nu am înţeles decât când seara s-a lăsat din nou apăsătoare, sporindu-mi teama. Atunci am auzit paşi călcând covorul de frunze glabene. Foşnetul de sub talpa grea mă îngrozea. M-am înghesuit lângă cal, sperând ca pericolul să treacă.
Un fulger a cutreierat cerul lăsând o lumină, albă-lăptoasă, să descopere pădurea în toată splendoarea ei. O umbră mare, acoperită de blănuri groase, şi-a făcut apariţia pentru o clipă. Odată cu dispariţia fulgerului, a dispărut şi umbra. Mi-am înăbuşit un ţipăt, dar buzele mele tot au şuierat o şoaptă. Paşii s-au oprit. Puteam să simt privirea rece năpustindu-se asupra mea. Calul a nechezat. Atunci am ştiut că sunt pierdută.
Am închis ochii sperând că totul o să dispară. Când i-am redeschis el era acolo.
Era un bărbat înalt acoperit de-o blană groasă ce îl făcea să pară mult mai masiv decât în realitate. Avea păr grizonat şi-o barbă lungă ce îi cădea pe piept. Ochii îi erau de un albastru încântător. Erau reci şi calzi în acelaşi timp. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată.
Doar o clipă m-a studiat, apoi a prins calul de căpăstru, mi-a făcut semn să îl urmez, iar paşii lui au început din nou să chinuie frunza căzută. Am mers mult printre vreascuri căzute şi crăci ce păreau că se agaţă cu disperare de fiecare suflu uman. Mă pierdusem cu totul în multitudinea de copaci ce păreau că ameninţă de fiecare dată. În cele din urmă am zărit lumina unui felinar, agăţat de un gard mic de mărăcini. În spatele gardului se zărea o colibă căzută. Bătrânul a priponit calul acolo unde iarba era mai mare, apoi s-a grăbit să îi aducă o găleată cu apă. M-a tras de mânecă şi m-a vârât în casă, făcându-mi inima să-mi sară din piept. Atunci m-am temut pentru viaţa mea, dar temerile nu au fost întemeiate.
Bătrânul mi-a făcut semn să mă instalez într-o cameră mică şi sărăcăcioasă. Acolo se afla doar un pat şi-o laviţă putrezită. Eram prea extenuată pentru a mai pune întrebări şi cred că am adormit imediat.
Timp de o lună bărbatul nu mi-a adresat nici o vorbă. Nici un cuvânt. Nu mi-a cerut nimic în schimbul găzduirii şi a mâncării, nici măcar să îi ajut la treburile gospodăriei.
Abia în seara aceea când toama căzuse peste pământ în tonuri galbene şi roşii, s-a apropiat de mine. Ochii lui păreau atotştiutori. De parcă întreaga ştiinţă a lumii s-ar fi oglindit acolo. Niciodată nu mă întrebase de unde vin şi ce s-a întâmplat cu mine, dar întotdeauna a ştiut, chiar dacă cuvintele nu i-au confirmat-o.
– Şi acum? – mă întrebă el. Ce vrei să faci?
Răspunsul se conturase în mintea mea încă de atunci. Din ziua în care îi văzusem morţi am ştiut ce vreau să fac.
– Să mă răzbun.
Timp de câteva minute nu a spus nimic. A ridicat lemnele pentru foc şi le-a pus pe prispă, abia apoi revenind lângă mine.
– Răzbunarea e un cuvânt mare pentru o copilă de vârsta ta. Sentimente mult mai nobile ar trebui să te încerce.
– Sentimentele nobile au murit în sufletul meu. Totul a murit.
– Atunci, aşa să fie! – spuse bătrânul. Dar, te avertizez că drumul pe care ţi l-ai ales va aduce moarte sufletului şi raţiunii.
Atunci nu am înţeles la ce se referă, dar în scurt timp aveam să îmi dau seama.
Într-o zi – cam la o săptămână – a venit la mine. Mi-a pus la picioare o spadă cu vârf curbat, un cuţit, şi o arbaletă destul de grea. Cuţitul a fost cel ce mi-a atras atenţia. Avea un mâner ciudat. Un cap de demon în mijloc, şi două aripi ce se curbau pe lama cu formă bizară.
Atunci el mi-a spus:
– Aceasta nu este o spadă ci o sabja. Sau, mai bine spus, o sabie. Acesta este un cuţit destinat numai şi numai vânătorii. Este originar din Asia şi foarte folositor. Iar arbaleta: este una din cele mici, dar săgeata este dintre cele puternice. Nu este la fel de rapidă ca şi un arc, dar mult mai precisă.
Nu am îndrăznit să întreb ce o să fac cu ele. Însă nici nu a fost nevoie căci el mi-a mărturisit lucrul acesta fără a aştepta întrebarea.
– Aceasta va fi răzbunarea ta. Vei deveni asasin. Te vei integra între ei, vei deveni cea mai bună, şi într-o zi ai să-l întâlneşti pe cel numit Crucea Neagră.
Când am auzit numele am simţit că leşin. De unde ştia? Nu l-am întrebat niciodată şi nici el nu mi-a spus. Dar atunci mi-am amintit. Bărbatul ce intrase pe curtea conacului purta la gât o cruce neagră.
De atunci au urmat opt ani de muncă asiduă. Bătrânul, bard – căci el de meserie era bard -, Ravin, s-a ocupat de educaţia mea în ale armelor. În cei opt ani am învăţat să gândesc precum un asasin şi să lupt ca unul.
Aveam şaisprezece ani pe atunci. În afară de luptele pe care le duceam zi de zi, la propriu, le purtam şi pe cele sufleteşti cu mine. Ravin s-a chinuit în fiecare zi să dea de urma fratelui meu, dar nici un rezultat nu s-a întrevăzut.
Venise şi ziua în care trebuia să părăsesc pădurea şi pe Ravin. El a venit la mine şi mi-a vorbit:
– Acum, că Rudolf Primul a murit, Rudolf al Doilea s-a ridicat peste Imperiu. Noul rege a cerut să aibă cei mai buni asasini din ţară la cheremul său. Tu va trebui să fii printre ei. Aşa că i-am scris regelui spunându-i că i-am pregătit un asasin iscusit. Regele mi-a trimis vorbă să te trimit la testare. Vei lua drumul Brimighamului şi te vei arăta în faţa regelui.
M-am despărţit cu greu de Ravin. L-am iubit. L-am iubit pentru că, în ciuda faptului că i se închina lui Dumnezeu, nu a ţinut niciodată să mă îndoctrineze întru credinţă. Nu am putut să-l uit vreodată şi doar atunci când am auzit de uciderea lui m-am întors să îi aduc un ultim omagiu.
Am plecat din Bath urmând calea pe care mi-o indicase Ravin. Am călătorit mult până am ajuns în faţa palatului şi atunci, pentru prima oară, m-a cuprins teama.
Eram îmbrăcată în haine bărbăteşti. Îmi ţineam spada la brâu, la fel şi cuţitul, iar arbaleta pe spate. Buclele negre le ascunsesem sub o pălărie cu boluri late. Încercam să par un tânăr bărbat, însă trupul îmi trăda feminitatea.
Atunci viaţa mea s-a schimbat pentru a doua oară.

29 comentarii la “Kiss of death II

  1. Primul lucru care m-a atras la acest blog a fost numele tau: Oana Stoica Mujea. Pe mine inainte sa ma cheme Simon Starr ma chema Mihai Popescu si ma simtea tare nefericit. Copii pot fi rai in ardeal si te pot numi mitica atunci cand numele tau se termina in escu… cred ca nici tu nu ai avut o soarta prea frumoasa. Au fost destui nesimtiti care s-au luat de tine si de numele tau si nu au fost atenti la detaliile si la aceste mici capodopere care se ascund in spatele acestui minunat blog. Deci daca vrei o soarta frumoasa schimba-ti numele, fa sa te cheme Isabela Roselyne… eu asa am sa te citesc de acum inainte… nu Mujea…

  2. Simon Starr, daca tu vrei sa ma vezi ca pe o Isabela Roselyne, e foarte bine, nu ma deranjeaza cu nimic. Dar, drept sa-ti spun, copii nu apucau sa fie prea rai cu mine, ii durea. Asa ca nu ma deranjeaza daca cineva se ia de numele meu, eu sunt mandra de el si nu il voi schimba, ba chiar sunt fericita asa 😉

  3. Isabela Roselyna e intr-adevar emanatia ta. Pentru ca eu o vad pe Isabela ca o combinatie de Isis si bela. Adica de armonie matrimoniala si frumusete. Iar asta imi inspiri tu cu adevarat la nivel somatic.
    E interesant… textele tale ma duc cu gandul la egiptul antic, marile calde si rauri de ciocalata. Fascinant.

  4. Ei, multumesc Simon! Pentru tine pot fi si Isabela, atata timp cat tu esti fericit, cine sunt eu sa ma opun? Cat despre texte, da, cel putin asta te poate duce cu gandul si la Egiptul Antic, cred ca si pe mine m-a dus putin, restul de texte, sigur nu te vor duce acolo. Asta e diferit, restul sunt fantasy.

  5. Pingback: Tenebre (XXIII) « Ioan Usca

  6. Am tras o corectură, eliminând şi unele repetiţii. Cu „inima îndoctrinată” nu mă prea împac. Ar putea fi: înnegurată, îmbâcsită, vitriolată etc… Dar „îndoctrinată” sună nu ştiu cum…

  7. adică io scriu mult… adică tu eşti invidioasă… da’ io, ce cusur am să nu merit să fiu invidios?!

  8. mă cam mînca limba dar ce bine că m-am abţinut … 😆
    ce emoţii mă trec acuma,că uite cine-i aici … însuşi Scriitorul
    mă laşi şi pe mine să-l salut ? că la domnia sa „acasă” nu-mi permite neuronul 😉

  9. Oana,iti multumesc pentru urarile tale si te admir pentru talentul tau.Dumnezeu sa-ti dea tot ce iti doresti.Mult succes si cat mai multi cititori!Te imbratisez. 🙂

  10. Simon Starr aka Ion Georgescu, sau cum te mai chema in viata anterioara, inainte de reincarnare: domnitza aici de fata, aceasta podoaba rara cu palarie alba, nu se cheama Rozalinda, si nu scrie povesti-script pentru filmele americane (am upservat ca ai trecut pe blogul meu si ti-ai emanat parerea despre filmografia mondiala).

    Parerea mea e ca Ringo e un biscuit dublu cu crema la mijloc
    si ca Starr e mort, n-avea cum sa-ti fie tata,
    ca Simon si Garfunkel sunt batrani de-acuma
    si ca iti sedea mai bine cu numele Mitica.

    Daca ceea ce te zgarie neplacut la ochiometru din tot blogul asta e tocmai cuvantul „mujea”, atunci te sfatuiesc sa te apuci de cetit ceva mai potrivit preferintelor tale si nivelului de gandire: benzi desenate.
    _______________________________
    Imi cer scuze pentru offtopicul de mai sus. Acuma ma apuc de citit povestea si revin cu comment despre text 😐

  11. Cella, limba ma manca si pe mine, dar nu stiu ce minune m-a facut sa ma abtin.

    Elisa, si eu iti multumesc, sa traiesti ani multi si buni.

    Adina, good 😆

    Vania, good 😛

    Impricinatule, hai sa fim amandoi invidiosi sa moara lumea de invidie 😛

  12. Frumos scri Oana , ai har si gata 🙂
    Adica vreau sa zic, da-i bataie si spor, spor… !
    O zi minunata iti doresc, prietena draga 🙂
    Sibilla

  13. E un sketch minunat!! Se simte viteza cu care a fost scris, ca un vartej prin troian, stii? – cand vantul ridica zapada intr-un fel de palnie in aer si se potoleste intr-o clipa. 🙂 Imi place! Am observat si eu cateva repetitii pe-acolo, dar sunt nesemnificative si foarte usor de reparat.

    Mi-a venit o curiozitate: de ce au fost ucisi parintii Loreei tocmai de catre cel mai priceput asasin al vremii? Ce-a avut cu ei?

  14. Adina, pai, or sa vina si explicatiile la timpul lor. Cat despre scriitura, e la prima mana, nu prea am rabdare sa ma corectez 😉

    Sebastian, stiu, e minunat cand oamenii te urasc si te invidiaza 😛

  15. Frumos. Frumos. Nu pot decât să te admir. Eu nu sunt în stare să scriu două zile la rând la ceva anume. Eşti extraordinară. Pe bune.

  16. @adina eu in viata am invatat sa fiu tolerant si sa nu judec lumea. nu stiu de ce ma ataci asa, si din fericire nici nu am inteles rolul acelei poezii in care imi ataci numele. nu e cazul sa sa ne certam aici. Eu comentat principial pe blogul Isabelei si am incercat sa o felicit in stilul meu caracteristic pentru acest text foarte reusit. de fiecare data cand il citesc am impresia ca realizez ceva nou.
    si sa stii Adina ca si eu am citit cateva carti la viata mea, nu doar benzi desenate… ca in Romania nu prea s-a vandut asa ceva.

  17. Pingback: Tenebre (XXIV) « Ioan Usca

  18. @Simon Starr,crede-ma eu sunt ardelean „pur sange” care din fericire am avut(dumnezeu sa-l ierte) un prieten,cel mai bun prieten din copilarie si pana a murit si se numea Nicu Popescu,oltean din Craiova „transferat de la nastere” in Ardeal.Era mandru ca se numea Popescu si era mandru ca era oltean sadea.Obisnuim sa-i numim „mitici” pe acei care cu adevarat se comporta extrem de levantin ca sa nu spun prea balcanici.Si noi ardelenii avem”cap patrat sau cap tare” tot pentru o parte dintre prietenii nostri din Vechiul Regat.Cei care au ras de numele tau au fost fie prosti,fie rai sau au gasit ceva mai slab la d-ta.Pseudonimul este interesant dar nu exprima mare lucru,ori esti un starr cu adevarat.Am glumit si sper sa ai umor si sa nu te superi pe mine.:)

  19. Oana,
    Eu am intrat pe bloggul tau ,atunci de mult,pentru ca mi-a placut rezonanta numelui tau,faptul ca esti la granita de zodii si mai ales verbul vioi si interesant din posturi si comentarii.Te-am adoptat tocmai pentru ca esti „regateanca” cu blazon.Blazon literar. Si mai ales pentru structura ta psihica foarte transanta si deschisa.Cu drag tata Borgo:)

  20. Oana, esti fantastica, scrii nemaipomenit de frumos, esti deosebit de talentata. Astept cu nerabdare continuarea.Iti urez o noapte frumoasa si un sfarsit de saptamana pe masura sufletului tau.

  21. Ca tot se vorbea de elfi pe aici,eu mai repede ti-as fi spus ARWEN.O frumusete stranie.Si asta nu din cauza numelui,care este minunat,minunat ca tot ceea ce sufletul si mintea ta ofera acestei lumi{si noua adica}!Pe Simon iertati-l,pur si simplu nu stie sa faca un compliment!Dar a incercat!

  22. Rog Simonul sa-mi scuze ironiile, n-am priceput complimentele dumisale. Nu suport felul in care dumnealui a gasit sa se lege tocmai de nume, dintre toate lucrurile faine si multe si bune de pe blog. Nu am atacat persoana, ci comentariul ei, si remarca referitoare la onomastica. Nu-mi retrag decat poate tonul, cuvintele raman acolo 🙂 Sorry.

  23. Bun, cred ca Arwen imi place ceva mai mult, ca sa fiu sincera. Cred ca mi s-ar si potrivi. Sabie am, am cumparat-o… nu mai stiu de unde, dar am cumparat-o. Asa ca as putea fi o elfa, chiar si o Arwen. Multumesc, Bebe! Uite ca eu nu ma gandisem sa adopt un nume elfesc. Intr-adevar, are o rezonanta anume in sufletul meu.

  24. Tata Borgo, in ultimul timp, nu mai sunt transanta, dar numele mi-l pastrez si ma simt onorata sa fiu adoptada de dumneata.

  25. Nea Costache, multumesc, dar cred ca e o oarecare exagerare. Nu ma simt nici mai talentata, nici mai buna decat altii, poate mai pasionata. Prin cate am trecut cu publicari si restul, un om care ar fi facut asta doar pentru a scoate un ban, fugea de mult. Mie nu imi pasa, pasiunea e mai puternica decat ratiunea.

  26. Adina, Simon, nu ma deranjeaza nici Isabela, nici alt nume. Desigur, imi place al meu, dar daca cineva simte ca imi sta bine cu alt nume, nu ma deranjeaza prea rau, pana la urma, pe lumea cealalta, nu cred ca suntem nominali, suntem doar suflete.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s