Kiss of death II

II

 

Un suflu rece s-a lăsat în noaptea aceea peste Cardiff. Vântul bătea în rafale regulate, calculate. Marea şi pădurile vuiau, de fapt, urlau de-a dreptul. Parcă natura se dezlănţuise şi mai rău din clipa în care cele două crime au fost comise. Cerul se răzbuna.

Atunci m-am lepădat de orice credinţă. Nu mai era loc de dragoste, credinţă sau simţăminte umane. În sufletul meu nu mai existau decât disperarea şi durerea. Aveam doar opt ani, dar inima îmi era îndoctrinată de ură şi de nedreptate. Îmi pierdusem părinţii, dar mai ales îmi pierdusem fratele. Rany a rămas cea mai mare durere a mea. L-am căutat până în ziua în care am fost încarcerată, trăind cu speranţa că într-o zi îl voi afla. Dar asta nu s-a întâmplat şi nici nu se va mai întâmpla. Poate în viaţa cealaltă.

Am plecat spre Bath în dimineaţa următoare. Am furat un cal dintr-un sat şi am luat-o la galop. Spre fericirea mea tata a ţinut întotdeuna să mă înveţe echitaţia. Nu m-a tratat ca pe o fată, într-un fel eram bucuria şi mândria lui.

Cumva am reuşit. Am reuşit să ajung până în Bath în doar două zile. Pe drum am furat mâncare sau am cerşit pentru o bucată de pâine, dar când am ajuns la destinaţie eram prea obosită pentru a îmi mai dori să mânânc.

Am ascuns calul într-un loc ce mi s-a părut sigur. El era singura mea avere. Singura mea amintire. M-am afundat pe străzile pietruite şi aglomerate ale orăşelului. Mi se părea fantastic. Niciodată nu ieşisem din Cardiff. Chiar dacă Bathul era mai mic decât Cardifful, mi se părea mult mai frumos. Avea acel iz de orăşel comercial ce îi lipsea atât de mult Cardiffului.

Oamenii se înghesuiau pe străzi acolo unde se aşezaseră vânzătorii amubulanţi; hanurile îşi aveau porţile deschise. Depozite, grânare, prăvălii, toate păreau mai bine susţinute. M-am îndrăgostit pe loc de Bath. Orăşelul acesta a reuşit pentru câteva clipe să îmi aline orice suferinţă.

M-am strecurat prin mulţimea jovială până în faţa unei prăvălii micuţe ce umplea o stradă întreagă cu mirosul de pâine proaspătă. Abia atunci mi-am dat seama cât îmi este de foame. Maţele îmi chiorţăiau şi se mişcau în mişcări rapide şi agile. Am simţit un „pumnal” trecându-mi prin stomac şi foamea a devenit de nestăvilit. Probabil că pofteam într-un asemenea fel, şi aveam o faţă atât de oropsită, încât femeia ce făcea pâinea a pufnit în râs.

– Îţi este foame copile? – m-a interogat pe un ton blând.

Am aprobat din cap, încercând să nu par prea disperată. Eram murdară din cap până-n picioare, iar ochii mi se afundaseră şi se făcuseră tot una cu negreala de pe faţă. Femeia mi-a întins o pâine şi mi-a şoptit:

– Fugi şi mănânc-o, să nu te vadă careva.

Am dat să plec, dar ea m-a oprit:

– Copile, caută-ţi adăpost în pădure. Vei fi în siguranţă acolo.

Am mâncat pâinea pe nerăsuflate, încercând în acelaşi timp să înţeleg ce anume aş fi putut face în pădure. De ce mă trimisese femeia aceea acolo? În noaptea aceea am dormit lângă calul furat. A fost o noapte rece, aşa cum au fost toate de la moartea părinţilor mei.

Inima mea a fost transformată în cioburi. Durerea ce îmi străpungea sufletul era neasemuită. Nici acum nu aş putea să o exprim în cuvinte. Din clipa aceea am trăit între două bătăi ale inimii: răzbunare şi durere.

Încercam zadarnic să-mi scot din minte capetele secerate ale părinţilor mei. Nu am reuşit niciodată. Coşmarurile încă mă mai bântuie, iar durerea nu va putea fi îndepărtată nici în moarte.

Imediat ce au ieşit zorile am pornit din nou pe străzile aglomerate. M-am postat în faţa prăvăliei de pâine şi am primit o nouă franzelă pentru a-mi potoli foamea în acea zi. Apoi am urmat sfatul femeii şi m-am îndreptat spre pădure.

A trebuit să străbat tot oraşul pentru a ajunge acolo unde am fost îndrumată. Abia la miezul nopţii am zărit copacii groşi ce îşi lăsau umbrele lugubre pe pământ. Nu ştiu ce am simţit atunci, nici în ziua de azi nu îmi pot explica. Dar a fost ca o chemare, de parcă copacii îmi făceau semn din crăcile lor groase să mă apropii. Calul era nervos şi necheza. Nu voia să îşi deslipească copitele de pământ şi sigur nu dorea să se lase purtat printre umbrele negre. Cu greu am convins bidiviul să mă urmeze. Atunci s-a schimbat totul. Viaţa mea avea să ia o întorsătură ce nu avea să se mai poată schimba vreodată.

Pădurea era atât de întunecată că abia pătrundea câte o rază de lună, oprindu-se pe vreun copac. M-am tot afundat, uitând drumul principal şi temerile ce mă însoţeau. Îmi era atât de frică încât nu mai puteam să simt nimic. În acele momente nu mi-am dat seama că frica se instalase în inima mea cu atâta tărie. Abia mai târziu, amintindu-mi, mi-am dat seama de ceea ce se zbătea înlăuntrul meu.

În cele din urmă am adormit. Am avut vise cutremurătoare întreaga noapte, vise pe care prefer să nu mi le mai amintesc vreodată. Dar unul mi s-a întipărit în minte. Visam capetele părinţilor mei prinzând viaţă. Urlau atât de tare încât m-au făcut să mă trezesc. Când am deschis ochii, broboane reci mi se scurgeau pe chip. Însă soarele era deasupra mea, iar pădurea nu mai părea atât de ameninţătoare. Teama dispăruse, dar odată cu ea, dispăruseră şi celelalte simţuri. Parcă eram moartă şi în acelaşi timp mă puteam mişca.

Nu am înţeles ce caut acolo. Nu am înţeles decât când seara s-a lăsat din nou apăsătoare, sporindu-mi teama. Atunci am auzit paşi călcând covorul de frunze glabene. Foşnetul de sub talpa grea mă îngrozea. M-am înghesuit lângă cal, sperând ca pericolul să treacă.

Un fulger a cutreierat cerul lăsând o lumină, albă-lăptoasă, să descopere pădurea în toată splendoarea ei. O umbră mare, acoperită de blănuri groase, şi-a făcut apariţia pentru o clipă. Odată cu dispariţia fulgerului, a dispărut şi umbra. Mi-am înăbuşit un ţipăt, dar buzele mele tot au şuierat o şoaptă. Paşii s-au oprit. Puteam să simt privirea rece năpustindu-se asupra mea. Calul a nechezat. Atunci am ştiut că sunt pierdută.

Am închis ochii sperând că totul o să dispară. Când i-am redeschis el era acolo.

Era un bărbat înalt acoperit de-o blană groasă ce îl făcea să pară mult mai masiv decât în realitate. Avea păr grizonat şi-o barbă lungă ce îi cădea pe piept. Ochii îi erau de un albastru încântător. Erau reci şi calzi în acelaşi timp. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată.

Doar o clipă m-a studiat, apoi a prins calul de căpăstru, mi-a făcut semn să îl urmez, iar paşii lui au început din nou să chinuie frunza căzută. Am mers mult printre vreascuri căzute şi crăci ce păreau că se agaţă cu disperare de fiecare suflu uman. Mă pierdusem cu totul în multitudinea de copaci ce păreau că ameninţă de fiecare dată. În cele din urmă am zărit lumina unui felinar, agăţat de un gard mic de mărăcini. În spatele gardului se zărea o colibă căzută. Bătrânul a priponit calul acolo unde iarba era mai mare, apoi s-a grăbit să îi aducă o găleată cu apă. M-a tras de mânecă şi m-a vârât în casă, făcându-mi inima să-mi sară din piept. Atunci m-am temut pentru viaţa mea, dar temerile nu au fost întemeiate.

Bătrânul mi-a făcut semn să mă instalez într-o cameră mică şi sărăcăcioasă. Acolo se afla doar un pat şi-o laviţă putrezită. Eram prea extenuată pentru a mai pune întrebări şi cred că am adormit imediat.

Timp de o lună bărbatul nu mi-a adresat nici o vorbă. Nici un cuvânt. Nu mi-a cerut nimic în schimbul găzduirii şi a mâncării, nici măcar să îi ajut la treburile gospodăriei.

Abia în seara aceea când toama căzuse peste pământ în tonuri galbene şi roşii, s-a apropiat de mine. Ochii lui păreau atotştiutori. De parcă întreaga ştiinţă a lumii s-ar fi oglindit acolo. Niciodată nu mă întrebase de unde vin şi ce s-a întâmplat cu mine, dar întotdeauna a ştiut, chiar dacă cuvintele nu i-au confirmat-o.

– Şi acum? – mă întrebă el. Ce vrei să faci?

Răspunsul se conturase în mintea mea încă de atunci. Din ziua în care îi văzusem morţi am ştiut ce vreau să fac.

– Să mă răzbun.

Timp de câteva minute nu a spus nimic. A ridicat lemnele pentru foc şi le-a pus pe prispă, abia apoi revenind lângă mine.

– Răzbunarea e un cuvânt mare pentru o copilă de vârsta ta. Sentimente mult mai nobile ar trebui să te încerce.

– Sentimentele nobile au murit în sufletul meu. Totul a murit.

– Atunci, aşa să fie! – spuse bătrânul. Dar, te avertizez că drumul pe care ţi l-ai ales va aduce moarte sufletului şi raţiunii.

Atunci nu am înţeles la ce se referă, dar în scurt timp aveam să îmi dau seama.

Într-o zi – cam la o săptămână – a venit la mine. Mi-a pus la picioare o spadă cu vârf curbat, un cuţit, şi o arbaletă destul de grea. Cuţitul a fost cel ce mi-a atras atenţia. Avea un mâner ciudat. Un cap de demon în mijloc, şi două aripi ce se curbau pe lama cu formă bizară.

Atunci el mi-a spus:

– Aceasta nu este o spadă ci o sabja. Sau, mai bine spus, o sabie. Acesta este un cuţit destinat numai şi numai vânătorii. Este originar din Asia şi foarte folositor. Iar arbaleta: este una din cele mici, dar săgeata este dintre cele puternice. Nu este la fel de rapidă ca şi un arc, dar mult mai precisă.

Nu am îndrăznit să întreb ce o să fac cu ele. Însă nici nu a fost nevoie căci el mi-a mărturisit lucrul acesta fără a aştepta întrebarea.

– Aceasta va fi răzbunarea ta. Vei deveni asasin. Te vei integra între ei, vei deveni cea mai bună, şi într-o zi ai să-l întâlneşti pe cel numit Crucea Neagră.

Când am auzit numele am simţit că leşin. De unde ştia? Nu l-am întrebat niciodată şi nici el nu mi-a spus. Dar atunci mi-am amintit. Bărbatul ce intrase pe curtea conacului purta la gât o cruce neagră.

De atunci au urmat opt ani de muncă asiduă. Bătrânul, bard – căci el de meserie era bard -, Ravin, s-a ocupat de educaţia mea în ale armelor. În cei opt ani am învăţat să gândesc precum un asasin şi să lupt ca unul.

Aveam şaisprezece ani pe atunci. În afară de luptele pe care le duceam zi de zi, la propriu, le purtam şi pe cele sufleteşti cu mine. Ravin s-a chinuit în fiecare zi să dea de urma fratelui meu, dar nici un rezultat nu s-a întrevăzut.

Venise şi ziua în care trebuia să părăsesc pădurea şi pe Ravin. El a venit la mine şi mi-a vorbit:

– Acum, că Rudolf Primul a murit, Rudolf al Doilea s-a ridicat peste Imperiu. Noul rege a cerut să aibă cei mai buni asasini din ţară la cheremul său. Tu va trebui să fii printre ei. Aşa că i-am scris regelui spunându-i că i-am pregătit un asasin iscusit. Regele mi-a trimis vorbă să te trimit la testare. Vei lua drumul Brimighamului şi te vei arăta în faţa regelui.

M-am despărţit cu greu de Ravin. L-am iubit. L-am iubit pentru că, în ciuda faptului că i se închina lui Dumnezeu, nu a ţinut niciodată să mă îndoctrineze întru credinţă. Nu am putut să-l uit vreodată şi doar atunci când am auzit de uciderea lui m-am întors să îi aduc un ultim omagiu.

Am plecat din Bath urmând calea pe care mi-o indicase Ravin. Am călătorit mult până am ajuns în faţa palatului şi atunci, pentru prima oară, m-a cuprins teama.

Eram îmbrăcată în haine bărbăteşti. Îmi ţineam spada la brâu, la fel şi cuţitul, iar arbaleta pe spate. Buclele negre le ascunsesem sub o pălărie cu boluri late. Încercam să par un tânăr bărbat, însă trupul îmi trăda feminitatea.

Atunci viaţa mea s-a schimbat pentru a doua oară.