Sărutul morţii – IV

 

IV

 

Am aşteptat două zile ca Lion şi Lord Mort să îşi facă apariţia. Oarecum ştiam că regele alesese itinerariul pentru a-mi face munca mai uşoară; dar nici prin cap nu îmi trecea care este adevăratul motiv.

Ne-am întâlnit la han. Primul a sosit Lion. Un bărbat în vârstă de şaizeci şi cinci de ani, înalt cam de un metru optzeci, solid. Chipul îi era încărcat de cicatrici, nici măcar un centimetru de piele nu mai era nepătat sau nestrăpuns de arme. Un ochi îi lipsea cu desăvârşire, fiind acoperit de un bandaj negru. Celălalt ochi era singura parte omenească ce se zărea pe chipul lung şi oval. Era de un albastru clar, pătrunzător. Părul îi cădea rebel în şuviţe grizonate. Era îmbrăcat precum un lord. Costumul alb ce îi plia fiecare muşchi, spada ce îi atârna pe piciorul drept. Totul aducea a un bărbat bine, mai puţin atunci când îi priveai chipul.

Când a apărut Lord Mort, imaginea s-a schimbat radical. Mort avea patruzeci şi cinci de ani, dar părea mult mai îmbătrânit decât Lion. Scund şi gras, cu chelie proeminentă. Chipul îi era brăzdat de cute ce se formau în frunte şi sub ochi. Ochii îi erau afundaţi în orbite, lucru ce m-a făcut să nu îmi dau seama niciodată de culoarea lor. Chipul oval era conturat de buze subţiri şi un nas prea mic pentru acea formă.

Lion mi s-a părut încă de la prima privire un bărbat jovial. E drept, sufletul lui era încărcat cu mult prea multe crime, lucru ce îi dădea, uneori, o răceală sadică. Însă Lord Mort, era invers proporţional înfăţişării sale. Un om tăcut, aproape niciodată nu vorbea. Părea că niciodată nu gândeşte. Uneori era atât de rece că mă înfiora.

Lion a fost cel ce mi-a amintit, într-un fel sadic, de Ravin. Poate că imaginea paternă mă urmărea, sau pur şi simplu mă simţeam atrasă de bărbaţii în etate.

Am pornit în aceeaşi zi în care ne-am întâlnit. Lion vorbea tot timpul povestind tot felul de păţanii, dar evitând în mod deliberat orice ar fi pus în pericol cariera lui de asasin. În noaptea aceea am rămas într-un sătuc. Lord Mort avea cunoştinţe în acel loc aşa că ne-am cazat sub îndrumarea lui. Pentru mine a fost o noapte agitată. Pentru prima oară de mulţi ani chipul înspăimântat al frăţiorului meu mi-a apărut în minte. Am văzut capetele părinţilor mei căzute în mocirlă. Ploaia cădea peste ele iar buzele mele îşi luau adio de la cei ce îmi dăruiseră viaţă.

Din clipa în care m-am trezit am înţeles că lumea mea se va schimba într-un mod radical. Visul venise ca un avertisment.

Am pornit la drum înainte ca soarele să-şi răspândească razele peste câmpiile mocirloase. Iarna se apropia şi zăpada ameninţa să cadă din clipă în clipă. Timp de două zile am mers în linişte. Timp în care nu m-am gândit decât la felul în care îl voi ucide pe Lord Mort. Dar cel mai tare mă speria faptul că nu le cunoşteam misiunea. Uneori aveam impresia că ambii mă privesc într-un fel anume, dar apoi îmi dădeam seama că nu este aşa.

În cea de-a treia zi de mers prin păduri pline de mărăcini, am ieşit în sfârşit la drumul principal. Eram plină de zgârieturi. Sângele se închegase deasupra hainelor, iar rănile mă usturau de simţeam că mor. Când am văzut râul am fost tentată să sar în el, dar mi-am stăpânit această nebunie pentru a nu da senzaţia de slăbiciune. Lion şi Lord Mort nici măcar nu au aruncat vreo privire apei ce curgea lin. Am continuat să mergem cu sângele închegat pe noi şi cu dureri aproape insuportabile. Abia spre seară ne-am oprit acolo unde copacii erau mai umbroşi.

Mi se părea straniu că mergem doar pe drumuri dosnice şi că tot timpul dormim în natură. Totul se întâmpla într-un cadru suspect.

Lion a aprins focul, în timp ce Lord Mort s-a depărtat considerabil de noi, parcă nedorind ca focul să-i lumineze chipul. Lion a scos din traistă merindele şi le-a aşezat la picioarele mele.

– Nu e drept să fii tratată ca şi noi, mi-a spus pe un glas timid. Eşti singura femeie din istorie… s-a oprit zâmbind. Sărutul Morţii.

  Atunci mi-a îngheţat sângele în vene. Într-adevăr, aşa mi se spunea în rândul oamenilor de rând, dar şi aşa prea puţini ştiau de acest pseudonim.

– Şi cum anume ar trebui să fiu tratată, Lion?

El mi-a zâmbit şăgalnic. În felul acela care spunea că ştie mai multe decât spune.

– Eşti o doamnă, Loree. Te învârţi prin cercuri înalte. Ucizi ca o doamnă. Te mişti ca o doamnă, ce cauţi tu prin mărăcini cu noi? Cu chipul şi braţele abundând de sânge?

Cred că involuntar am ridicat din sprânceană, indignată fiind.  Sunt o doamnă cu adevărat, dar nu mă dau în lături atunci când e vorba de misiuni mocirloase.

– Lion, hai să ne vedem fiecare de misiunea lui. Bine?

– Şi care e a ta, Loree?

M-a surprins modul lui direct de-a pune problema. Asasinii nu se interesau niciodată unul de misiunea celuilalt. Cred că am zâmbit sau m-am strâmbat. Oricum, figura mea a exprimat ceva. Poate că nu îmi dau seama nici acum ce, dar a fost ceva, căci el m-a privit ca şi cum ar fi înţeles totul.

– Dacă tot dăm cărţile pe faţă, Lion, începi tu, apoi, dacă mă voi simţi vorbăreaţă, poate îţi voi răspunde.

Lion s-a pus pe un râs isteric. Focul îi lumina chipul într-un mod bizar. Atunci am văzut umbra Lordului Verusian Mort întinzându-se deasupra noastră. Spiritul meu de conservare a reacţionat imediat. Dar nu am putut să mă apăr doar pe mine. L-am luat pe Lion de gulerul cămăşii şi l-am tras la pământ. Sabja lui Mort s-a înfipt în pământ. Lion s-a ridicat mai rapid decât m-aş fi aşteptat. M-a privit şi mi-a zis:

– Vezi, Loree, exact despre asta vorbeam.

Nu înţelegeam nici o vorbă. Lordul Mort s-a oprit oripilat, surprins, rănit în orgoliul propriu? Nu aş şti să spun.

– Misiunea lui e ratată, decretă Lion. Acum ori se sinucide, ori luptă cu mine până la ultima suflare.

– Am să-mi tai gâtul, mormăi Mort.

– Mă aşteptam, spuse simplu Lion, în timp ce îşi scutura hainele şi aşa murdare.

Eu eram încă perplexă. Degetele mele erau strânse pe mânerul sabjei – denumirea aceasta mi-a rămas în minte. Eram pregătită oricând să acţionez. Când Mort şi-a scos spada din pământ şi şi-a pus-o la gât, am crezut că totul se va termina. Dar Lion l-a oprit cu un gest ferm al mâinii. Nu se uita la mine, îl privea fix pe Mort.

– Care e misiunea ta, Loree?

Cred că am înghiţit în sec atunci. Codul asasinilor nu prevedea aşa ceva. Perspectiva mă speria. Şi totuşi, buzele mi s-au dezlipit.

– Să-l ucid pe Lord Verusian Mort.

Lion îşi mişca capul în sus şi-n joc, trădând o nervozitate crescândă.

– A mea e să te omor pe tine, Loree, mi-a destăinuit el.

Am deschis şi am închis gura de câteva ori. Orice gând îmi fugise din cap. Nu puteam gândi, nu puteam nici măcar să îmi dau seama unde sunt şi cum am ajuns acolo.

– A mea, a vorbit Mort, e să îl ucid pe Lion.

O misiune sinucigaşă, am gândit. Regele voia să scape de noi toţi. Nu doar de unul, ci de toţi. Lion parcă mi-a citit gândurile.

– E ca la romani, te bagă în arenă cu leul şi cel mai bun câştigă.

– Vrei să spui că nu e vorba de un măcel?, am intervenit.

Ploaia a început cam în acelaşi moment. Cu tot ceea ce implică asta. Fulgere, tunete, praf ce se ridică în aer şi se transformă în nămol. Nu am simţit nici o picătură în acel moment. Mă simţeam trădată. Eram furioasă. Atât de furioasă încât aş fi vrut să-i rup gâtul lui Rudolf al Doilea cu mâinile goale. Şi Dumnezeul lor îmi e martor că aş fi făcut-o fără nici cel mai mic regret, dacă l-aş fi avut în faţa ochilor.

Doar Lion zâmbea în felul lui mişelesc şi sumbru.

– Cred că e timpul să facem prezentările, râse Lion. Ploaia îi cădea şiroaie pe chip, dar nu părea să-l deranjeze.

Lord Varusian Mort şi-a plecat fruntea şi a rostit semeţ:

– Lordul Morţii.

Am înţeles unde vrea să ajungă Lion. Fiecare dintre noi ne dezvăluiam identitatea secretă. Cea care ne aducea prestigiu în lumea asasinilor, dar şi cea despre care vorbeau bieţii oameni pe la colţuri.

M-a privit insistent. Am întins mâna spre el şi i-am spus calm:

– După tine, Lion. Oricum tu ştii. Ce mai contează.

– Presupun că nu eşti drăguţă datorită vârstei mele.

Am negat.

– Bine, a spus el. Eu sunt Moartea Albă.

– Nu pot să pricep de ce te îmbraci în alb când ucizi, se lamentă Lordul Morţii.

Ştiam că ei se cunosc de mult. Ambii erau în slujba regelui. Era imposibil să nu se fi întâlnit în drumul lor de cel puţin câteva ori.

Am luat frâiele în mână.

– Sărutul Morţii.

Lordul Morţii înghiţi în sec. Ploaia parcă se topea pe chipul lui. Şi din cât era de scund, mi s-a părut că a intrat la apă pe loc.

– Aşadar, a spus Mort, nu aş fi avut nici o şansă.

E bine să auzi că ţi se apreciază munca. Că eşti de temut. Că oamenii tremură doar când îţi aud numele, dar de la un asasin cu experienţă nu m-aş fi aşteptat la asta.

– Probabil că nu, am bravat eu.

– Lupta era între voi doi, s-a plâns Mort.

– Dar nu a murit nimeni, nu Mort?, spuse ferm Lion. Şi nici nu va muri. Cel puţin nu azi, nu mâine, nu poimâine.

– Regele ne-a trădat, am decretat eu mânioasă.

Lion mi-a zâmbit. Focul începuse să se stingă, aşa că umbrele de pe chipul lui erau tot mai dese.

– Ba deloc, a făcut ce face de obicei. Îşi testează asasinii. Ca în arenele romane, doar ţi-am spus. Cel mai bun câştigă. Şi eu am hotărât, Loree, că tu ai câştigat.

Uimită? Voi, ce citiţi aceste rânduri, această mărturisire, ce credeţi? Da, am fost al dracului de uimită. Atât de uimită că pentru a doua oară în zece minute nu am reuşit să deschid gura. Mort era şi el nedumerit. Doar Lion zâmbea de parcă soarele ar fi fost pe cer iar el ar fi plecat la pescuit.

– Suntem morţi, Loree. Tu ai scăpat. Ai semne, ai vânătăi, ai tot ce îţi trebuie.

– Nu înţeleg.

– Zău aşa, Sărutul Morţii, credeam că eşti mai deşteaptă. Doar nu ţi-a scăpat nici o victimă. Majoritatea le-am ratat pe primele. Tu nu ai ratat. Tu ai ştiut întotdeauna cum şi unde să loveşti. Nu-i aşa? Ce îţi spune raţiunea.

Mintea îmi funcţiona, dar buzele mele nu voiau să rostească ce e de rostit. Nu puteam să o fac. Nu că mi-ar fi fost teamă, dar aveam impresia că visul meu devine o realitate lugubră.

– Spune-o!, ţipă Lion la mine.

Nici nu tremuram, dar nici nu mă puteam mişca. Doar mintea îmi mergea. Corpul îmi rămăsese mut, fără funcţii vitale. A tunat puternic, iar fulgerul a căzut la picioarele mele. Visul, tăcerea, privirile lor. Toate astea se învârteau într-un cerc întunecat.

– Am să-l omor.

– Nu, se enervă pentru prima oară Lion. O să-l omorâm. Tu doar îl pregăteşti.

M-am destins dintr-o dată. Abia atunci am simţit că sunt udă până la piele. Am râs cum nu mai râsese de mult.

– Nu, Lion. Vreau să-i aud gâtul trosnind între degete. Înţelegi?

Mort a făcut un pas în spate. Focul s-a stins. Nu îi puteam citi pe chip.

– Eu vreau să-i scot inima cu mâna, spuse Mort.

– Eu îi vreau doar ochii, râse Lion.

Mort a început să râdă. Aerul ăla ursuz a dispărut într-o clipă. Toţi am râs până la epuizarea cu apa şiroind pe noi în bătaia vântului, la câţiva metrii de urletul lupilor.

– Să vânăm, a urlat Lion. Apoi vom pune planul în aplicare.

Arma mea de vânătoare, cuţitul cu mâner straniu, stătea întotdeauna lângă sabja. Nu mă dezamăgise niciodată. Mereu s-a înfipt în gâtul animalului lăsându-i urme adânci.

Asasinii vânează mereu când simt presiune. Când sunt stresaţi şi cred că nu mai pot face faţă. Orice crimă se detaşează prin altă crimă. Nu cred că e o lege, dar ajunge să fie o necesitate.