Sărutul morţii – V

Mă întorceam în Brimigham într-o trăsură albă, trasă de patru cai. Închiriasem trăsura de una singură. Nu îmi plăceau privirile iscoditoare ale oamenilor.

Am urât întotdeauna rochiile cu crinolină, aşa că mi-am găsit o croitoreasă care m-a scăpat de chin, în schimb, părea că aveam un fund cât toate zilele. Conta prea puţin asta, şi totuşi, atunci când vrei să ieşi în evidenţă, nu îţi scoţi fundul la înaintare, ci pieptul. Oh, dar şi el era destul de bine pus în evidenţă. Mi-am cârlionţat părul, aşa cum cere moda, şi mi-am prins o pălărie albă în zeci de agrafe. Dracu’ ştie de ce nu stăteau niciodată pe capul meu dacă nu le prindeam cu un arsenal de agrafe. Mi-am cumpărat până şi umbrelă de soare, de parcă aş fi avut nevoie de aşa ceva. Tenul îmi era şi aşa prea ars, prea uscat. Era ceva vreme de când nu mă mai răsfăţasem, iar asta avea repercusiuni asupra trupului meu. Dar, cu toate astea, încă puteam suci câteva minţi tâmpe.

Totul era pus la cale, aranjat ca după carte. Mintea a trei asasini, cu siguranţă, e mai bună decât mintea unuia singur. Era o singură problemă, dacă aveam să fiu prinsă, ei aveau să se facă nevăzuţi. – Dar nu vor uita.

Am ajuns în Brimigham spre seară. Soarele se contura în galben, mov şi roz, lăsând dâre adânci pe cer. Cred că niciodată nu văzusem Brimighamul în lumina asta. Era ca o nouă perspectivă. Ca ceva ce se înlănţuia în mintea mea. Trăsura a oprit în faţa palatului. Câteva focuri de artificii au pornit spre cer, făcându-l să pară pitoresc. Am coborât. Am văzut treptele luminate şi paji ce stăteau de o parte şi cealaltă a treptelor. Şi-au plecat frunţile în faţa mea, iar eu am privit înainte, aşa cum ar face o doamnă. Am urcat fiecare treaptă cu graţie. O nebunie, ştiu. Nu eram eu, dar mă simţeam bine în pielea acelui personaj. Am păşit în sală. Lumini, oameni, măşti. La început m-am speriat, apoi mi-am dat seama unde sunt. Mi-am dat seama că am picat în mijlocul unui bal mascat. Maestrul de ceremonii a făcut un gest de curtoazie apoi m-a întrebat cine sunt.

Nu am ştiut ce să-i spun pe moment. Nici nu ştiam dacă numele real îl vrea sau pe cel al personajului.

– Loree D’Argint.

Muzica era tare, iar petrecăreţii nu erau atenţi când maestrul mi-a anunţat sosirea. Doar Rudolf al Doilea, ce stătea în capătul mesei celei lungi, cu grăsimea acoperindu-i chipul. Rămăsese acelaşi porc dintotdeauna. Îl uram şi simţeam cum degetele mi se strâng în jurul gâtului lui gros de porc idiot.

Dar am zâmbit şi am făcut o plecăciune. El mi-a zâmbit cu gura până la urechi, arătându-şi dantura plină de carne. Dumnezeule, până şi barbarii erau mai civilizaţi. Un rege porc. Mi-a făcut semn să mă simt ca acasă şi asta aveam de gând să fac. M-am aşezat la o masă goală şi am băut vinul roşu pe nerăsuflate.

– Destul de bine pentru o femeie, m-a luat el prin surprindere.

Am zâmbit şi mi-am ridicat privirea.

– Îmi era sete cu adevărat.

– O, sunt convins de asta.

Privirea lui era blândă, calmă. Era un adevărat domn. Purta joben şi avea un baston lung din argint. Aş fi vrut să fac o glumă nesărată, dar m-am abţinut la timp.

– Vă deranjez?, insistă el.

Adevărul era că mă simţeam cam singură, aşa că i-am permis să se aşeze. Dar, mai întâi, mi-a sărutat mâna şi s-a prezentat.

– Andre D’arbois, conte.

Cred că am zâmbit involuntar. Am ucis câţiva conţi printre cei o sută opt. Desigur, nu trebuia să uit, de acum erau o sută zece.

– Loree D’argint.

El m-a privit în continuare, aşteptând să îi spun titlul. M-am aplecat la urechea lui şi i-am şoptit suav:

– Prinţesă.

A râs. Ştia că e o glumă. A înţeles, de asemenea, că nu vreau să spun mai mult şi a acceptat imediat. Atunci nu m-am gândit că intru într-un joc periculos. Apoi a fost prea târziu. Furtuna s-a dezlănţuit, atât în mintea cât şi în trupul meu.

A închis caietul. Se vedeau deja primele raze. Nu avea timp să doarmă, iar celula nu era tocmai un loc în care coşmarurile să dispară. Dar avea nevoie de o pauză. Poate de puţină apă. Dar ce mai conta, în zori avea să moară.

*

Nu era trecut de ora şapte, dimineaţa abia începea în tonuri de bej, când tânărul preot şi-a făcut apariţia. Aceeaşi timiditate, teamă, i se citea în priviri. Loree nu adormise. Nu reuşise să închidă ochii. Privea printre gratii şi din când în când zâmbea. Printre atâtea rele i se întâmplaseră şi lucruri bune. Iubise, simţise, trăise. Singurul regret rămânea acelaşi, fratele ei. Ar fi vrut să ştie că e bine, măcar o dată înainte de-a muri. Şi-l amintea ca pe un copil cuminte, tăcut. Rareori plângea şi, chiar şi atunci, avea o dulceaţă specifică. Buclele blonde i se prăvăleau peste ochi. Mânuţele lui mici şi moi se întindeau spre chipul ei. O lacrimă căzu pribeagă.

– Eşti insistent, îi zâmbi Loree. Îmi plac oamenii insistenţi, dar acum nu e cazul, tinere.

– Eşti la fel de tânără ca mine, i-o tăie el jignit.

Zâmbetul femeii îl făcu să dea înapoi. Era atât de rece şi nepăsător. Avea un sadism greu de înţeles.

– Aşadar, vrei să îmi ierţi păcatele?

Tânărul se fâstâcii.

– Eu nu pot ierta nimic, doar Dumnezeu iartă.

Loree s-a aşezat pe patul jos. Şi pus mâinile în poală şi şi-a privit cu greaţă rochia lungă şi cenuşie.

– Atunci să vină Dumnezeu.

– Nu poţi glumi cu cele sfinte, spuse el timid.

– Mă întreb unde a fost Dumnezeul tău…, dar s-a oprit. A zâmbit. Îi plăcea tânărul, nu avea nici un motiv să se răzbune pe el. Nu vreau să fiu iertată, preot fără nume, îi zâmbi şăgalnic.

Preotul înghiţi în sec. Mâinile îi tremurau, iar privirea îi rămase aţintită în podea.

– Eu nu te pot ierta, dar El te va ierta prin mine.

Loree porni într-un râs prostesc.

– Sunt un demon, preote. Demonii şi îngerii nu se iartă reciproc.

– Ai fi uimită să afli câtă iertare au îngerii…

– Ce vrei, copile? De ce eşti aici? De ce te-au aruncat în temniţa unui asasin periculos? Cel mai mare din istorie, dacă nu mă înşel. Cu ce le-ai greşit?

Preotul a oftat. Tenul i s-a albit şi ochii i s-au înroşit.

– Vorbeşte pentru libertatea sufletului tău.

– Eviţi răspunsul. Cu ce le-ai greşit? O, sau îţi doreşti să înaintezi în funcţie? Preoţii au funcţii?

Băiatul rămase tăcut.

– Tăcerea, preote. Atunci când înveţi să asculţi tăcerea, îţi dai seama că trăieşti cu adevărat.

O lumină slabă intră printre gratii. Umbre tăcute se profilau pe pereţi.

– Insist să vorbeşti pentru binele tău.

– Nu îţi trebuie destăinuirea mea, nu? Nu, sigur că nu, pentru că îmi scriu singură condamnarea la moarte, zâmbi ea arătând spre foile împrăştiate pe măsuţa mică. Nu, ai nevoie de altceva de la mine. Ce fel de confesiune îţi lipseşte?

Preotul îşi trase scaunul ce stătea lângă uşă. Servise fundurile multor preoţi ce se perindaseră prin celula ei. Acum, îi servea tânărului.

– Nu îmi lipseşte nimic, Loree. Dar vreau să te pot înţelege.

– Încep să cred că mă studiezi, tinere.

Ea se apropie periculos de mult de el, dar preotul nu făcu nici un gest în retragere.

– Vreau să înţeleg de ce cineva poate ajunge până acolo… încât…

*

A trecut o vară şi o iarnă, a venit primăvara. Pomii au înflorit lăsând în urma lor dâre de parfum. Trăiam bine la palat în aripa servitorilor. Rudolf al Doilea nu mi-a pus niciodată, până atunci, nici o întrebare. Mi-a oferit o cameră şi m-a numit garda lui secretă. Pe D’arbois l-am zărit doar de câteva ori de la seara balului şi am schimbat doar două vorbe politicoase, cu toate că privirea lui cădea lascivă în decolteul meu. Era şaptesprezece aprilie. Călduţ. Dar norii îşi tot arătau colţii. Uneori ploua ore întregi, după care ploaia se oprea şi ieşea soarele. Decisesem să ne întâlnim. Au trecut poate patru sau cinci luni de când nu am mai ştiut nimic de Lion şi Mort. Cu trei zile înainte am primit o scrisoare de la Lion.

„ Pe şaptesprezece, în miez de noapte, când Templierii se întâlnesc în taină şi Rudolf îşi roade unghiile de mânie. Pe lespezi, în spatele turnului. Te vom recunoaşte noi”.

Scrisoarea nu era semnată, dar stilul lui Lion era inconfundabil.

Într-adevăr, întreaga zi de şaptesprezece, chiar dacă a fost însorită, a fost destul de agitată. Rudolf nu a ieşit din apartamentele sale, iar servitorii se perindau între apartamentele lui şi locaţii necunoscute. Nu mă aşteptam să mă cheme. Nu îmi mai adresase nici o vorbă. Nu îl interesa nici măcar când am misiuni pe cont propriu. Puteam ieşi şi veni când aveam chef. El ştia că nu lucrez doar pentru coroană. Şi nici nu mi-a impus vreodată să o facă. De fiecare dată când Sărutul Morţii lovea, Rudolf se putea lăuda cu asasinul lui. Mai angajase pe cineva între timp. Un tânăr la început de drum. L-am văzut doar fugitiv prin grădinile palatului la braţ cu una dintre contese. Nimic spectaculos. Atunci când nu eram asasini, eram la fel ca ceilalţi, oameni. Ceva mai reci, ce-i drept, dar tot oameni ne numeam. Şi mai ales atunci când stai la curte, totul se schimbă. Deja eşti văzut ca un asasin cu stil.

Bătaia din uşă m-a luat prin surprindere. Singura care mă vizita era camerista. Iar ea nu bătea niciodată la uşă, aşa convenisem. Nu avea rost să ne complăcem în regulile curţii, din moment ce nici una din noi nu prea avea la suflet domnia.

Nu îmi aduc aminte dacă am strigat că e deschis sau, pur şi simplu, am deschis uşa cu mâna mea. Îmi amintesc că atunci când mi-am revenit din surprindere, Cardinalul Veruci stătea în faţa mea. Era îmbrăcat în alb, doar tichia şi brâul aveau ceva culoare. Brâul era ca de aur, iar tichia de un roşu enervant. Nu am nici cea mai mică idee cum aş putea vorbi despre hainele unui cardinal, singura mea religie fiind crima.

Mi-a întins mâna. Am ridicat din sprâncene surprinsă. Voia să i-o sărut?

A insistat, dar eu nu am schiţat nici un gest.

– Da?

Şi-a retras mâna. Ochii lui, în schimb, trădau furia. Nu era obişnuit cu o astfel de purtare, în plus, cred că îşi dorea cu toată fiinţa să pună mâna pe sufletul asasinului şi ce-i mai mulţi îi pupau dosul sperând că vor fi mântuiţi.

– Regele te cheamă, mi-a spus pe un ton neutru. Sau, cel puţin, încerca să fie neutru.

– Atunci să aştepte până mă îmbrac.

Am omis să spun că eram doar în cămaşă de noapte, dar cine mă vizita pe mine încât să-mi pese?

I-am trântit uşa în nas cu o satisfacţie diavolească. Eram diavol în momentele alea. Un singur suflet conta pentru mine, sufletul lui Rany.

S-a înserat şi nu mă puteam gândi decât la întâlnire. Trebuia să mă întâlnesc repede cu Rudolf pentru a-mi putea vedea de ale mele. Mi-am luat hainele bărbăteşti, astfel dându-i de înţeles şi „domnului” că am „treabă”. Episcopul mă aştepta la uşă, ca un căţel de pândă.

M-a studiat din cap până-n picioare. Dacă altă dată aş fi zâmbit, de data asta am rămas rece şi impasibilă.

– Nu se cade ca o femeie să se îmbrace asemeni unui bărbat, mai ales când se prezintă în faţa suveranului.

Cred că zâmbetul mi-a scăpat involuntar. Dar, de fapt, nu era un zâmbet, ci o grimasă de toată frumuseţea.

– Cardinale Veruci, roagă-te să nu mă tocmească nimeni pentru capul tău.

I-am oferit cel mai gingaş zâmbet. El a înghiţit în sec. Am văzut cum mărul lui Adam se zbate de pereţii gâtului.

Uşa apartamentului principal mi-a fost deschisă de un paj. Rudolf avea tot felul de idei ciudate despre ce înseamnă asuprirea celorlalţi. Dar nu era problema mea principală. De după uşă a apărut un soldat. I-a făcut semn lui Veruci să rămână afară, ceea ce, fără doar şi poate, l-a enervat la culme. Căci chipul i-a devenit la fel de roşu ca tichia.

Rudolf stătea întins pe baldachin. Avea un fel grotesc de-a fi. Avea în jurul lui tăvi cu mâncare şi ulcioare cu vin. Era îmbrăcat adecvat, cel puţin atât. Nu şi-a ridicat privirea spre mine. Ştiam că îi e frică de mine în mod special. Nu era în stare să mă înfrunte din priviri, dar gura încă o avea prea mare pentru gustul meu.

– Ţi-am oferit linişte, şi-a început el discursul. Ţi-am oferit libertate…

– Spune repede, mă grăbesc.

Nu, nu era surprins că îi vorbesc astfel. Ştia prea bine că el nu îmi e stăpân. Ştia că nu îmi e nici egal, avusesem grijă să afle asta. Eu îi eram superioară.

– Loree, într-o zi toate astea mă vor scoate din sărite.

Încă era calm.

– Şi ai să mă trimiţi într-o misiune cu cel mai bun asasin al tău?, am râs batjocoritor.

Abia atunci s-a mişcat. A vrut să mă privească, dar ceva l-a făcut să îşi lase ochii în jos.

– Sunt doar curios Loree, cum i-ai ucis?

Ciudat? Oarecum. Unii dintre cei ce mă plăteau să le fac astfel de servicii, desigur, erau învăluiţi într-o curiozitate morbidă. Niciodată nu le spuneam adevărul. Întotdeauna trebuia să fie mai mult, mai spectaculos. Oricum mortul nu ar fi putut să confirme. Dar era bizar că îl năpădise curiozitatea după atâta timp.

Un fior mi-a trecut pe şira spinării. M-am gândit că i-a prins. Că sunt acolo, ascunşi în celălalt apartament. Dar, dacă m-ar fi avut astfel la mână, Rudolf nu ar fi acţionat cu tact. El nu ştia ce e acela tact, m-ar fi trimis direct în carcere.

– O femeie, i-am răspuns, ştie să sădească întotdeauna mărul discordiei.

– Nu înţeleg.

M-am aşezat în scaun, chiar dacă nu fusesem invitată.

– Ar trebui să îl întrebi pe Veruci, el ştie mai bine cum e cu mărul şi discordia.

– Loree!, a ridicat glasul la mine.

Nu, nu reuşea să mă intimideze. Trădarea lui m-a durut prea mult. Nu că l-aş fi plăcut vreodată, dar să ne lase în pustiu să ne ucidem ca animalele între noi, nu, nu putea să mi se pară demn nici chiar pentru Crucea Neagră.

– Ţi-am înţeles planul de la început, rege. Am ştiut că trebuie să ne ucidem între noi ca animalele de pradă.

Chipul lui s-a schimonosit. Am continuat fără nici o inflexiune în glas:

– Nu mă puteam lupta cu amândoi şi nici prin surprindere nu i-aş fi putut lua, erau tot timpul mult prea atenţi la orice mişcare. Aşa că i-am făcut să se omoare între ei. Doar în Lion a trebuit să-mi înfig sabja, pentru că rana lui, deşi profundă, nu l-ar fi ucis.

Mi-a părut mulţumit de răspuns. Apoi, am stat un timp în tăcere. Ora întâlniri se apropia, dar nu mai eram la fel de convinsă că ar fi bine să mă duc. Rudolf era un porc gras, fără pic de stil, dar nu era prost.

– Loree, cum ai ucide o curtezană?

Întrebarea nu m-a luat prin surprindere şi alţii m-au mai întrebat cum aş ucide pe unul şi pe altul. Dar nu le-am răspuns niciodată. Lui trebuia să-i răspund.

– Depinde, ce a făcut?

– Cara De La Lune, îmi aruncă el drept în faţă.

O ştiam pe Cara. Atât cât poţi cunoaşte cu adevărat o curtezană. Ne-am plimbat de câteva ori prin grădini şi am schimbat câteva gânduri. Nu îmi părea rău de ea, ştiam că nu trebuie să mă apropii vreodată de cineva. Oricine era o potenţială victimă.

– Oh, Cara, desigur, ştiu povestea. Nu aş face prea mult tam-tam, puţină otravă…

– Atunci fă-o, chiar acum.

Am vrut să-l scuip, zău că am vrut, dar nu am făcut-o.

– Târfa ta poate aştepta până dimineaţă, acum am altă misiune de îndeplinit.

Am ieşit val-vârtej pe uşă. Rudolf devenise tot mai neglijent şi, orice neglijenţă, o ştergea printr-o crimă. Rudolf era însurat cu Ana De La France. Mă rog, un fel de Ana a Franţei, căci era a Franţei. Dar pe Ana nu o văzuseră decât foarte puţini. Se zvonea că e bolnavă. Rudolf nu avea moştenitor, aşa că încerca să îl facă cu altele. Cara a răspândit ideea că regele nu e suficient de potent, ceea ce l-a făcut de ruşine. Bărbaţii, de iei de potenţa lor şi trag spada.

Am pornit nervoasă spre ziduri. Veruci încă mă mai privea din capătul holului. Ştiam că nu sunt în stare să mă urmărească. Cel puţin nu atunci. Nu reprezentam o ameninţare şi chiar dacă aş fi reprezentat, regelui nu îi convenea să scape de mine.

9 comentarii la “Sărutul morţii – V

  1. incitant … oare ce se ascunde sub ” cineva care poate ajunge pînă … acolo”
    este întîia foiletonare care mă face curioasă
    bine că nu-i lungă 😉 , sau este ?
    Rugăciune … de seară
    Loree o fi fost îndrăgostită ? asasinii sunt şi ei oameni , ar fi picant 😆 să se iubească cu obiectul contractului ( ups, asta era din alt coment , unde datoria a învins şi asasinul este bîntuit ( ? )… iubirea perfectă 😆 )

  2. Cella, la ora asta pot doar sa-ti spun ca e lungaaa, adica e cat un roman bun, urmeaza povestea de dragoste, povestea unor crime, niste chestii, dar nu o sa postez chiar tot, ca va trebui sa fac un blog numai pentru asta. Maine poate voi fi mai coerenta 😉

  3. Buna, comentariul meu nu are legatura cu tema. Scuze! Doresc sa alcatuiesc o lista cu bloguri ale valcenilor. Tu ma poti ajuta; daca cunosti un blog administrat de un valcean, te rog da-mi de stire . Multumesc.

  4. Pingback: Tenebre (XXXIII) « Ioan Usca

  5. Nicu, ca esti ultimul, nu stiu daca Loree chiar merita iadul, cat despre Rudolf, el merita oricum ca baga in el din banii poporului.

    Adina, iti raspund aici. Ideea nu era unde se petrece actiunea. Stiu ca in Cardiff viata a inceput mai tarziu, dar fiind vorba despre o fantezie, nu e musai sa pui totul la loc ca intr-un puzzle. Oricum, e la prima mana, intr-o zi o sa-mi fac eu timp sa ii dau scriitura corespunzatoare.

    Crina, eu vreau palpabil 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s