Iara beau, iara petrec…

FOTO: Alex Mazilu

 

Dap, începe distracţia. Iar năşesc, doar v-am spus. Adică iar o fac. Dacă nu sunt două pe an, îmi pierd antrenamentul. E la fel ca la şofat, dacă nu o faci zilnic, uiţi. Vedeţi ce nebunie? Aşa e şi cu năşitul. Cu toate că eu nu ştiu niciodată exact ce trebuie să fac. Uit de la mână până la gură. O fi normal să fie şi aşa. O fi, nu zic nu. Cu toate că nu prea e. Dar contează prea puţin. Preotul ştie întotdeauna ce e de făcut. Mă îndrumă. Nu-i bai. Mă descurc eu, că de aia sunt pusă acolo să mă descurc. Uneori mai şi obosesc, iar acum sunt peste limită. Adică limita e peste. Înţelegeţi, da? Expresia aia cu până-n gât, la mine, s-a mutat peste cap. Dacă e să mă auziţi că sunt până peste cap să ştiţi despre ce e vorba.
Ca să fie treaba dusă până la capăt şi oboseala să atingă cota maximă, mâine fac un drum până la Bran. Adică eu. Adică eu cu maşina. Cu picioarele mele pe ambreiaj, frână şi acceleraţie, cu toate că nu prea ai ce accelera, e plin de tiruri pe acolo. Ooo, Doamne şi ce aglomeraţie o fi. Ce mişto. Mă întorc, da, că la şase am programare la coafor. Să nu uităm de costumul lui X, care trebuie pus la punct. De pantofi şi cămaşă sau cămăşi. Să nu uităm de toaletele mele, sandale şi alte alea. Plus blugii şi ceva mai gros, că nu o să tremur pe acolo, fie că sunt naşă, fie că nu sunt naşă. Eu sunt destul de practică când e vorba de pielea mea şi zău că nu am nici o jenă în a-mi trage blugii pe mine şi a-mi arăta gecile.
Şi aşa, pironită în oboseală, în cărţi de scris sau de citit sau ambele, o să mor. Dacă nu mor acum, vă jur că la bulgari nu am de gând să o fac.
După ziua de mâine, cumplită de altfel, sâmbătă, în plini zori. Cu soarele strălucindu-mi în plete şi cu cearcănele terifiante şi sfiorante, atârându-mi pe obraji, voi pleca iar spre Bran. Nu-i aşa că e o mare fericire. Nu, Dumnezeule, nu îmi voi lua laptopul. Nu o să am timp să respir, dar să mai stau şi pe net, cu toate că mă îndoiesc profund că acolo există net. Aşa că nu are rost să car patru kilograme degeaba după mine. Voi nu credeţi?
Şi aşa pornesc a năşi din nou. Cu menţiunea că mama va fi la nunta fetei lui Ducu Berţi. Mă credeţi că o urăsc? Da, pentru că şi eu am fost invitată şi voiam să mă duc, zău că voiam. Dar eu sunt naşă. Obosită, cu cearcăne, cu dureri în stomac care mă ţin de trei zile. Cu ochii mari şi o tuse nesănătoasă din pricina răcelii, voi zâmbi frumos după care voi muri.
În concluzie, până luni voi cam lipsi. Rugăminte fierbinte. Ştiind că Vania are nişte problemuţe, o rog pe Crina şi pe Cella să se îngrijească de bloguleţul meu. Să fiţi rele fetelor. Rele de tot 😉

Magda la putere

Stiţi cum e pe lumea asta, unde e prostie e şi durere sau ar trebui să fie.
Nemulţumirile mele sunt multe, cea mai mare fiind că nu am maşină, da, ştiu, pot merge şi cu un taxi, ce mă vait atât?
Ei bine, privind şi eu pe al meu blog, observ că toată lumea caută chestii cu Magda Ciumac. Acum nu mai e Oana Stoica Mujea în topul căutărilor, ci Magda Ciumac. Cum a dansat, ce a zis, unde e live, cum a dormit sau, desigur, cum a cântat. Dumnezeule, uitaţi-vă la emisiune. Cred că până acum cea mai căutată era Elodia, nu ştiu, eu nu prea am zis nimic despre ea, doar că mi se pare stupid. Vă daţi seama cât de stupid mi se pare partea asta cu Magda Ciumac? Nu cred.
Ei bine, lăsând idioţeniile la o parte şi ratingurile făcute din prostie şi cărţile pe care le-am citit, că oamenilor nu le pasă atâta timp cât nu a scos Magda una, din nou mi s-a confirmat că am ajuns să fiu o persoană controversată.
Îmi place treaba asta. Vreo trei, patru luni, nimeni nu mă bagă în seamă. Nu eu m-aş omorî, apoi, din surse, desigur, aflu că iar am fost în atenţia nu ştiu cărui scriitor. E cu atât mai minunat cu cât eu nu am schimbat nici o vorbă cu respectivul sau, poate că da. Nu ştiu. Dar sigur nu. Cum spuneam eu odinioară, îmi lipsesc multe, dar memorie încă mai am. Şi aşa am ajuns iar pe lista de bârfă a uniunii argeşene. Ce nice. De ce? Habar nu am. Ţinând cont că avem o cucoană care a debutat la şaizeci şi cinci de ani şi nu e oaia neagră din Piteşti, cred că aveau nevoie să se ia de cineva, la modul „Sf-ul ăla sau ce e, nu e literatură”. Ca să vezi, bine că e literatură tanti aia la şaizeci şi cinci de ani, de care nu a auzit nici moartea. Adevărul e că le e ciudă, altfel nu pot să înţeleg. Am scris, am publicat, am ieşit şi le-am dat peste nas fără să stau de vorbă cu ei. Şi am făcut operaţiunea de vreo trei ori. Unii, care mai au reviste, mă mai rugau să scriu pentru ei. Dar eu nu am scris decât pentru Jean Dumitraşcu, pentru că ceilalţi nu m-au interesat. Da, e adevărat, le-am zis că o să scriu, dar am făcut-o ca să scap, acum, ce vină am eu că ei se simt lezaţi. Asta se întâmpla cu vreo doi ani în urmă. Cred că le-am promis tuturor scriituri. Ei da, că eu public aşa peste tot, doar să aibă unii ce vinde. Lasă, mă simt bine aşa. Mulţam.
Astăzi mi se spune că iar nu voi fi invitată la nu ştiu ce gală a nu ştiu căror autori piteşteni, argeşeni sau ce or fi ei. Pentru că sunt un om rău şi promovez un gen ce ar trebui să se sinucidă. Am râs cu poftă. Nu din cauza genului, desigur, ci din pricina neinvitaţiei. De ce şi-or fi închipuit ei că îmi fac vreun rău neinvitându-mă. Oricum nu m-aş fi dus. Sunt doi oameni în oraşul ăsta pe care nu-i refuz: Jean Dumitraşcu şi Ioan Focşa. Aşa că nu prea pricep eu de ce îşi dau unii o aşa importanţă. Că nu au de ce. Pe la alte colţuri se spune că sunt prea încrezută pentru a mă duce în rândul lor. Aici le dau dreptate. Ce să văd: o şleată de ramoliţi beţivi? Mă uit la ştirile de la ora cinci, am rezolvat-o. Ei nu au venit, la invitaţia mea, atunci când au venit Marian şi Răzvan Dolea. Aşa că nu văd de ce m-aş duce eu, la nu ştiu ce sindrofie. Nu, nene. Lor li se pare că sunt cei mai buni după planetă, nu vin la alte lansări, nu fac, nu dreg. Atunci să rămână pe planeta aia a lor. De ce au impresia că fără ei eu sunt nimeni?
Am mai văzut eu un articol scris de Marin Ioniţă, care susţinea că majoritatea scriitorilor piteşteni sunt scriitori datorită lui. Mda… Sper să nu aibă vreodată pretenţia că şi eu aş fi din aceleaşi motive, că iataganul e pregătit. Dar, în fine, eu scriu subcultură, din punctul unora de vedere. Aşa că… bleah.
Şi ca toate să meargă bine, că după atâta distracţie aveam nevoie de o revenire cu picioarele pe pământ, nu am nici maşină. Nu, nu am lovit-o. Pur şi simplu, X, a venit, a luat-o şi a uitat să o mai aducă înapoi. Risc să fac muşchi la picioare sau să îmbogăţesc taximetriştii. La cât e de cald, aleg a doua variantă, nu de alta, dar nu îmi plac muşchii 😀
Cam asta e povestea de azi. Mâine nu ştiu ce o să vă mai spun, că s-ar putea să rămân în pană de subiecte, alergând să prind doi iepuri (Sărutul Morţii şi Arkuda), unul dintre ei, fiind trimis urgent către Cella. Mai am vreo zece capitole. Până la întâi august e gata, jur, altfel mă sinucid. În direct, ca doamna Magda =))