VI – Sarutul Mortii

VI
 
Cred că trecuse de miezul nopţii când am ajuns la punctul de întâlnire. Cu toate că nu îi mai văzusem de mult pe Mort şi pe Lion, i-am recunoscut imediat. Cu toate că ei susţineau că sunt bine deghizaţi. Desigur, arătau ca nişte cerşetori. Poate din pricina asta nimeni nu le dăduse nici o atenţie până atunci. Le-am povestit despre Rudolf şi Veruci. Pe măsură ce le povesteam, Lion părea din ce în ce mai trist.
– E periculos să rămân prea mult, nu sunt sigură că Rudolf nu a pus să fiu urmărită.
Lion a dat uşor din cap.
– Nu te-au urmărit, am fost atent.
– Aş prefera să ne întâlnim într-un loc mai retras.
– În Brimigham? s-a minunat Mort.
– Nu, Mort, la dracu’, mă gândeam să ne vedem într-un orăşel, undeva unde nu ne cunoaşte toată lumea după chipul si asemănarea noastră.
Era prima oară când Lion zâmbea.
– Veruci îţi predă versete?
– Şi-ar dori, i-am confirmat, dar, din păcate, nu cred că are cum. Dar, jur că, într-o zi, am să-i predau eu toate legile demonice.
– Dar ştiu că nu-l placi, mârâi Mort.
Am râs cu poftă. Mort, în ciuda ursuzeniei lui, avea un fel comic de-a se exprima. Cumva, simţeam că îmi e drag. Dar, aşa cum au bănuit mulţi mai târziu, la Lion ţineam ca la un tată. În acel moment, nu simţeam asta pentru Lion, poate că era o simpatie ascunsă, mult mai târziu s-a dezvolatat acel sentiment patern. L-am văzut pe Lion, cu ochii minţii, aşa cum îl văzusem odinoară pe tata, stând lângă şemineu cu mine pe un picioar şi cu frăţiorul meu pe celălalt. Uneori, când toate îi merseseră bine, ne spunea poveşti despre luptători. Întodeauna aveau o morală: binele învinge. Cred că în seara aceea mi-am dat seama că eu nu sunt personajul pozitiv din poveste. Eu eram însăşi povestea, doar că subiectul devenea tot mai negativ.
– Avem informaţii preţioase, mi-a spus Lion.
Sentimentul că nu suntem singuri, mă copleşea. Străduţa aceea aglomerată şi prăfuită nu mă făcea să mă simt în largul meu.
– Peste două zile, i-am spus, retrăgându-mă uşor de lângă ei. În Telford, la Hanul Negru.
Lion a vrut să mă oprească, dar eu nu mi-am putut împedica picioarele să o ia la sănătoasa. Nu ştiu exact care au fost sentimentele mele în acel moment. Pe de o parte, amintirile m-au copleşit, pe cealaltă, simţeam că nu sunt în siguranţă.
Am ajuns în cameră spre dimineaţă. Am umblat pe drumurile pustii ale capitalei în speranţa că aş putea avea un răspuns la toate cele întâmplate. Am surprins o crimă. Şi nu, nu era vorba de un asasin. Probabil un soţ prea gelos. Nu dădeam importanţă lucrurilor astea. Nu îmi păsa. Inima îmi era împietrită. Poate dacă l-aş fi găsit pe Rany…
Am intrat în cameră pe fereastră. Aşa intram de obicei când veneam din misiune. Rudolf nu voia ca cineva să mă zărească. Pentru majoritatea celor ce ştiau cine sunt de fapt, eram numai asasinul lui şi atât. Dar în noaptea aceea, când am pus piciorul în cameră, o lumină plăpândă şi-a făcut apariţia. Nu am tresărit. Oarecum, mă aşteptam. Nici măcar nu m-am uitat la el.
– Veruci, nu ştiam că eşti şi pervers, îmi miroşi lenjeria?
Nu îi vedeam chipul, dar eram sigură că efectul vorbelor mele era vizibil. Am intrat în cameră şi am început să mă dezbrac, uşor, cu calm şi feminitate.
– Loree! a strigat el la mine.
Nu m-am oprit, pentru Dumnezeu, eram o asasină, nu una care să îi sărute mâinile şi să se roage la Dumnezeu.
– Veruci, dacă nu îţi place spectacolul, părăseşte camera.
– Vreau să-ţi vorbesc, mi-a spus el ferm.
Am continuat să mă dezbrac până am rămas în furou.
– Te rog, cardinale, dă-mi halatul.
Am întins mâna şi am simţit materialul moale al halatului. L-am îmbrăcat încet, încercând să-l pun şi mai mult în dificultate. Când m-am întors spre el, era roşu ca focul ce mocnea tăcut în şemineu.
– O, hai, Veruci, doar nu ai să-mi spui că nu ai pus mâna pe nici o femeie.
Ochii i s-au mărit.
– Nu cred că ceea ce fac eu în dormitoare…
– Nu, într-adevăr, l-am oprit, mi-ar fi scârbă dacă aş afla orice de acest fel.
M-am aşezat în faţa oglinzii, mi-am desprins părul şi am început să mă pieptăn.
– Aşadar…
La început a ezitat. Era clar pentru mine că are ceva pe suflet, ceva ce nu ştia dacă să-mi destăinuie sau nu. Nu era nici un secret pentru el că i-aş înfige cuţitul în inimă fără să clipesc. I-am spus-o de atâtea ori, încât începuse să creadă în veridicitatea vorbelor mele.
Mi-a cerut voie să se aşeze.
– Oh, ce drăguţ, dar pentru a intra în camera mea ca un hoţ, nu ai avut nevoie de aprobabre.
– Nu puteam risca…
– O, da, oamenii ar fi vorbit. Cine ştie, poate că aveau să ne creadă iubiţi. Nu-i aşa cardinale?
– Nu e vorba despre asta, s-a mâniat el.
Continuam să mă pieptăm cu gesturi calme. Adevărul e că nu eram chiar calmă. În plus, ştiind că nimeni nu ştia unde e, aş fi putut să-l omor foarte uşor. Iar gândul ăsta mă frământa atât de tare încât eram mai mult decât tentată să-i înfig coada pieptănului – foarte ascuţită, de altfel – drept în cap.
– Te-aş sfătui să vorbeşti repede, până nu îmi pierd cumpătul şi te omor.
El mi-a arătat dantura. Perfectă, ce să zic, dar nu pe placul meu.
– Să ne amintim, Veruci, că nu ştie nimeni unde eşti.
A devenit dintr-o dată mai palid decât moartea. A trecut atât de rapid la subiect, încât am avut impresia că se clătina pe picioare de teamă.
– Îl ştii pe tânărul Persan…
Nu mi-am dat seama dacă e o întrebare.
– Oarecum. Nu am avut ocazia să stăm de vorbă.
– Vreau să-l ucizi.
Atunci am lăsat pieptănul jos. M-am întors spre el şi l-am privit. Cred că a fost convins că mă ia prin surprindere.
– Asta te va costa scump, Veruci.
Tot eu îl surprindeam. Jocul ăsta de-a şoarecele şi pisca mă amuza teribil. Probabil că nu l-aş fi ucis gratuit, era prea amuzant pentru a-mi permite luxul de-al îngropa.
– Ascultă, Loree…
– Ascult, Veruci.
– Lumea spune că îţi săruţi întotdeauna victima.
Am pufnit în râs.
– Ei, ai noroc, acum nu am chef să te sărut.
– Încerc să-i înţeleg pe asasini…
– Las-o baltă, Veruci, crima…
Aşa era Veruci, încerca tot timpul să schimbe subiectul, să mă surprindă, să mă facă să vorbesc. În plus, mi-am dat seama că îi scăpau multe amănunte. Da, îmi sărutam victimele, dar numai după ce mureau. Le sărutam frunţile, aşa cum le sărutasem şi pe ale părinţilor mei. Nu era vina lor că fusesem nevoită să-i ucid. Dar nici a mea. Ăsta era jocul.
– Preţul, trecu el direct la subiect.
– Nu vreau bani, Veruci.
L-am surprins din nou? Cu siguranţă.
– Atunci?
– Vreau să-i vorbesc Anei De La France.
Dacă până atunci surprizele fuseseră minore şi nu făcuse decât să pălească sau să roşească, acum dădu în tremurat. Lampa i-a căzut din mână, iar răsuflarea îi era accelerată la maxim.
– Ce?!
Mai mult a şoptit.
– Ce-ai auzit?
– Şi de ce ai vrea să-i vorbeşti reginei?
– Te-am întrebat eu de ce vrei să moară Vlad Persan?
Am uitat să menţionez că Vlad Persan era tânărul asasin angajat de rege. Adevărul e că nici eu nu-l aveam la suflet, ştiam că e o ameninţare pentru mine, aşa cum şi eu eram o ameninţare pentru el. Din orice unghi aş fi privit situaţia, tot nu era în favoarea mea sau a lui. Doi asasini la curte, înseamnă unul în plus.
– Mi se pare corect, dar cererea ta e imposibilă.
– Atunci părăseşte camera, sunt obosită şi mutra ta mi-a făcut destulă greaţă.
A sărit la mine, cu mâinile întinse. Am citit ură şi spaimă în privirea lui. Mi-a înfipt degetele în gât şi a început să strângă. Nu m-am zbătut, l-am lovit între picioare şi totul s-a terminat într-o clipă. Îl priveam cu răceala caracteristică cum se prăvăleşte pe jos, învins de durere şi neputinţă. Am scos cuţitul de la portjartier. Am vrut să-l omor, Dumnezeu îmi e martor că am vrut. Când mi-a zărit chipul impasibil, şi-a dat seama că o s-o fac.
– Bine, bine, a suspinat.
Am pus cuţitul la locul lui şi i-am făcut semn să iasă. Înţelegea era făcută. Nu puteam să nu mă gândesc că lui Rudolf nu îi va conveni deloc situaţia, dar nu mă plătea să îi păzesc asasinul, ci să am grijă de marele lui EU.
 
*
Am dormit două zile, fără să ies din cameră, fără să mânânc, fără să mă gândesc la nimic. Nu ştiu exact ce am visat, dar când m-am trezit m-am gândit la Crucea Neagră. Pentru prima oară m-am gândit ce aş face dacă l-aş întâlni, cu ce drept aş putea să îi iau viaţa. Oare eu, câţi copii fără tată lăsasem. O umbră de ceaţă trecea peste mine. Pentru prima oară mă îndoiam serios de sentimentele pe care le aveam, contradictorii, în ceea ce îl privea pe ucigaşul părinţilor mei. Singurul lucru care îmi dădea putere era faptul că îmi ucisese şi mama, ba mai mult, mi-ar fi ucis şi frăţiorul. Nu avea nici un fel de scrupule. Şi totuşi, oare nu eram la fel? Până la urmă şi Vlad Persan era încă un ţânc care habar nu avea în ce se băga. Desigur că eram curioasă să aflu de ce Veruci îl vrea mort cu atâta înverşunare. În mintea mea, în timpul ăsta, se împânziseră mai multe planuri. Şi cumva, aveam de gând să aflu ce secret deţine Vlad, atât de mare, încât reuşeşte cu atâta uşurinţă să-l sperie pe Veruci. Sigur că mi-ar fi plăcut să-l aflu şi eu.
În ziua aceea am ieşit în grădină. Erau mulţi acolo, de obicei sunt mulţi: conţi, contese, marchizi şi te miri ce. Era şi ducele Vladimir, unul dintre bunii prieteni ai lui Andre D’arbois. El a fost singurul care m-a salutat. Doamnele erau convinse că sunt curtezană, eram acuzată de fiecare adulter al soţilor lor, iar domnii aveau impresia că sunt curtezana lui Rudolf, nu ştiu dacă era invidie sau altceva, dar pur şi simplu nu încercau niciodată să îmi adreseze o vorbă. Doar Veruci şi încă doi preoţi cunoşteau adevărata mea identitatea. E hilar, dacă stau să mă gândesc, cum nimeni nu ştia chipul adevărat al Sărutului Morţii. Mai puţin doi, trei asasini, trei preoţi şi un rege. Până şi asasinii care mă cunoşteau, pentru a nu se pune în ipostaze stranii, răspândeau vorbe că aş fi bărbat. Feminitatea îi speria, şi apoi, cum să recunoască că cel mai temut asasin al tuturor timpurilor era femeie. Dar, nu îmi făceam griji din cauza asta, oamenii vorbeau oricum că în spatele asasinului e o femeie. Poate că mă deranja că identitatea mea trebuie ţinută secretă, dar, altfel, ce rost mai avea asasinul?
Veruci m-a prins de mână, scoţându-mă din gândurile mele.
– E încă în viaţă.
Am aruncat un ochi spre Vlad, care era ţinut de braţ de una dintre curtezane.
– Aşa mi se pare şi mie, am spus. Şi e şi arătos.
– Îţi baţi joc de mine? mi-a şuierat în ureche în timp ce încerca să îşi păstreze zâmbetul nesuferit pe buze.
M-am desprins din strâmtoarea lui.
– Ai grijă, Veruci, îţi pot lua gâtul pe loc şi crede-mă că nu îmi va păsa de repercursiuni.
A transpirat instantaneu, dar încă zâmbea.
– Bine, bine, spune-mi de ce?
– Să zicem că m-am răzgândit.
Mai întâi s-a înroşit. Şi-a strâns mâinile în pumni şi, cu tot mai multă disperare, îşi împingea dinţii în faţă.
– De ce?
Mă jucam cu buclele mele roşcate lăsate pe spate. Un afront adus celorlalte doamne, căci nu se mai pomenise ca o femeie să se plimbe în văzul lumii cu părul despletit.
– Mai întâi îmi vreau plata.
– Nu se poate aşa ceva, a ridicat glasul, făcându-i pe câţiva să ne privească insistent.
M-am uitat la ei, le-am zâmbit şi am spus nonşalant:
– Cred că are lăţei.
Veruci s-a înroşit ca un soare la apus.
– Glumeşte, desigur, şi m-a tras din văzul lor pe culoarul labirintic din gard viu.
– Te porţi aiurea când ai mâncărimi, ştiu. Am auzit de un asasin care a avut aşa ceva…
– O, taci, chiar nu te poţi purta ca o doamnă?
– O doamnă? Cum să mă port ca o doamnă, dacă toţi mă văd ca o curvă. Să le dăm ce îşi doresc, scumpul meu Cardinal.
Veruci s-a lăsat pe bancă. Era transpirat tot. Ştia ce ar putea gândi lumea despre el în acel moment, iar el nu putea să le spună că sunt doar o criminală şi că mă tocmea pentru ceva ce nu ar fi trebuit să facă un preot.
– Loree, omoară-l şi vei primi răsplata.
Nu m-am aşezat lângă el. Pur şi simplu nu puteam respira aerul de lângă el.
– Nu, ori jucăm după regulile mele, ori nu jucăm deloc.
– De ce?
Era disperare în glasul lui. Disperare, durere şi supunere.
– Pentru că nu am încredere în tine.
– Şi ar trebui ca eu să am? a sărit ca ars.
– E problema ta, Veruci. A mea tocmai am desconspirat-o. Deci?
Demn de menţionat e că avea o mână de păr. Şi-a dat jos chestia aia roşie şi absurdă ce o purta în vârful capului şi s-a scărpinat insistent.
– O fi de la pureci, mi-am dat cu părerea.
Nu a zis nimic, pur şi simplu se gândea. După un timp s-a ridicat, m-a privit în ochi şi a spus:
– Nu-i aşa că m-ai ucide fără nici un regret dacă ai fi plătită?
– Eu nu regret niciodată, de ce te crezi special?
El oftă.
– Bine, nu am de ales.
– Tu ştii mai bine, i-am spus nepăsătoare.
– Mâine la miezul nopţii, te aştept la liman.
– Nu e un loc prea romantic pentru o întâlnire.
Roşi din nou.
– Jur că într-o zi o să te fac să te căieşti.
– Ei, Cardinale, lasă, câte femei ai posedat pe liman.
– Eşti un diavol, decretă el şi ieşi din labirintul verde.
L-am urmat. Eram zâmbitoare. Sigur că împrăşitam zâmbete pentru curioşi. Ducele Vladimir s-a apropiat de mine şi mi-a oferit braţul. Am acceptat. Era plăcut, totuşi, ca uneori să ai cu cine sta de vorbă. Mă refer la lucrurile banale.
  Nu eşti ceea ce spun ei că eşti, mi-a şoptit el.
Am râs prosteşte. Era amuzant să vezi cum un bărbat încearcă să-ţi descopere secretele. Sigur că nu credea asta cu adevărat. Doar voia să ajungă în patul meu, aşa cum doriseră mulţi.
– Atunci ce sunt, duce Vladimir?
– Mâna dreaptă a lui Veruci, a zis-o cu o sinceritate care m-a făcut să râd cu lacrimi.
– O, dragul meu, duce. Cât de naiv… Toţi bărbaţii trăiesc în naivitatea lor. Dar e drăguţ, totuşi, că nu ai impresia că sunt o curvă de cea mai joasă speţă.
Cred că limbajul l-a uimit, căci s-a oprit o clipă, apoi a pornit iar fără să zică un cuvânt.
– Aşadar, duce, acum că ne-am lămurit, am putea la fel de bine să ne spunem la revedere şi să ne vedem, fiecare, de plimbarea lui.
– O, nu, a spus el. Peste patru zile e un bal la palat… Nu v-am văzut niciodată la baluri.
– A, eram ocupată să-i dau lăţei lui Veruci.
O clipă a tăcut, apoi a râs.
– Vrei, cu tot dinadinsul, să-l faci de râs, nu?
– Ah, nu prea sunt credibilă, duce, nu? Adevărul e că nu îmi place să socializez, orice…
Dar cum îi puteam spune că orice om pe care-l întâlnesc ar putea, mâine, să îmi fie victimă? Nu puteam. Am tăcut şi am înghiţit în sec.
– Aşadar…
– Desigur, balul. Aş vrea să mă însoţiţi.
Rudolf nu îmi interzisese niciodată să mă duc la baluri, toate curtezanele curţii se duceau, de ce nu şi asasinul curţii.
– Bine, am fost de acord. Am să te însoţesc. Vii să mă iei de acasă sau vin eu?
A râs din nou. Era simpatic când râdea. Două gropiţe i se afundau în obraji şi îl făceau să pară un copilandru.
– Lady Loree, eşti cu adevărat specială.
Ei bine, un bărbat care ştia să mă aprecieze.
 
*
 
Eram la limane de zece minute, poate şi mai bine. Veruci nu mai apărea. Începusem să cred că e vorba de o cursă. Una destul de neplăcută. Sigur că eram înarmată până în dinţi, dar rochia făcea în aşa fel încât să ascundă toate astea. Purtam un veston de piele albă, pe mâneca căruia aveam un cuţit. Nu aveam să cad în capcană înainte de-a răni cât mai mulţi. Dar, imaginaţia mea, se dovedi a fi în zadar. Veruci a apărut la puţin timp. Alergase şi gâfâia ca un porc. Nici măcar nu mi-ar fi fost greu să-l ucid. Poate i-aş fi dat chiar şi un avans, unul mic. Aşa, de distracţie.
– Am avut… o…
– Nu îmi pasă, jur că nu îmi pasă. Plata mea.
Şi-a pus mâinile pe genunchi răsuflând sacadat. Parcă îl alergase o turmă de câini.
– Nu o să-ţi… placă… asta, spuse printre gâfâieli
– Sigur că nu, spune.
– Ana De La France te aşteaptă, dar nu aici.
Am bătut nervoasă din picior.
– În Telford.
Atunci mi-a venit în minte. Am dormit două zile. Eram cu o zi întârziere. Pentru numele lui Dumnezeu, Lion şi Mort mă aşteptau la Hanul Negru, iar eu nu făcusem decât… să dorm.
Am intrat în panică.
– Unde anume în Telford şi când?
– Hanul Negru, în zori.
L-am lăsat acolo pe Veruci şi am luat-o la fugă spre palat. Nu ştiu cum am ajuns aşa repede. Nu ştiu nici cum m-am schimbat aşa repede. Nici cum am pus mâna pe primul cal şi am luat-o la trap spre Telford. Singurul lucru care mă consola, era că Veruci credea că am plecat în trombă pentru a o întâlni pe regină. Şi oricum, ce dracului căuta regina la Telford, când toată lumea ştia că e grav bolnavă şi stătea încuiată în apartamentele ei. Până şi servitorii se tot perindau pe acolo. Duceau tăvile pline cu mâncare şi se întorceau cu ele goale. Oare Ana fugise de Rudolf? Sau ajunseseră la un consens? Presupuneam că am să aflu şi asta, dar nu înainte de-a îi spune ce aveam pe suflet, de-a-mi recîştiga libertatea.
Am gonit până la Telford, aşa cum numai eu o puteam face. Zorii m-au prins acolo. Pentru prima oară, nu admiram oraşul. M-am dus direct la Hanul Negru. Ei erau încă acolo, într-un colţ, la o masă, cu prea mult vin în faţă. Mi-au zâmbit. Undeva, în colţul opus, era ea. O femeie îmbrăcată în negru cu voal pe chip. M-am dus direct la ea. Lion şi Mort mă priveau îngroziţi, pesemene credeau că i-am trădat. Ea şi-a ridicat voalul. Nu părea a fi o femeie bolnavă, din contră, era rumenă în obraji, părul negru îi scotea în evidenţă ochii verzi şi buzele roşii.
– Sărutul Morţii, şopti ea.
Am dat din cap şi m-am aşezat fără să aştept invitaţia.
– Trebuie să înţelegi că nimeni nu ştie cine sunt, m-a atenţionat.
– Valabil şi pentru mine.
Mi-a zâmbit. Avea un zâmbet clad, părea a fi o femeie bună.
– Încotro, am întrebat-o?
– Acasă, mi-a răspuns ea simplu.
– Cum l-ai convins?
– O să mă declare moartă.
Totul mi-a venit atunci în minte. Cara. Trebuia să o ucid pe Cara. Femeia semăna destul de mult cu regina, acum că stăteam să mă gândesc. Aşadar, nu era vorba despre bărbăţia lui, ci încerca să acopere fuga reginei.
M-am ridicat, am privit-o în ochi şi i-am spus:
– Îţi mulţumesc!
Ea mi-a zâmbit complice.
– Doar dacă va fi cu adevărat necesar, mi-a spus.
I-am atins mâna.
– Niciodată tu, am asigurat-o.
Ea s-a ridicat şi a dispărut pe uşa aceea, cu soarele răsărindu-i în faţă. Nu fusese nevoie de cuvinte, înţelesesem totul. Ea nu se putea întoarce în Franţa, l-ar fi făcut de râs pe tatăl ei. Aşa că furase atât cât putuse pentru a trăi bine. „Doar dacă va fi cu adevărat necesar”. Eu ştiam că va fi, şi ea ştia. Dar, privind spre Mort şi spre Lion, poate că nu era atât de necesar.
– M-ai aveam puţin şi îl omoram singuri, m-a întâmpinat Mort.

12 comentarii la “VI – Sarutul Mortii

  1. Vai ce fain!!!
    Am citit cu mare curiozitate/placere, ma prinde tot mai mult cartea asta!! Nici n-am clipit pana la ultima fraza, incat mi s-au uscat ochii 🙂 Imi place mult cum scrii, povestea asta e curgatoare, abia astept s-o gasesc in librarii!

  2. Dacă tot sunt bing-bang p-aici (singurea) … măcar să-mi fac de cap 😛

    Elfă vopsită , dă-ţi părul din urechi , ia-l pe Our , de unde ştii şi dă un semn … de luptă , de ceva

    Orr 😉 Loreeeeeeee i-ai sărutat chiar pe toţi ? 😆

  3. Oana,fata draga!
    Tu cand mai dormi,cand mai nasesti,cand te mai distrezi?Vad ca scrii intr-o veselie parca te-ai afla intr-o competitie..Poate chia esti intr-o competitie,dar cu tine ..Duminica frumoasa iti doreste,tata Borgo 🙂

  4. Credeam că au murit toţi de la sărut. dar se pare că nu :)))

    Cella, vin şi io la chef, altfel nu aveam ce păzi. Bune muzici, de unde le scoţi?

    Ion Borgo, Oana cred că are o clonă, altfel nu ştiu când scrie atât şi mai face şi restul chestiilor ce ni le povesteşte. Ba mi-a spus că Regina arkudă va avea mai multe volume, din care unele de 700 de pagini. Oh my God, vă daţi seama ce viteză trebuie să ai la scris ca să produci atât? Şi să mai scrii şi bine cum o face ea. Se miră o ziaristă. Mă fac mică :)))

  5. Sunt acasă, dar încă nu am stare de lectură. Ieri am citit câteva capitole din Colecţionar.

  6. Vania, Colectionarul a fost prima carte scrisa de Oana pe care am citit-o. E foarte incitanta. Musai sa o termini dupa ce o incepi. Personajul principal, ziaristul, cere pumni :)))

    Cella, fa si in locul meu, io nu ma uit la stirile de la ora 5 😀

  7. Crina,
    Cred ca oOana foloseste mana de lucru la negru ca sa scrii 700 pagini la un volum aici nu-i gluma.
    Totusi o cred capabila sa scrie ca am impresia ca scrie si in somn 😛 Am spus de mai multe ori ca-i geniala si m-a crezut.Scrie mult,scrie bine,are dialog,are verva ,are spirit si ne are si pe noi care o avem la suflet.:P 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s