Se poate şi în trei zile

Am avut la dispoziţie trei zile să mă obişnuiesc cu Honda înainte de-a preda Fiatul cui aparţinea de drept. Trei zile: vineri, sâmbătă, duminică. Aşa că am mers ca disperata. Ce să vă sunt, sunt happy. Maşina e frumoasă şi în plus are o mie de comenzi vocale. E distractivă, atunci când nu pricepe ceva zice: „Pardon?”. Da, da, telefon pe bluetooth şi, de asemenea, comenzi vocale pentru telefon. Eu îi zic: „Ring cutare” şi ea ring. Se aude în boxe, noroc că nu prea plimb eu pe nimeni cu mine 😛
Desigur, mai are o groază de tâmpenii pe care nu le-am descoperit. La atâtea butoane mai am nevoie de timp să mă prind ce şi cum. Dar e mişto că îi zici să dea drumul la radio sau la cd, aer condiţionat, etc, fără să mai întinzi tu mâinile. Desigur, cine mă vede vorbind cu maşina poate spune la fel de bine că sunt nebună, dar şi ea vorbeşte cu mine 😀 Îmi mai place pielea. E super confortabilă, iar încălzirea în scaune e aproape Dumnezeiască. Faptul că are asistenţă la urcare, pentru mine e o binecuvântare. Urcă singură pe orice deal, nici nu trebuie să o accelerez, desigur, dacă nu mă grăbesc şi de obicei o fac.
Fugeee, da, fuge. La o sută patruzeci de cai şi motor de doi virgulă doi, fuge, credeţi-mă. A fost greu să mă învăţ să o stăpânesc, că se poate şi stăpânii. Să nu credeţi că e după ea. Trapa îmi place. E tocmai bună pentru scotearea fumului de ţigară. În rest, o tin închisă. Şi cu chestia aia de material trasă. Mă obsedează faptul că se uită cerul drept în capul meu 😛 O singură problemă am încă cu ea. Maşina mea are şase trepte, şi încă nu nimeresc din prima marşarierul. Ceea ce mă scoate din sărite. Adică fac eu exerciţii în parcare, dar în trafic tot într-a şasea intră. Căpoasă. N-ai văzut aşa ceva. Mă cert cu ea. Normal. Îi zic: eşti proastă. Şi ea: pardon. Normal, nu ştie decât germană, engleză, italiană, chineză, japoneză şi franceză. Aşa că dacă îi zic în română nu pricepe. Ştiu, ar trebui să înveţe, doar şi-a căpătat cetăţenia română 😀
O altă problemă e cu înscrierea. Mă tot gândesc ce număr să-i aleg. Aşa că am nevoie de un sfat: AG-20-OSM, AG-81-OSM sau AG -20(81)- TLW(Top Level Women) 😀
Să vă văd 😆
Reclame

Mult zgomot pentru nimic

Câtă nebunie s-a creat în jurul cărţii lui Rushdie. Omul, pe lângă toată această isterie, a mai primit şi o condamnare la moarte, în lipsă, în Iran. Primul traducător chinez a fost ucis, al doilea, spre fericire, a scăpat la mustaţă. Dacă ăsta nu e fanatism religios, atunci eu nu mai ştiu cum să-l numesc. Părerea mea, mai ales după ce am citit cartea: mult zgomot pentru nimic.
Dacă a avea o altă opinie faţă de a majorităţii înseamnă că trebuie să mori, atunci ăsta e clar cretinism în grup. Şi, oricum, una peste alta, cartea nu reprezintă o realitate şi chiar de ar fi în viziunea autorului, nu înţeleg în ruptul capului care ar fi problema.
Mai întâi să v-o povestesc pe scurt, apoi, încă zâmbind, am să vă spun ce m-a amuzat. Şi ca să nu mă bateţi la cap vă spun de acum că o să citez din memorie. Nu am nici un chef la ora asta să deschid cartea pentru a vă da citate exacte.
Desigur, mai întâi, pentru a putea citi paginile trebuie să ştiţi câte ceva despre Mahomed şi istoria islamismului. E vorba mai mult de mitologie decât despre Coran. Dar iar mă iau cu vorba.
Pe scurt: doi actori, Gibreel Farishta şi Salahuddin Chamchawalla, un chip al Bollywood-ului şi o voce a show-biz-ului englezesc. Ambii sunt prinşi între două lumi, între India colonizată şi Anglia. Ca şi autorul, educaţi şi într-o parte şi în cealată. Unul îşi caută credinţa, dar, în acelaşi timp, e plin de îndoială – Citez din memorie – „Uite, mănânc porc şi nu mă trăzneşte”. Celălalt îşi caută identitatea. Doi actori ai unei vieţi obişnuite până la urmă. Oare nu toţi ne căutăm credinţa şi identitatea? În plus, ambii trec prin situaţii care, chiar şi pe cel mai mare credincios, l-ar face să aibă îndoieli puternice.
Se întâmplă minuni, există revelaţii, totul combinat cu terorişti periculoşi, femei frumoase şi militante, familii dezbinate şi reunite, totul prins într-un duo magico-realist, între Londra şi Bombay. Povestea, deseori, e întreruptă de alte poveşti. Merge pe mai multe planuri, uneori fără a le înţelege sensul, dar, până la urmă, se reunesc. Logica învinge fantasticul. Vise care întrerup povestea şi răscolesc minţile, atât ale cititorilor, cât şi a actorului Gibreel. În acel moment el crede că e unul şi acelaşi cu arhanghelul Cibreel, cel care i-a dictat lui Mahound-Mesagerul cuvântul lui Allah-Unicul-Dumnezeu. În visul schizofrenicului actor, viitorul Profet al Islamului primeşte şi revelaţia Versetelor Satanice: „Ce credeţi despre Al-Lat şi Uzza şi Manat, a treia după ele? Sunt lebede, ce zboară sus şi în mijlocirea lor să se nădăjduiască”. Adică, pentru o mai bună înţelegere, pe lângă Gabriel ar fi existat şi alţi îngeri sau cele trei zeităţi păgâne pe care le adorau locuitorii din Mecca.
Din câte ştiu eu, Istoria academică a acceptat episodul ca fiind unul real, se pare, însă, că Mahomed a dezminţit ulterior versetele şi a afirmat că au fost inspirate de Satan.
Să vă explic mai bine. Aşa cum din Biblia noastră au fost scoase pasaje importate, la fel s-a întâmplat şi cu Coranul. Povestea se bazează pe partea lipsă din Coran.
E drept, cei mai mulţi islamici resping acest episod, dar, oare nu o fac şi din pricina fanatismului lor?
Citind pe aici pe acolo, şi încercând să înţeleg mai bine, am aflat că în planul romanului, pretextul versetelor susţine o alegorie, aceea că Mahomed are doi adversari, pe poetul satiric Baal şi pe Hind, preoteasa celor trei zeiţe locale. Întreaga carte, până la urmă, are un mesaj pozitiv: Dumnezeu-Allah este, cu siguranţă, viu!
În acest caz nu pot înţelege reacţia BOR. Reacţia tuturor liderilor religioşi cu privire la cartea lui Brown sau cu privire la alte cărţi. În cazul ăsta ce ar trebui să facem? Să nu mai scriem pentru că deranjăm? Nu prea înţeleg eu de ce toată această isterie. Versetele susţin o idee ca oricare alta. Până la urmă e vorba de un fel de nebunie dusă la extrem. De elemente fantastice ce se îmbină cu realul. Despre tragediile unor oameni, care, iertat să-mi fie, dar dacă eu treceam prin asemenea situaţii nu aş mai fi putut să cred. Despre credinţa oarbă. EX: când unul dintre personaje dispare din India, preferând să nu spună nimănui că porneşte spre Anglia. Amanta lui care-l credea un zeu, măritată şi cu copii, îşi ia copii şi se aruncă după o clădire înaltă, crezând cu desăvârşire că iubitul ei a zburat spre ceruri.
Nu mi s-a părut nimic de condamnat în Versete, aşa cum nu mi s-a părut nimic de condamnat în codul lui Da Vinci. Apocrifele există şi în religia noastră şi în a lor. Dacă nu le-aţi citit nu ştiţi ce aţi ratat. Dacă le-aţi citit, ce să vă mai povestesc eu. Poate, într-o zi, vom vorbi şi despre asta.
Aşadar, Versetele nu fac parte dintr-o blasfemie, ci dintr-o operă literară.
Aşa cum spuneam şi în titlu, mult zgomot pentru nimic.
Şi, în final, eu chiar vă recomand cartea. Este greoaie şi, uneori, mai trebuie să deschizi şi Coranul sau mitologia islamică, dar, una peste alta, este o lectură intelectuală care îl duce pe cititor cu gândul în tot felul de locuri. Şi, în plus, sunt convinsă că nu toţi vor înţelege acelaşi lucru din această carte. Şi nu are legătură cu credinţa, ci cu simţămintele personajelor. Enjoy!

Propuneri

1 M-am gândit să încercăm ceva nou. Să zicem că e ca un joc. Desigur, nici un avantaj pentru voi, dar unul măreţ pentru mine 😀 M-am gândit eu aşa, după o sugestie, desigur, că doar nu o gândeam cu capul meu. Aşa că am zis, dacă tot e să fie, atunci să fie.
A, da, trebuie să vă spun despre ce e vorba. Ăăă, despre ce vorbeam? Da, despre asta…
Am zis aşa. O dată pe săptămână fac un post asemănător. Tot o dată pe săptămână… Doamne, trebuie să o iau de la capăt.
Aşadar, voi, prin comentariile voastre îmi veţi spune ce poveste aţi vrea să scriu pentru blog. E un fel de a scrie la comandă. Voi alegeţi ce v-ar place. Acţiunea în mare. Personaje dacă aveţi unele deosebite în minte. Eu voi alege câte o idee pe săptămână, o scriu şi o public. În cel mult o săptămână. Săptămâna viitoare o luăm de la capăt. Poate fi orice gen, nu mă deranjează, mai puţin SF. Habar nu am să scriu SF şi nici nu o să încep acum. Deci? Ce părere aveţi? Voi veniţi cu ideea eu o pun în practică. Da, da, cel mult veţi căpata un link dacă aveţi blog sau numele vostru va fi dat personajului principal. Eu v-am spus că e doar în folosul meu. Pentru a mă dezvolta. Înţelegeţi? Vreau să mă dezvolt ca autor, aşa că am nevoie de voi. De idei.
Dacă, totuşi, cineva are o idee mai lungă, atunci, voi scrie câte două capitole pe săptămână până termin povestea. Dacă asta se întâmplă, atunci, clar, săptămâna viitoare nu va mai exista un post asemănător pentru că am de scris. Păi nu?
2 Acum, am şi ideea doi. Dar asta nu intră în ideea unu. Sunt separate. Tot o dată pe săptămână, că în şapte zile zău că-i timp. Dacă nu o fi se amână pentru când o fi, că nu o să ne dăm în cap. Aşadar: să zicem că unul dintre voi vrea să scrie alături de mine. Adică să facem un duo. Da? O carte cu doi autorii, da, se poartă. Sau nu, nu o carte, o poveste. Ei bine, cine vrea asta mă contactează pe mail. Mail pe care îl găsiţi în secţiunea „EU” şi punem ţara la cale. Nu vom spune care a scris şi ce a scris. Desigur, voi spune care e cel de-al doilea autor, dar până nu e gata povestea nu vom spune şi gata. S-ar putea să fie interesant pentru cei care se ocupă de obicei cu scrisul, dar şi pentru amatori. Dar şi mai interesant va fi pentru cititor. Ei? Ce spuneţi? Vă băgaţi? Să vă văd. Aştept sugestii.
P.S: Uitasem: Momentan stie doar Crina si Gabi. Mai mult nu va spun despre ce s-a petrecut azi. Trebuie sa mai aveti rabdare. Maine va sti si Cella… sttttt 😀

Tot pe drum

Gata, gata, nu vă înghesuiţi. Zilele astea au fost zilele Şaramei. Cum adică cum? Vă spun eu cum. Toată lumea caută: „Şarama, Oana Mujea, Eminescu” sau „Şarama, Eminescu” sau altfel, dar ideea e aceeaşi. Hei, opriţi-vă, nu am scris numai Şarama. Aia e doar o carte. Cu un prim volum destul de stângaci. Mă rog, volum doi e super mişto. Dacă mi-a plăcut şi mie, ştiu eu ce zic. Dar am mai scris, zău aşa. Da, corect, nu prea aţi auzit de restul. Ştiu. E o problemă. Cella le-a citit pe toate şi Mioara, o prietenă pe care nu am mai auzit-o de ceva vreme. Cred că şi Bebe şi Voicunike, dar nu sunt prea sigură. A, să nu uit de Arhi. El sigur le-a citit.
Şi gata, adică gata cu câte trei mailuri pe zi de la aceeaşi persoană. Oameni buni, primesc în jur de treizeci de mailuri cu aceeaşi întrebare: „Când apari în librării?”. Dumnezeule, puţină răbadre, zău aşa. Îmi cer scuze, dar am renunţat să mai răspund pentru că nu mai ştiu nici eu ce să zic. Nu, nu e vina voastră, dar, pur şi simplu eu nu mai ştiu răspunsul. Aveţi răbdare, azi, de la Bucureşti poate voi veni cu veşti bune, poate nu. Nu ştiu. Dar oricum: AVEŢI RĂBDARE! 😀
Sigur, mă simt flatată că mă băgaţi în seamă, dar şi ruşinată că nu am făcut mai multe pentru voi. Adică că nu am ieşit mai repede pe piaţă, că nu m-am zbătut mai mult. Dar s-au schimbat multe. De acum voi lupta cu fiecare fir de păr. O să lupt pentru a reuşi, promit.

Mesaj din New York

ROBERT HORVATH NEW YORK
DEMNITATEA ROMANIEI
Istorie cu jumatati de masura la ICR New York Stimate domnule editor Grigore L. CULIAN,
Ma numesc Robert Horvath, sunt de profesie cineast, absolvent al Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti (IATC) si am lucrat la multe studiouri din Romania, indeosebi la Televiziunea Romana. Actualmente, imi continui activitatea la studioul meu de film,cu sedii in Manhattan (New York) si Tokio. Sunt cunoscut, de asemenea, in calitate de grafician, ilustrator si pictor.
In data de 20 martie 2008 a avut loc, la Institutul Cultural Roman din New York, un eveniment dedicat special Holocaustului din Romania din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial. La aceasta manifestare a participat si o delegatie din Romania, remarcandu-se prezenta d-lui general Mihai Ionescu, directorul Muzeului Holocaustului din Bucuresti. Pentru ca adevarul istoric a fost prezentat unilateral si subiectiv, am avut o interventie pe care, in cazul ca o considerati pertinenta, va rog sa o publicati in ziarul Dvs. Redau mai jos interventia mea de la acest eveniment. Cuvintele sunt traduse din limba engleza, deoarece la ICR din New York este inca interzisa folosirea limbii romane!
Doamnelor si Domnilor, Deoarece v-ati referit in expunerea Dvs. la necesitatea ca generatiile viitoare sa afle adevarul despre tragedia Holocaustului si pentru ca astazi copiii invata la scoala ca romanii sunt vinovati de genocid, as vrea ca ei sa afle si faptul ca romanii au fost aceia care au salvat intreaga populaltie evreiasca de pe teritoriul actual al Romaniei. Asistam la un fapt poate unic in istoria celui de al Doilea Razboi Mondial, anume acela ca un om s-a opus presiunii germane, salvand mai mult de jumatate milion de oameni de la pieire. Acest miracol romanesc se datoreaza in primul rand pozitiei intransigente si plina de curaj a maresalului Ion Antonescu. In al doilea rand, mai trebuie tinut cont si de caracterul specific al societatii romanesti din perioada respectiva. Ma refer aici la Ion Bratianu, Iuliu Maniu, la partidele istorice, la Regina Elena, la Dr. Lupu, la Patriarhul Nicodim, la Mitropolitul Balan, la intreaga Biserica Ortodoxa Romana si la multi altii care au pus umarul la salvarea evreilor. Cred insa ca factorul principal il reprezinta mentalitatea, psihologia si omenia romanilor.
Care sunt faptele istorice? Dupa inceperea razboiului, se desfasoara foarte rapid operatiunile militare in Basarabia si Bucovina de Nord, unde este masacrata populatia evreiasca si unde fortele romanesti coopereaza cu cele ale germanilor. In curand, in spatele frontului, apar comandourile germane specializate in operatii de “curatire” si, paralel, incep deportari de familii intregi din populatie evreiasca, dincolo de Nistru, in Transnistria. Pentru mine, moartea chiar si numai a unui singur om nevinovat reprezinta o tragedie, dar trebuie sa iau in consideratie si statistica.
Pentru ca subiectul este foarte controversat, las la aprecierea audientei sa deduca adevarul – din diferite surse. Una dintre ele ar fi “Enciclopedia Iudaica”, o lucrare de referinta, in care se mentioneaza cifra de 40.000 de morti, plasand Romania pe locul 10, ca vinovatie, in timp ce raportul Dvs., al Comisiei, se refera la 420.000 de victime, Romania ajungand pe locul 2, imediat dupa Germania. Tinand seama de paritatea po***tiei, Romania devine, nici mai mult, nici mai putin, prima “Killing-machine” din istoria celui de al Doilea Razboi Mondial!
In aritmetica Comisiei se adauga si Ardealul de Nord, acolo unde populatia evreiasca a fost decimata, numai ca, atunci, Ardealul de Nord se afla sub controlul maghiar. Dumneavoastra mai treceti cu vederea si alte fapte: ca toti barbatii evrei in putere au fost incadrati in Armata Rosie, ca o mare parte din poppulatie a fugit in interiorul Rusiei si ca foarte multi evrei au murit de moarte naturala sau de boli contagioase (tifos), de care a suferit intreaga popopulatie, inclusiv Armata Romana.
Responsabilitatea Guvernului Romaniei in aceste evenimente este mare, dar este greu sa fie separata de responsabilitatea germanilor.
Ma voi ocupa in continuare de momentul crucial, anul 1942, care este sters cu buretele sau distorsionat ca semnificatie istorica. Mihai Antonescu, Ministrul de Externe, se intalneste cu Hitler, in acea toamna, si ii comunica hotararea de a nu-i preda pe evreii din Regatul Romaniei. Vreau sa va mai amintesc, domnule general Mihai Ionescu, doua documente semnificative, pe care sper si cred ca le cunoasteti: la o saptamana de la aceasta intalnire istorica, Ion Antonescu declara, intr-o sedinta a Consiliului de Ministri: “Nu voi face jocul rasist al germanilor si ii voi slava pe toti evreii mei”; dupa alte doua saptamani, la o alta sedinta a Consiliului de Ministri, Ion Antonescu declara: “Eu mi-am dat cuvantul sa asigur viata si libertatea evreilor si ma voi tine de cuvant”. Toamna lui 1942 pecetluieste pentru totdeauna salvarea unei intregi populatii de la moarte, condamnata la “solutia finala” de catre Hitler.
Ma voi referi acum la Raportul Comisiei Holocaustului, lucrare unde o reala tragedie este folosita pentru anumite interese politice. In 2002, Guvernul Romaniei, bazandu-se pe documentele Arhivei Nationale si in conjunctie cu toate documentele primite de la Muzeul Holocaustului din Washington, DC, decreteaza, fara echivoc, ca pe teritoriul Romaniei nu a avut loc Holocaustul. La mai putin de doi ani, insa, Guvernul Romaniei isi schimba pozitia, infiintand o Comisie care, bazandu-se pe exact aceleasi documente, decreteaza ca in Romania a avut loc un genocid de proportii inimaginabile. Comentariile sunt de prisos!
Vreau sa mai spun asistentei ca Raportul Wiesel de cercetare a crimelor Holocaustului reprezinta un atac fara precedent la adresa demnitatii romanilor. In concluzia raportului se spune: “Romanii sunt vinovati de genocid, chiar daca in anumite regiuni au supravietuit evrei”. Inainte de a intra in fondul problemei, doresc sa mai remarc ca “anumite regiuni” reprezinta, de fapt, Romania de baza, Romania esentiala, adica in actualele ei granite. Raportul arunca o vina colectiva, acuzand de genocid intreaga populatie romaneasca. Aceasta idee de vina colectiva apartine ideologiei fasciste si/sau comuniste, aruncand vina – reala sau imaginara -
catorva asupra unei intregi colectivitati nationale, rasiale sau sociale. Iar o vina colectiva nu are ce cauta in discursul unei democratii! Se merge atat de departe incat se spune ca majoritatea populatieii romanesti a sprijinit Holacaustul!
Ma intreb: oare cum a fost posibil asa ceva, cand faptele din Bucovina si Basarabia au fost foarte putin cunoscute de populatietie. Eu personal am plecat la 32 de ani din Romania si nu am auzit niciodata despre aceste evenimente. Romania este prezentata in acest material ca o tara fascizata si complet rasista. As vrea sa-i amintesc domnului general si cercetator istoric faptul ca fascismul a fost lichidat in Romania cu ocazia rebeliunii legionare. Fragmentul care m-a intrigat profund este urmatorul: “Holocausul isi are radacini adanci in istoria si cultura romana”! Aceasta constatare aduce un atac frontal Istoriei Romaniei si nu scapa de aceasta
decapitare niciun om politic, niciun partid istoric, niciun moment al istoriei si nici al monarhiei. Deci, Istoria Romaniei este prezentata de Comisie in primul rand ca o istorie a antisemitismului. Acelasi tratament i se aplica insa si Culturii Romanesti.
Nu scapa de “atentia” noii inchizitii nicio personalitate culturala, de la Alecsandri, Eminescu, Kogalniceanu, Hajdeu, Slavici etc., iar in epoca moderna nu scapa nici Emil Cioran, Noica, Mircea Eliade. Asadar, in opinia Comisiei, Cultura Romaneasca nu este importanta prin valentele sale universale, ci numai prin caracterul ei rasist si antisemit. Cu alte cuvinte, Mihai Eminescu si ceilalti piloni ai Culturii Romanesti sunt, nici mai mult, nici mai putin, vinovati pentru cauzarea Holocaustului. Cruciti-va, doamnelor si domnilor, cruciti-va, domnule general!.
Concluzia acestei Comisii a dat o unda verde unei adevarate “vanatori de vrajitoare”, avand ca victima cultura si limba nationala. Atentia este in primul rand indreptata asupra lui Mihai Eminescu si a lui Mircea Eliade, fiind orchestrata din birourile presedintelui Institutului Cultural Roman (ICR), d-l Horia Roman Patapievici.
Avand la dispozitie un buget de cateva milioane de dolari, avand sub control edituri si reviste culturale, el si ciracii sai au pornit un atac delirant indreptat impotriva a tot ce este romanesc. D-l Patapievici spune in clar: “Eminescu, ca poet national, si intreaga cultura nationala nu-si au locul sub zodia internationalismului”. Sau: “Daca vreti sa intrati in Europa, trebuie sa va debarasati de Eminescu”. Daca nu credeti, ma voi referi la seara dedicata “Luceafarului poeziei romanesti”, desfasurata la Consulatul General al Romaniei din New York si boicotata de Institutul Cultural Roman New York, condus de d-na Corina {uteu, ai carui angajati nu au avut
decat curiozitatea de “a baga capul” la acest eveniment care a durat 6 sau 7 ore.
Aceasta manifestare a avut loc prin bunavointa Consulului General al Romaniei la New York, d-l Pietro Lucian Pavoni, caruia trebuie sa-i exprimam sincera gratitudine. Nu pot sa nu adaug faptul ca nu mi se permite (de doi ani!) sa particip la activitatile
ICR New York, deoarece am cerut sa se vorbeasca si romaneste la manifestarile organizate de Institut (pentru participarea din aceasta seara, a trebuit sa mi se dea o derogare speciala de la Washington!).
Vreau sa mai adresez cateva cuvinte doamnelor si domnilor din spatele meu, care striga, cu inversunare, sa nu fiu lasat sa mai vorbesc si sa fiu dat afara! Daca Dvs. mai sunteti azi in viata, aceasta i se datoreaza maresalului Ion Antonescu si – in primul rand – omeniei romanilor. Este greu pentru mine sa inteleg cum multi romani accepta orice compromis, inclusiv acest raport degradant. La fel, nu pot sa inteleg cum multi evrei, in loc sa fie recunoscatori si sa le arate gratitudine celor care le-au salvat viata, stau si asteapta sa le mai dea inca o palma. Un adevar spus doar pe jumatate seamana cu o minciuna. Pe fundalul unei tragedii adevarate,
aici la un atac fara precedent la adresa Istoriei si Culturii Romanesti. Daca vrem sa ne recastigam demnitatea, trebuie sa spunem adevarul
intreg. Va multumesc pentru rabdarea si atentia Dumneavoastra.


Duhuri

E greu. Habar nu am cu ce să încep. Am multe de zis şi puţine în folosul cuiva, dar fie, nu ştiu care e începutul, dar e unul că altfel nu se poate. Oricum, de ce nu putem noi să începem cu sfârşitul? De ce toate au un început? Eu încep cu jumătatea, numai aşa, să fie toate date peste cap.
 
*
Ce am mai citit, ce am mai descoperit.
De descoperit am descoperit. Ei, da, cum să nu descopăr. Alin, Teo şi Dorin au făcut un forum, un forum cu şi despre cărţi, un forum în care puteţi scrie şi puteţi fi corectaţi sau, cel puţin, veţi primi păreri. Vă puteţi da cu părerea despre filme, jocuri şi nu în ultimul rând puteţi participa la role play. Heheee, ce vremuri. Iată că parcă au revenit. Aşa, dintr-o dată. Păcat că acum nu mai am eu timp de umblat pe net, de scris şi de citit. Dar o să-mi revin eu. O să mă potolesc cu umblatul ăsta şi o să-mi revin. Că nu o fi foc. – Domnule Hrib, mai trăiţi?
De citit, am citit, dar nu chiar zilele astea. Adică mai acum vreo lună. De ce nimic de atunci, ei nu chiar nimic, că încă mai citesc la „Istorii pierdute”, cam fără chef, sunt cam obosită. Adică până şi eu mă cred, câte opt ore la volan nu e chiar o relaxare. Şi când ajung acasă abia mai am chef şi de mine. Ei, parcă asta e o problemă. Ziceam că am citit. Da. O carte foarte mişto. Nu, nu e fantasy. E un thriller. „Magie întunecată” a lui Philip Kerr. E un thriller istoric. O carte plină de inteligenţă. Aici facem cunoştinţă cu mintea strălucită a lui Newton, da, exact el, povestea bazându-se şi pe datele biografice ale personajului, şi cu iscusinţa protejatului său, Ellis, în mânuirea spadei. Da, e un fel de Holmes al unei alte lumi. Vă las pe voi să descoperiţi ce e istorie şi ce e ficţiune. Oricum, o carte foarte bună.
Şi, pentru că timpul nu mi-a mai permis, vă anunţ o nouă apariţie a revistei „Noi, Nu!”. Gata, trebuie să mă reapuc de scris articole. O să mă tâmpesc altfel. Promit Ciprian. Zău, zău 🙂
 
*
Ce am mai auzit.
Am auzit că mărita noastră Crina, ştie a râde din orice. Sau, cel puţin, ne învaţă pe noi să mai şi râdem, cică face bine la ten. Eu îi dau dreptate, la cât râd, am numai coşuri, dar riduri neam 😀
 
*
Ce s-a mai întâmplat.
Vania şi-a şters blogul şi a revenit cu un altul pur literar. Să-i urăm succes, mă rog, de parcă n-ar avea. 😛
 
*
Ce am mai făcut.
Şi ca să fie clar pentru toată lumea, ăsta e începutul 😀
Am făcut de toate, dar, în materie de blog, fac unele rele. Aviz amatorilor. Pentru că unii pur şi simplu nu au auzit de polemici civilizate şi, pentru că, m-am săturat să îi tot bag la spam, am decis să îi umilesc editându-le comentariile. SĂ NE ÎNŢELEGEM: ACCEPT PĂRERILE CELORLALŢI, ORICARE AR FI ELE, DAR NU ATUNCI CÂND SUNT NEPOLITICOASE. Nu vă convine, problema voastră. O să vă ardeţi pe pielea domniilor voastre. Eu nu vin la voi pe blog să vă spun cât sunteţi de proşti, chiar dacă o gândesc, o ţin pentru mine. Unul mai Bătrân, e foarte revolatat că i-am editat comentariul. Ţi-am zis nene că dacă mai bagi un singur comment o să-ţi pară rău? Ai fost avertizat? Atunci scuteşte-mă. Nu ai de ce te plânge. Ai zis că nu îţi e ţie frică de o Muje. Ei bine, crezi că mi-o fi mie de tine? N-ai să vezi. Ratatule. Învaţă să te porţi, apoi mai vorbim. Ok? See you. Sau nu!
*
Şi ăsta e tot un fel de mijloc.
Nea Costache e din ce în ce mai tare. Scrie super bine pentru o primă încercare. Ştie să se apropie de personaje şi să le iubească ca pe proprii copii. Aşa că m-am gândit să vă spun şi vouă. E păcat să nu îl lecturaţi.
 
*
Habar nu am dacă ăsta e sfârşitul.
Cella, gata, mă apuc de scris. Nu mai umblu ca nebuna. Promit. M-am lăsat de prostii. Gata. Termin arkuda şi ţi-o trimit. E cazul să o termin. E cazul să mai continui şi alte proiecte sau să dezvolt altele. Tu mi-ai dat mereu încredere. Ai fost mereu aproape de mine. Iar eu nu te pot răsplăti decât scriind sau, într-o zi, pot să îţi fac o vizită. Dacă mă primeşti. Dau eu cafeaua 😀
Acestea fiind spuse şi, considerând că am inclus cam tot ce aveam de spus azi, o să mă apuc puţin de scris. Să văd dacă mai ştiu cum se face. Poate mai ştiu, poate nu mai ştiu.
 
P.S: Eu ţin la toţi prietenii mei. 😉

 

 

Pisicesti

– Mama, unde a plecat tata?
Mă uit la Piţi şi prin cap îmi trec tot felul de nebunii: „Dacă mai scoţi un sunet… te ucid cu mâna mea”.
– Are treabă, e la curs.
– Şi cât de repede se întoarce?
– Nu suficient de repede cât să te scape de la castrat.
Piţi înghite în sec.
– Şi dacă sunt cuminte?
– Dacă eşti cuminte mai vedem.
Scot extraveralul. Piţi măreşte ochii şi parcă spune din priviri: „Să crezi tu că sunt atât de prost încât să iau pastila şi să dorm ca boul”.
– Ori o iei de bună voie, ori ţi-o bag pe gât până vomiţi.
Începe să se joace cu ea, să o lingă, apoi, ca un copil ascultător o înghite. O jumătate din oră tot s-a dat pe lângă mine.
– Dar nu-i aşa că nu mă castrezi?
Nu zic nimic. Mă doare capul de mor, iar urletul lui mă scoate din sărite. Apoi, adoarme. Linişte. În sfârşit, pastila şi-a făcut efectul şi pot dormi. Ei, da, aşa mai merge.
– Acum să văd cum te comporţi în noaptea asta… sau… mâine… pac.

Hai sa aberam :))

Am zis că scriu ceva vesel, dar n-am nici o idee. Nu că nu aş fi veselă, că sunt, doar pentru că nu îmi vine nimic amuzant în minte. Se mai întâmplă. Aşa că m-am gândit. De ce să nu aberăm noi cu talent pe marginea oricărui subiect? Uite aşa: aberaţi cu talent. Spuneţi ce vreţi voi. Vorbim despre orice pană luni. Poate mi-o veni şi mie pofta de scris. Poate vă mai povestesc o carte, chiar două. Fie, trei. Poate, poate. Hai să aberăm! 😀