Sărutul morţii – VII

 

VII

 

Eram obosită şi îngândurată. Mort mi-a oferit un pahar cu vin. nu am putut să-l refuz, mintea mea era ca un glob, iar mâinile îmi amorţiseră de la atâta oboseală.

– Vulturul a lovit din nou, a spus Lion dintr-o dată.

Am dat vinul peste cap.

– Şi?

Mort era nervos îşi morfoloia degetele.

– Din informaţiile noastre e pe urmele tale.

– Ah, atunci ar trebui să închid fereastra în timpul nopţii.

Singurul ochi al lui Lion s-a întristat.

– Vulturul nu a dat niciodată greş până acum.

– Pentru orice există un început, le-am spus sigură pe mine.

Mort şi Lion se priveau neîncrezători.

– Sunt de părere, începu Mort, că ar trebui să te retragi pentru un timp. Vulturul nu va renunţa, chiar dacă asta îi va lua întreaga viaţă.

– Bine, am spus, cineva l-a tocmit pentru viaţa mea.

– Oh, e mai mult de atât, cineva te vrea moartă cu orice risc, mi-a confirmat Lion.

Nu aveam timp să cad pe gânduri. Până atunci nimeni nu îşi dorise cu atâta ardoare să mă vadă moartă. M-am gândit o clipă la Veruci, dar mi-am dat seama că nu e atât de stilat încât să plătească un asasin. Despre Vulturul nu ştiam multe. Doar picături, aşa cum ştiam de obicei unii despre alţii.

– O să mă descurc cumva, am decretat până la urmă. Nu o să stau să mă plâng. Până atunci, treaba noastră e alta.

Mort ridică din sprânceană.

– Până la Soare, mai avem de încercat norii, mi-a spus Mort.

Am stat şi am ascultat.

– Am informaţii destul de serioase despre moartea… părinţilor tăi.

Cred că mi-am ţinut răsuflarea în acel moment.

– Bine, spune, despre ce e vorba?

Mort a oftat. Îi era greu să-mi vorbească. Nu încercasem niciodată în acest timp să aflu care era adevărul. Îmi fusese tot timpul teamă să aflu. Aşa că am lăsat-o în aer. Pentru mine era doar un vinovat: Crucea Neagră. Uneori uitam cu desăvârşire că asasinii sunt plătiţi pentru lucrurile pe care le fac.

Mort a tras aer în piept.

– Se pare că Rudolf Întâiul a tocmit pentru uciderea întregii familii.

Cred că mi s-au înmuiat picioarele. Îmi era rău. Abia atunci mi-am amintit cât de fericit fusese tata când Rudolf Întâiul îl chemase la palat. Un timp a fost plecat, apoi, când s-a întors, era nervos, agitat, într-atât de agitat încât a împărţit toate bunurile între servitori, iar noi urma să fugim.

– Eşti sigur, Mort? Lion?

Lion a ridicat mâinile în aer într-o încercare sumbră de-a se apăra.

– Nu te uita la mine, Lady Florence De La Ture, nu eu am făcu cercetările.

Acela era numele meu adevărat. Mort aflase chiar tot. Nu îmi amintesc ca tata să fi fost avansat la rangul de conte, dar se pare că până la urmă, ajunsese acolo.

– Bine, am spus pe un ton ce părea imparţial. O să mă gândesc mai târziu. Acum, însă, rămâne cealaltă problemă. Rudolf Întâiul e mort, Rudolf al Doilea, încă mai respiră.

– Când pleacă la vânătoare, spuse Lion.

– Şi eu de unde să ştiu când pleacă la vânătoare?, m-am răţoit fără să vreau.

– Nu ştiu, Loree, te integrezi în viaţa curţii?

Asta mă dădea cu totul peste cap. Nu îmi plăcea viaţa la curte, dar să mă mai şi integrez, mi se părea de-a dreptul strigător la cer.

– E înconjurat de atâta lumea la vânătoare, am spus.

– Sigur, mi-a confirmat Lion, dar acolo se întâmplă cele mai banale accidente…

– … şi cele mai mortale, continuă Mort.

*

 

M-am gândit întreaga zi la ceva ce nu mă mai gândisem până atunci. Îi promisesem lui Rudolf că o ucid pe Cara. În momentul nervilor acelora, făcusem o promisiune pe care nu mi-o puteam ţine. Am cerut audienţă la Rudlof şi, spre surprinderea mea, m-a primit. Era singur în sala tronului, de obicei bine împânzită de gărzi. Stătea în jilţ, întins. Avea cearcăne şi nu mânca nimic, ceea ce îmi sugera că ceva se întâmplă. M-am aşezat pe trepte, la picioarele jilţului. Îmi plăcea să văd cum pică lumina pe marmura neagră prin vitraliile colorate. Pete de lumină şi conuri de umbră se jucau pe podea şi pe pereţi.

– Ce e?

Nu mi-am întors privirea spre el. Pentru prima oară mă simţeam obosită. Până şi ura dispăruse. Totul se dusese.

– Nu o pot ucide pe Cara, am făcut un pact atunci când am venit prima oară aici.

– Niciodată femei şi copii, şi-a amintit el.

Am plecat capul.

– O vreau moartă, Loree.

– Îl ai pe Vlad.

El a tăcut. L-am auzit cum se foia în jilţ.

– Nu vreau ca Vlad să îşi bage prea mult nasul.

– Păcat.

– Şi apoi, continuă el, Cara nu e tocmai o femeie, e o târfă.

M-am ridicat. Eram scârbită. Într-adevăr, Cara era o târfă, dar nu o puteam ucide, aş fi trecut peste propriile mele principii. Nu puteam face asta. Cara nu îmi era la suflet, şi totuşi… Toată politica asta mă obosea. Pentru că, până la urmă, nu era vorba decât de politică. Abia atunci îmi mai dădeam seama de un lucru. Veruci era la curent cu toate astea. Ambii erau în povestea asta, dar, era şi un test pentru Veruci. Oare Rudolf nu avea să îşi dorească să scape de el. Doar se ştia că Veruci nu e tocmai icoană de închinat. Veruci avea să-l sâcâie pe rege cu povestea asta, iar eu aveam să fiu acolo, să-i semnez condamnarea la moarte. Poate asta m-a şi făcut să îmi calc principiul.

– Prima şi ultima oară, i-am spus.

Cred că a zâmbit. Uneori îi puteam simţi zâmbetul chiar dacă nu îi vedeam privirea.

– O să vin la bal, i-am spus apoi.

– Eşti invitata mea, mi-a spus el.

– O, nu, sunt deja invitată.

Am pornit spre camera mea. Nu era de mirare că lumea mă credea curtezană, pentru că Rudolf îmi dăduse un acoperişi, chiar în aripa lor. Era un zgomot infernal, „doamnele” se pregăteau pentru Dumnezeu ştie ce şi erau peste poate de încântate. Se alergau pe hol punându-i în dificultate pe camerişti şi servitori. Aş fi vrut să ţip la ele, să zic ceva, dar nu am putut. Tocmai atunci, Cara, îmbrăcată în roşu din cap până-n picioare a ieşit din cameră. A pornit spre aripa regilor, dacă nu mă înşelam, spre camera reginei. Am urmărit-o cu privirea până când a dispărut în sus pe trepte. Am intrat în cameră. M-am schimbat, adoptând un stil funebru. Negru era bun pentru a nu ieşi în evidenţă, chiar dacă mai erau ceva ore până la înserare. Mi-am verificat arbaletă şi două dintre cuţite. Era un joc periculos, un joc politic. Un joc în care Rudolf punea mâna pe putere, având şi Franţa în mână. Pentru că francezii aveau să-şi plângă regina şi aveau să-l compătimească pe Rudolf. Dar, pe de altă parte, nimic nu îi mai ţinea să nu îi declare război.

Jocul politic nu mă privea. Dar mă privea propriul joc. Aveam să lovesc doi dintr-o lovitură. Veruci, care făcuse greşeala să îmi arate că ştie de tot acest joc, dar şi Rudolf, pentru că, dacă nu aveam să-l ucid mai întâi, aveam să-l distrug, scoţând-o pe Ana din ascunzătoare. Poate că asta merita să-mi calc peste principii. Poate că ar fi meritat şi mai mult. Dar, momentan, nu ştiam exact ce alte implicaţii mai putea avea moartea reginei.

Am ieşit pe fereastră. Terasele sunt destul de mari şi e uşor să te caţeri pe zidurile palatului, atâta timp cât nimănui nu îi pasă. Am privit la baza construcţiei. Gărzile erau somnoroase. Un soare blând le bătea frunţile şi îi moleşea.

Am urcat până la ferestrele reginei. M-am agăţat de balconul mare. O terasă ce avea drept scop apariţia reginei în faţa poporului. Desigur, regina nu apăruse niciodată în faţa poporului şi, de acum, nici nu avea să o mai facă vreodată. Lucrurile erau clare şi simple. Nimic nu avea să mai fie cum a fost. Lucrurile luau o întorsătură stranie.

Perdelele opace m-au întâmpinat unduindu-se uşor în bătaia vântului. Am rămas nemişcată. Ea era acolo, pe patul reginei, acoperită de perdelele baldachinului. Câţiva servitori se perindau pe acolo, aducând mâncare şi băutură.

Unul câte unul, servitorii se retrăgeau, dar veneau alţii şi alţii. Situaţia nu era tocmai cum m-aş fi aşteptat. S-a înserat şi un somn cumplit îmi măcina sufletul. În cele din urmă, ultimii servitori au plecat, rămând doar camerista. Cara s-a dus în faţa oglinzii şi a început să-şi pieptăne părul. Camerista o dezbrăca.

– Poţi să pleci, i-a cerut Cara femeii.

Femeia a făcut o plecăciune şi a plecat. Cara era gata de culcare.

Mă gândisem adesea că ea este regina de fapt. Că ea ocupă acele camere. Ştiam şi eu că un om bolnav nu poate mânca atât cât i se căra şi, o regină, nu şi-ar fi permis să se închidă în camere.

Lumânările s-au stins, doar una rămânând stingheră la capul Carei. O bătaie în uşă, mi-a stricat intrarea triumfală.

Ea alergă repede spre uşă şi deschise. Se vedea că e o curtezană. O domnă nu s-ar fi dat jos din pat, eventual şi-ar fi chemat camerista din camera alăturată. Era chiar Rudolf. Dumnezeule, aş fi putut să îl omor şi să scap de toată povestea asta. Şi-a făcut o intrare triumfală, demnă de un rege. Un zâmbet rece mi-a trecut pe buze. Am ieşit de după perdea.

– Ai venit să-mi dai o mână de ajutor?

Rudolf a înghiţit în sec. Cara a scos un sunet ascuţit ce ar fi vrut a fi un ţipăt.

– Ce fac…

Am scos cuţitul şi l-am aruncat. A trecut pe lângă Rudolf şi s-a oprit drept în inima Carei.

El tremura.

– Ce faci? Or să creada că…

– Că ai ucis-o tu?

Rudolf era turbat. Am scos şi al doilea cuţit jucându-mă cu el ameninţător.

– Eu mi-am dus misiunea la bun sfârşit, tu eşti cel în plus de aici.

Rudolf a ieşit repede, tremurându-i fiecare fir de păr.

Am tras-o pe Cara în pat. I-am închis ochii şi i-am sărutat fruntea. Măcar în moarte să plece simţind că i se va duce lipsa, cu toate că nu eram aşa convinsă în cazul ei. Sărutul era doar o formă de-a-mi cere iertare. Speranţa că altfel vor pleca cu sufletul împăcat. Cu toate că nu era aşa. Era acelşi sărut pe care îl oferisem şi părinţilor mei. Un adio. I-am scos cuţitul din inimă şi am oprit sângerarea. Apoi am învelit-o. Am plecat de-acolo cu sentimentul că nu ar fi trebuit să o fac. Era pentru prima oară când aveam un astfel de sentiment. Urma oare Vlad? Nu eram sigură de asta, şi nu mai aveam decât o zi la dispoziţie. Veruci mă plătise. Vlad trebuia să dispară. Dar, oare nu putea să dispară şi în viaţă? Asta dacă îmi oferea informaţiile dorite.

Cu o noapte în urmă, după ce Mort căzu învins de băutură, l-am întrebat pe Lion.

– Ce ai face dacă ar trebui să omori un om care deţine un secret ce ţi-ar putea lovi cel mai mare duşman?

Lion s-a gândit o clipă sau, mi-a dat senzaţia că a făcut-o.

– Să înţeleg că Veruci vrea să ucizi pe cineva?

– O, eşti perspicace Lion. Dar, ce ai face?

– Nu ştiu, Loree, nu am fost pus niciodată în situaţia de-a mă gândi la interesul meu atunci când am înfăptuit o crimă.

– Atunci gândeşte-te că eşti în acea situaţie.

Chipul plin de cicatrici a lui Lion se încruntă.

– Nu ştiu, Loree. Dacă tu crezi că tânărul ăsta ţi-ar putea fi de folos, dar numai dacă eşti sigură de asta, fă-l dispărut pentru un timp.

M-am gândit mult la vorbele lui Lion, dar şi mai mult m-am gândit la ceea ce mi-a spus mai târziu.

– Ai grijă, Loree, să nu cazi în dizgraţie. Păzeşte-ţi viaţa. Uită-te mereu în urma ta.

Lion nu numai că o avertiza cu privire la Vulturul, dar o avertiza şi cu privire la ceea ce avea de gând să facă. Pentru prima oară simţisem atingerea unei minţi paterne.

În noaptea aia m-am băgat în pat gândindu-mă la Lion şi la tatăl meu. Simţeam că Lion poate deveni acea figură paternă care îmi lipsise atâta timp.