Sărutul morţii – VIII

VIII

Uşa celulei s-a deschis. Era ora prânzului. Preotul intră din nou, de data asta hotărât să o facă să vorbească. Chipul parcă i se înasprise. Trăsăturile îi erau rigide, dar calme, totuşi. Pe braţe purta o tavă cu mâncare. Nu ultima, dar bucatele erau din cele bune. Loree avea ochii înfipţi în cap. Cearcăne negre şi reci i se formaseră sub ochi. Mâna aproape că-i amorţise, iar peniţa nici nu voia să audă să se oprească din povestit.

Îşi ridică privirea. Tenul îi era tras şi înnegrit din pricina nesomnului. Dar, o oarecare frumuseţe, tot rămăsese în trăsăturile tinereţii.

Preotul îi întinse tava, dar ea o refuză cu-n semn al mâinii. Tânărul privi pana şi hârtia, dădu din cap dezaprobator.

Loree râse.

– Ar fi trebuit să fiu arsă pe rug numai pentru asta, arăta ea spre foile scrise. O femeie educată, ce ruşine.

– Probabil că cineva a ţinut cu tot dinadinsul să te înveţe, vorbi preotul-copil.

Lăsă peniţa să cadă pe masa mică.

– Chiar tatăl meu, preote. Avea o minte deschisă spre nou: femeia pe acelaşi piedestal cu bărbatul.

– Imposibil, răbufni preotul, asta e blasfemie.

– O familie de demoni, îl ironiză Loree.

Tânărul înghiţi în sec.

– Nu aş merge chiar atât de departe.

Loree privi spre tava cu mâncare. Până la urmă, trebuia să mânânce ceva, măcar de dragul amintirilor nespuse.

Luă bucata de pâine şi felia de şuncă.

– Încerci în zadar, tinere, tot ceea ce am de spus, am scris.

– Aş vrea să-ţi recunoşti crimele, Sărutul Morţii.

Loree mesteca încet, mai mult savurând, decât încercând să-şi potolească foamea.

– Un asasin nu reunoaşte decât crima pentru care a fost pedepsit. Să nu uităm, tinere, celelalte le-am făcut în slujba regelui.

Preotul deveni livid.

– Nu spune asta.

Loree simţi acel moment de slăbiciune.

– Oh, adevărul nu vă trebuie? Credeţi că regele nu era la curent cu ceea ce se întâmplă? Sau aveai impresia că mă ţinea acolo ca pe o curtezană.

Mâinile preotului tremurau incontrolabil.

– Veruci a lăsat o epistolă înainte să…

– Să-l ia dracu’ pe Veruci, îşi ieşi ea din fire. Înainte să moară, a împânzit regatul de epistole. Un om blonav, un nebun, care credea în zmei şi balauri cu şapte capte.

– Te rog…, se înmuie el. Or să ne ardă pe amândoi. Te rog.

Loree a ridicat salteaua de paie, a luat o foaie şi i-a aruncat-o preotului.

– Citeşte!

Cu mâinile tremurânde despături foaia şi citi în gând:

Am crezut că toate acele lucruri mă vor feri de această soartă, dar nu a fost aşa. Rudolf al Doilea, a fost şi mai furios. Deja eram prea mulţi care-i ştiam secretul. Mă mir că nu ţi-a dat ţie această misiune. Poate că mi-ar fi fost mai bine. Cel puţin, în tine, aş fi văzut un duşman cu chip, dar şi cu principii. Ştiam, da ştiam. Oare ştii cum e să-ţi aştepţi moartea şi să nu ştii când te va lovi? Ai fost cel mai demn adversar al meu şi, pentru asta, te respect.

Loree, nu lua în râs ultima mea rugămânite, răzbună-mă. Plata ta e în mâna Franţei.

Cardinalul Veruci.

Preotul îi înmână epistola. Multe gânduri îi treceau prin minte şi, anumite dureri, îşi făceau simţite prezenţa. Lucruri pe care învăţase să le dea uitării prin prisma iubirii ce o simţea faţă de Dumnezeu. Avea nevoie de o penitenţă, acelea erau gândurile diavolului, iar diavolul nu avea ce căuta în acel loc.

– Nu ştiam asta, şopti el.

– Sigur că nu ştiai, de unde era să ştii? Ai crezut că eu l-am ucis, nu?

Preotul aprobă din priviri.

– Oh, da, mi-ar fi plăcut, dar, din păcate, Rudolf….

– Taci, te rog, taci.

– Ba vrei să vorbesc, ba vrei să tac? Nu pot să spun doar adevărul care îţi convine ţie.

– Nu pot accepta asta, ştii bine. Noul cardinal…

– … e un dobitoc, îl întrerupse Loree. Unul mai mare decât Veruci. Nu ar fi minunat să moară toţi cardinalii?

Tânărul era disperat. Încercă să schimbe subiectul:

– Te căieşti?

Loree mestecă şi ultima bucată. Zâmbi ironic.

– Pentru ce ar trebui să mă căiesc?

– Îţi pare rău pentru răul făcut?

Se aşeză din nou la masă.

– Nu am nici un regret, preotule. Regretele m-ar fi ucis de mult. Nu mi le-am permis niciodată.

Tânărul se ridică. Simţea că Loree îşi pierdea răbdarea, iar el era singur în temniţa celui mai mare asasin al istoriei. Ieşi fără să facă nici cel mai mic zgomot. Loree se reapucă de scris.

*

Numele „Vulturul” îmi atingea urechile tot mai des. Devenise o obsesie, dar, şi o oarecare teamă, se născuse în mine. Era pe urmele mele, ştiam. Până la urmă avea să vină şi clipa confruntării. Înainte să fac treaba murdară pentru Veruci, am fost nevoită să-mi iau măsuri de precauţie, măsuri dintre cele mai drastice. Eram nedormită şi gândurile mi se plimbau prin cap, ca prin grădinile palatului. Eram la marginea parcului regal, încercând să pun cap la cap toate informaţiile primite în ultimul timp. Voiam ori ba, intrasem într-un joc politic periculos. Între cardinal şi rege, din totate timpurile, fusese o luptă acerbă pentru putere. Începeam să înţeleg. Veruci voia să aibă puterea absolută, iar Ana era asul din mânecă. Poate că Vlad avea o contribuţie, dar una nefastă.

L-am zărit pe Vlad la braţ cu două curtezane. De fapt, cred că numai aşa îl întâlnisem pe Vlad şi în nici un alt fel. Nu îi vorbisem prea mult, iar el nu ştia că sunt celălalt asasin al regelui. Uneori mă privea cu patimă, parcă, părându-i rău că nu sunt şi eu, acolo, la braţul lui.

Trebuia s-o fac. Era şansa mea. Nu aveam să-l iau din pat în toiul nopţii, ci aveam să o fac în plină zi. Nebuneala şi îndrăzneala mea, nu avea limite.

M-am dus lângă cei trei, fără să le privesc pe curtezane, i-am spus lui Vlad că vreau să îi vorbesc. Ele s-au îmbufnat, prefăcându-se a fi profund dezamăgite, dar eu nu aveam de gând să accept un refuz. Vlad era un personaj curios, ca orice asasin. Poate că nu ştiam noi să ascultăm prea bine, dar, odată ce ai înfăptuit câteva crime, curiozitatea devenea iminentă. Cu toată că, nimeni nu şi-o exprima.

Şi-a cerut scuze de la cele două şi mi-a oferit braţul. Am stat pe gânduri. Era un copilandru. Am acceptat.

Am mers un timp prin parc, tăcuţi. Nu aveam multe să ne spunem şi totuşi, aveam să ne spunem totul.

– Un mic asasin, am spus eu.

– Ce?!

Nu ştia prea bine ce vreau să spun. Atunci am făcut ceea ce nici un alt asasin nu ar fi făcut vreodată.

– Să dăm cărţile pe faţă, Vlad…

– Conte, mă corectă el.

– Asasin, am împuns eu.

S-a oprit, şi-a tras braţul şi şi-a aţintit privirea în a mea.

– Cine eşti tu?

– Depinde, dragul meu, cum ai vrea să-mi spui: Loree sau Sărutul Morţii?

A trecut prin toate fazele. A îngălbenit, s-a înmuiat şi s-a panicat. Asasinii nu îşi dezvăluiau numele de cod, decât atunci când ucideau. Şi atunci când lucrau pentru rege.

– Vrei… ai… eşti…

– Cam da, i-am spus eu calmă. Sunt plătită să te ucid. Să te duc cât mai departe, astfel încât să nu mai încurci.

Era mut, poate speriat, poate debusolat. Nu mai înţelegea nimic.

– Nu… dar…

– Revino-ţi, i-am spus. Putem ajunge la o înţelegere.

Nu cred că mă auzea, dar, într-un fel, eram dezamăgită. M-aş fi aşteptat să opună ceva rezistenţă.

L-am luat de mână şi l-am târât după mine. Era doar un copil care nu ştia cum să-i facă faţă unui alt asasin. M-am asigurat că nu e nimeni în jur. I-am lipăit două palme.

– Ascultă, nu am să te omor, dar trebuie să faci ceva pentru mine în schimb.

El mă privea şocat.

– Înţelegi ce-ţi spun?

Aprobă din priviri.

– Spune-mi ce îl sperie atât de tare pe Veruci şi ştii şi tu.

Încă mă privea şocat. Nu ştia ce să spună, cum să spună. Probabil că se aştepta să fie deja mort.

Deschise gura, o închise, apoi gângăni ceva:

– Crucea…

– Da?!

– Ce o să mi se întâmple?

Eram disperată.

– Nimic, am să te fac pierdut pentru un timp. Nimic nu o să ţi se întâmple. Vom pune totul la cale după. Spune-mi!

Tremura.

– Ascultă, am un bal de onorat în seara asta. Dacă nu vorbeşti, te ucid.

Tremura tot mai tare.

– Curcea Morţii, el, el l-a plătit.

A fost rândul meu să trec prin diverse stări.

– De unde ştii?

– Din greşeală… l-am… l-am auzit vorbind cu regele.

– Aşadar, ei ştiu, am izbucnit. Ştiu cine sunt eu.

El nu mai vorbea. Nu mai putea să o facă. I-am dat cheia beciurilor.

– Aşteaptă-mă acolo, voi veni după bal. Nu te lăsa văzut de nimeni.

Se uita la cheie şi la mine.

– Dar… dar…

– Nu te va găsi nimeni, l-am asigurat.

Când a plecat, era atât de nesigur pe el, că, pentru o clipă, m-am gândit că în sufletul lui nu putea fi nici o crimă sau, mai rău, le ţinea pe toate acolo. Dar nici eu nu eram într-o situaţie mai bună. Regele îmi ştia secretul, eu îl ştiam pe al lui. Dintr-o dată mi-am dat seama că doar crima e soluţia.