Ioan Usca – Colecţionara de coşmaruri (I)
Oriana se afla de trei zile pe litoralul bulgăresc şi, tot de trei zile, petrecea singură pe plajă, lungită sub o umbrelă generoasă şi privind la ploaia ce nu se mai sfârşea, părând că marea şi cerul sunt o singură masă compactă de apă.
– Futu-i! – rezumă ea simţămintele ce-o încercau, influenţată în exprimarea sintetică şi de-un celebru scriitor contemporan.
„La Bran, am leşinat de la tămâie, aici, mă uit cum plouă, iar dacă aş porni-o cu jeepul, mai mult ca sigur că aş intra în cine ştie câte garduri, iar apoi ar trebui să le plătesc ca bune!…”.
Adevărat, privitul ploii de pe plajă nu era singura opţiune, în caz de vreme nefavorabilă. Ceilalţi turişti cazaţi în hanul Parfumierul năduşit aleseră să rămână în restaurant, privind la peştii din acvariu.
„Să vii la mare ca să te holbezi la un acvariu! De fapt, eu ce fac altceva decât casc gura la cenuşiul stihiilor?…”. Aproape fără să-şi dea seama cum i se mutară gândurile, Oriana începu să construiască începutul unui roman: „Ploaia cădea necontenit peste oraş, străzile devenind de-un gri mohorât, bizar. Anatol se strecura, îndesat într-un fulgarin ponosit, într-un cartier rău famat. Era pentru prima dată când mergea într-un astfel de loc, promiscuitatea atrăgându-l destul de puţin. Totuşi, ceva se petrecuse în lăuntrul său, astfel că acum păşea hotărât. Deodată, un individ ţâşni dintr-un gang şi-i înfipse un jungher în gât…”
– Deşteaptă mai sunt! – gândi autoarea cu glas. Ăsta era personajul principal şi eu îl lichidez înainte de-a încheia primul paragraf!… Acum, ce fac cu el? Ar putea veni Dragoş, să elucideze crima, sau Anatol ar putea deveni un duh care să-i bântuie pe răufăcători… Oare să scriu o carte cu fantome?… De fapt, eu sunt autoarea… Pot să nu-l omor. În sfârşit, mai văd eu. Să ţin minte imaginea cu griul mohorât şi bizar!…
Cum se poate observa cu uşurinţă, gândurile Orianei erau incoerente, haotice, dacă nu de-a dreptul bizare. Nu doar ploaia ca de toamnă venită în primele zile ale lui August îi dădu această dispoziţie maladivă, ci şi iritarea din ajun, ce nu părea a se fi estompat. Mergând cu Xreader la un restaurant, altul decât cel de la parterul hanului în care se cazaseră, acela o nemulţumi profund.
„L-am rugat frumos să nu mai transpire, iar el a năduşit dinadins, ca să mă compromită! Parcă şi hanul l-ar fi ales ca o aluzie… Parfumierul năduşit… Ce nume! De fapt, când năduşeşti te gândeşti mai degrabă la odorizante… Oricum, ca să transpiri ca un rinocer, când toată lumea se uită la tine, este direct nesimţire! Sau o fi diabetic?… Dar, dacă e bolnav, să stea acasă, nu să mă facă pe mine de râs!”.
Nemulţumirea Orianei era, însă, una mai profundă. „Dacă aduci omului două sute de mililitri de cafea, ce rost are să-i trânteşti două plicuri de zahăr? Oricui îi este evident că un singur plic este prea puţin, iar două, prea mult! Atâta de greu este să facă un plic care să conţină cât unul şi jumătate din cele actuale?… Planetă de cretini! Acum, nu vine să stea cu mine! Cică: e prea frig! Că lui îi trebuie săli încălzite, ca să se poată da în spectacol cu transpiraţiile lui! De fapt, mai bine! Decât să mă clopoţească… Nimic nu face cum trebuie! Ieri i-am zis să-mi aducă compot de prune… Era atât de simplu să anticipeze că mă voi răzgândi şi că-mi voi dori compot de piersici! Cine-a mai văzut piteşteancă să râvnească la prune? În final, vine cu vişine! Abia m-am stăpânit să nu-i trag cu borcanu-n cap… Poate n-ar fi trebuit, totuşi, să-l golesc la closet… Acum, asta e!”.
Ploaia se înteţi, în măsura în care aceasta mai era cu putinţă, accentuându-se şi starea de profundă indispoziţie a femeii. La toate nemulţumirile sale se mai adăuga una, aceasta cântărind cel mai greu. Avu o noapte insipidă, cu toate că debutul acesteia fu unul promiţător. Ajunsă în odaia hanului, după ce-i reproşă lui Xreader întregul său comportament din acea zi şi, în general, faptul că i-a mâncat ce-i mai frumoşi ani, Oriana adormi în curând, descărcarea nervoasă ostoind-o într-o măsură.
Visând, se făcea că anchetează o crimă abominabilă petrecută într-un aşezământ sordid dintr-un cartier rău famat al unui burg mizerabil. Intrând într-un local oribil, îşi comandă o cafea infectă, pe care i-o aduse un individ respingător. O sorbi apatic, privind indiferent la pereţii jilavi. „Sunt roşi deegrasie…” – gândi, obţinând un neologism sfiorant. Ar fi mâncat ceva, dar află că în tot oraşul se servesc doar bucate repugnante, în ambienturi hidoase. „Mai am nişte conserve” – îşi zise, după care alese să părăsească localul, la fel de insalubru precum era întregul burg. Ieşind în stradă, observase tardiv cele câteva siluete care o urmăriră tăcut, cu călcături line, de fiară feroce.
– Doamna îi caută pe autorii abominabilei crime din cartierul S.? – întrebă un glas a cărui tonalitate vădea o ironie lugubră.
Până să se dumirească, Oriana fu înşfăcată de câţiva indivizi mătăhăloşi şi azvârlită într-o camionetă ternă precum întregul oraş. Îşi reveni legată de-a latul liniei ferate, şase namile abjecte privind-o batjocoritor.
– Curând, va trece pe aici Rapidul de 13 şi 13. După aceea, dacă-ţi vei menţine curiozitatea, vei afla explicaţia de ce cadavrul în discuţie avea separate capul, trunchiul şi picioarele…
„Dar, cum au ajuns părţile dezmembrate în aşezământul din rău famatul cartier S.?” – încercă Oriana să raţioneze. „Probabil, le-au încărcat în camioneta cu care m-au adus pe mine, transportându-le acolo…”.
– Dacă te întrebi cum au ajuns resturile individului în carterul S. – făcu una dintre oribilele huidume -, află că nici noi nu ştim. De fapt, oraşul nostru este plin de psihopaţi, e posibil să se întâmple orice…
„Plin de psihopaţi este un eufemism… Eu am întâlnit numai psihopaţi aici” – îşi mai zise Oriana, în vreme ce trenul se apropia şuierând, enorma siluetă metalică sporind din aburii vâscoşi ai zilei cenuşii.
„Impactul trebuie să fie imperceptibil, totul se desfăşoară cu prea multă rapiditate” – socoti victima, încercând-o un anume regret. „De altfel, la ce să te aştepţi de la brutele astea? La execuţii rafinate?… Oare, după aia, mai simţi ceva? Dacă da, ce anume? Dacă nu, ce folos că ai fost tăiat în două, în trei, în câte-câţi vrei?… Principiul fundamental al lumii cred că este plictiseala…”.
Ajunsă la această concluzie cu tentă filosofică, Oriana văzu cu regret cum trenul ia o altă direcţie, fiind deviat de un acar care nu avusese altă treabă. „Avusese cred că-i cel mai potrivit… Cum să zici? Avu sau a avut?”. Meditaţiile livreşti avură (sau avuseseră) rolul de a umple un gol, creat de impactul nimicitor aşteptat, abătut în ultimul moment. „Poate o mai trece vreun tren… Numai să nu mă dezlege vreunul…” – mai gândi ea, simţind că o năpădeşte pesimismul.
Cu această tristeţe în suflet, Oriana se deşteptă. „Încă un coşmar ratat!” – îşi zise. Apoi, observând că Xreader o priveşte atent, izbucni:
– Tu ce caşti gura la mine? Dă-i drumul şi fă un duş!…
Oana Stoica Mujea 