Două puncte

Voi începe cu oamenii, cu prietenia, cu suflete etc. Voi continua cu Problema Neagoe, nu de alta, dar am de dat nişte replici. Dar să le luăm în ordinea importanţei.

 

I

 

Era cu o zi înainte de plecarea mea la bulgari. O zi destul de grea pentru mine. Anunţ pe blog cu o zi în urmă că plec la Bucureşti şi că Cella şi Crina vor rămâne pe baricade, Vania fiind plecat. Dimineaţă mă sună Mana, îmi spune că a citit pe blog că merg la Bucureşti. Îi spun că aşa e, că mă duc la doctor. Ştiind programul ei de lucru îi spun că e posibil să ne întâlnim chiar când iese ea de la muncă, destul de târziu aş zice eu, dar deh, Piteştiul e altfel. Mi-am calculat eu timpul cu doctor, cabinet, consultaţie etc. Aşa că am ajuns la concluzia că aş putea. Îi spun că o sun când ies. Sperând să termin la timp, până să ajungă ea acasă.

Aşa am făcut. Am terminat chiar cu douăzeci de minute înaite să termine Mana munca. Eram supărată, bulversată. L-am şocat pe X cu vreo două mii de lacrimi, că eu nu prea plâng. Nu plângeam de ce mi-a spus doctorul, ci de durerile mele sufleteşti, care, dracu’ ştie cum, tocmai atunci s-au găsit să explodeze. Am plâns până la Plaza. Cred că X nu mai ştia ce e cu el, cu mine nici atât. Îmi zice: „Vrei să te vadă Mana plânsă?”. Îi zic că nu îmi pasă, o mai fi văzut oameni plânşi. Dacă eu am chef să plâng, doar nu o să mă bată Mana, păi nu? Sigur nu. Apoi mă sună Mana şi îmi spune că a ajuns la locul cu pricina. Mă întreabă ce ne comandă. I-am spus. Atunci mi s-a părut ceva straniu, ca şi cum Mana ascundea ceva. Mi-am amintit că în timp ce eram în cabinet mi-a sunat telefonul. L-am închis repede, fără să văd cine e. Am căutat şi am văzut că era Vania. Am sunat-o iar pe Mana şi am întrebat-o cu cine e. Ea tot evita să îmi răspundă. Ok, m-am prins. I-am spus lui X: „Opreşte la Peco să-mi iau nişte şerveţele umede că mi-a curs rimel pe faţă”. „Parcă ai zis că nu îţi pasă”, mi-a zis el.” Păi… de Mana nu mă feream, dar Gabi şi Vania sunt acolo. Nu pot încărca tot poporul cu nevrozele mele”.

Am ajuns şi la Plzza, mastodontul cum îi spune Gabriela. Am văzut-o pe Mana în picioare, vorbind cu cineva. Nu am văzut cu cine, nici nu mă interesa prea mult, căci privirea mi s-a oprit pe Gabriela. Ştiam că e cam de-o vârstă cu mama, dar nu puteam să nu mă mir cât de bine arată. Am zis că o fi lumina de vină, faptul că eu am ochii împăienjeniţi. Dar când m-am apropiat, mi-am dat seama că e şi mai frumoasă. Şi da, e de o vârstă cu mama, mi-a confirmat. Caldă, zâmbăreaţă, cu toate că problemele ei sunt destul de grave, am văzut în ea un optimism greu de descris. O priveam şi mă întrebam: „Dacă femeia din faţa mea, cu atâtea probleme şi dureri poate râde, eu de ce dracu’ mă screm?”. Gabi, referindu-mă la caracter, e exact aşa cum mi-am imaginat-o. Plină de viaţă, ştie să treacă peste probleme zâmbind, chiar dacă, uneori, mai apărea câte o lacrimă în colţul ochiului. E minunată, vă spun eu.

Da, era şi Vania. Nu sunt sigură că transpira, dar era băgat la mijloc, asta mi-a fost cam clar de la început. Dar nu era să-mi îndrept atenţia asupra lui. Am mâncat o ciorbă împreună la Golden, păi nu? Păi da.

Oricum, am plecat cu psihicul ridicat de acolo. Am mai văzut o dată maşina Manei, iar Sorin, ca un cavaler, i-a dat prioritate. De ceeee?!!!! 😛

Asta înseamnă să te întâlneşti cu oameni care au sufletele deschise. Te încarci şi tu, iar asta e minunat.

 

II

 

Cu referire la articolul despre Cristian Neagoe. Eu nu îl pot considera un tânăr talentat. Scuzat să-mi fie, dar căcănării din ale pot scrie şi eu. Cu mai multă pasiune dacă îmi pun mintea. Dar nu îmi permit să mă stric chiar în halul ăsta. Pe lângă faptul că mama m-ar bate cât sunt de mare. Vorba Cameliei, sper doar ca copilul lui să citească şi să fie la fel ca el, să vedem, îi place?

Despre discuţia care s-a iscat pe marginea articolului. Ei bine, eu sunt mai comunistă. Lucrurile pentru mine sunt într-un anumit fel. Respect şi părerile contra, atâta timp cât sunt civilizate şi atâta timp cât nu se încearcă a-mi schimba mie părerea. Sunt mare, judec singură. Mulţumesc că încercaţi să mă faceţi să gândesc. Dar nu am nevoie. Asta-i viaţa. Nu am să accept niciodată că acel om e scriitor. Nu am cum, m-aş umili pe mine ca om înainte de toate. Deci, să ne înţelegem: părerile voastre sunt ale voastre, dar nu încercaţi să le schimbaţi pe ale mele, mai ales prin limbaj vulgar şi ironii cretine. Până acum am tăcut, dar pot la fel de bine să-mi scot şi colţii. Să fim serioşi, e părerea mea şi am dreptul la ea. Nu vă convine… sunt şi bloguri care-l laudă. By!