ÎNGER SAU DEMON?

II
 
A fost aşa…
Mă scăldam în lumina soarelui la amiază, singur şi gol, ca un nou născut într-o mare limpede. Vedeam dincolo de cer, de mare sau de pământ. Ea mă privea din depărtare, ca o mamă grijulie. Îşi trecea mâna prin păr în timp ce cu cealaltă îşi ducea pipa la gură. Mă durea privirea ei, dar, în acelaşi timp, mă şi atrăgea. Mă durea frumuseţea ei, gesturile ei, cântecul coapselor ei. Şi, cu toate astea, nu o atinsesem niciodată. Doar degetele ei, pe buzele mele, parcă rămăsăseră lipite. Mirosul, gustul, totul trecuse prin rai şi iad, iar acum, cu privirea blândă şi rece în acelaşi timp, mă studia ca pe un cobai de laborator.
Nu ştiu dacă a zburat. Dacă s-a mişcat atât de repede că nici vântul n-a zărit-o sau pur şi simplu altceva. Nu mi-am dat seama atunci cum a ajuns lângă mine, dar aveam să-mi dau seama cu timpul. Pentru asta există timp, pentru a lămuri misterele.
– Eşti slab în preajma mea, mi-a spus ea. Aşa ai fost întotdeauna.
Aşa? Asta nu îmi aminteam. Era ea. Ea. Din viaţa mea anterioară. Cea ce murise, cea pentru care murisem aşezându-mă lângă acelaşi zid şi îmbrăţişând aceeaşi moarte.
– Aşa am fost întotdeauna, am murmurat uşor bulversat.
Ea şi-a atins chipul cu degetele acela lungi, aş fi vrut să-i sărut picioarele, mâinile şi fiecare părticică a trupului.
– Opreşte-te, mi-a zis ea citindu-mi gândurile, eşti un zeu. Doar lângă mine eşti un simplu om. Ai trăit prea mult, Oscar.
– Nu mă cheamă Oscar, am murmurat eu.
– O, ba da, te-ai născut zeu, Oscar, iar eu sunt îngerul şi demonul tău. Te pot salva sau te pot ucide.
Am privit-o. Nu puteam spune nimic, pentru că nu înţelegeam nimic.
– Povesteşte-mi!
– Nu eşti nemuritor, mi-a spus ea. Nu ai toată eternitatea să mă asculţi. Trebuie să pleci Oscar. Trebuie să-ţi găseşti drumul. Nu mai muri, fi zeu. Trebuie să rămâii ceea ce eşti. Eu sunt doar o ceaţă a minţii tale.
– Aşteaptă, i-am strigat. Cine eşti tu?
O ceaţă albă o învălui. Râdea. Râdea atât de cristalin încât a reuşit să mă sperie.
– Ţi-am spus: sunt îngerul şi demonul tău.
Avea să treacă timp până aveam să-mi dau seama. Dar, în final, toate astea aveau o logică. În acel moment, nu aveau nici o însemnătate. Am crezut că am murit din nou, dar, de fapt, nu am murit nici măcar o singură dată.