O să încep prin ai mulţumi public Cellei pentru gestul pe care l-a făcut. Mi-a dovedit încă o dată că cineva, acolo, undeva, se interesează şi de sufletul meu. Ceea ce m-a emoţionat şi m-a făcut să mă simt bine deopotrivă. Nu, nu vă spun despre ce e vorba, dar dacă asta nu e prietenie, faptul că simte dincolo de cuvinte şi mă înţelege dincolo de orice altceva, atunci eu nu mai ştiu ce să zic că e. Îţi mulţumesc din suflet, Cella!
*
Habar nu am cum sunt de fapt, dacă sunt sau nu fericită. Dorinţele mele mi se par prostesteşti, asta când sunt pe cale să mi le îndeplinesc, îmi fac procese de conştiinţă şi îmi pun tot felul de întrebări. Ei bine, pe vremea când îl citeam pe Oshos, cel puţin, învăţasem că tot ceea ce contează e prezentul, că nu are rost să te gândeşti la viitor, el oricum va veni. Azi nu mai sunt la fel de sigură, din păcate. Nu îmi place sau, mai bine zis, nu mi-a plăcut niciodată să mă gândesc la viitor, la ce voi face mâine, poimâine sau peste un an. Întotdeauna am lăsat lucrurile să vină de la sine, dacă nu au venit, nu prea le-am forţat. Dar azi am avut o discuţie şi cealaltă persoană îmi spunea că e important să te gândeşti la viitor. La chestii de genul: pune bani de o parte, mâine nu ştii ce va fi. Zbate-te, investeşte, munceşte pentru a-ţi fi mai bine.
Desigur, doar ştiţi, eu nu sunt făcută pentru o astfel de muncă, aia cu cârca. De aia am cap să îl pun la bătaie. Şi totuşi, dacă persoana respectivă are dreptate? Încă îmi e greu să văd viitorul. Întotdeauna am mers pe premisa că o să găsesc şi mâine un colţ de pâine. Dar aşa să fie oare? Voi ce părere aveţi? Pur şi simplu nu ştiu să-mi răspund la întrebare. Parcă sunt căzută după altă planetă.
Citeam „Istorii pierdute” a lui Joel Levy şi rămăsesm pe gânduri când am ajuns la Biblioteca din Alexandria. Mit sau adevăr? Mituri sunt câteva pe marginea subiectului. Unele chiar drăguţe, altele banale. Oricum, toată lumea e de acord că Alexandru cel Mare a creat biblioteca, dacă ea a şi existat. Şi mă gândeam, desigur, nu s-a găsit nici o dovadă, nimic cu adevărat palpabil. Nu urme de cenuşă, nu urme de vreo structură gigantică, poate doar bănuieli. De ce noi, oamenii în general, nu putem pur şi simplu să acceptăm legenda. Poate că a fost adevărată, poate că nu, dar de ce trebuie să dovedim totul? Eu aş vrea să trăiesc aşa, în ignoranţă. Pur şi simplu. Să pot visa. Un mare înţelept, odinioară, întrebat de elevul său ce şi-ar dori, a spus că ignoranţa. Asta aş vrea şi eu. Am înţeles ceva de-a lungul timpului, nu ştiu dacă am înţeles mai demult şi nu am ştiut ce am priceput sau, totul, s-a petrecut acum. Dar am înţeles că doar ignoranţii sunt cu adevărat fericiţi.
Ce-i bine şi ce-i rău pentru mine, nu pot să îmi dau seama. Mă simt prinsă între mine şi mine. Ca într-o închisoare. Mă gândesc că poate o să public, poate. Mă gândesc că poate o să am un nou job, poate. Dar niciodată nu mă pot bucura doar la simplul gând. Eu trebuie să am lucrul în mâna mea pentru a fi sigură. Şi, în momentele astea, chiar mă gândesc: „Nu e mai bună ignoranţa?”. Să trăieşti fără să te gândeşti la tine, la ce poţi da, ce nu poţi da, dacă poţi face face, dacă nu. Poate că cititul m-a tâmpit, căci, în ultimul timp, doar de atât a fost vorba. Când să mai scriu? Am alergat după maşină, după una, după alta. Şi, cu toate astea, sufletul meu zace. Nu e împlinit.
Şi, gândindu-mă la biblioteca din Alexandria, nu am cum să nu îmi pun întrebarea. Poate o să vi se pară arogantă, dar asta-i viaţa: Ce o să fiu eu peste câteva mii de ani? Istorie, legendă sau doar praf. Praf pe care nimeni nu şi-l va mai aminti. Şi dacă voi fi o legendă, aş prefera ca oamenii să nu caute dovada existenţei mele, mi-aş dori să creadă pur şi simplu. Poate că nu va fi chiar distractiv să fiu istorie. Atunci ar fi un fapt cert. Poate o Fata Morgana, o umbră încropită în legenda pământului. Măcar un vis sau un gând. Aş vrea să rămân o esenţă a acestei existenţe, dar, oare, nu voi face existenţa de râs?
Habar nu am cine sunt şi cine nu. Ce sunt, de ce sunt. Oare asta îmi e menirea? Oare o să fiu vreodată un scriitor profesionist? Nu mai ştiu să-mi fac iluzii. Nu mai ştiu nimic. Mă îngrop în mine. Uneori am impresia că îmi revin, că sunt pe drumul cel bun. Apoi, cad din nou. Eu în mine, eu cu mine. Şi nu, nu e o depresie. E doar un gând. Poate că sunt mai multe, poate mai puţine. Azi mă ridic, mâine cobor. Aşa e viaţa, nu?
fericita….eventual daca iei reteta de la mine. io nu cred ca tre sa fii fericit pt ca ai ceva, ca ai obtinut ceva, ca lupti pt ceva sau pt ca iubesti. (eh, asta din urma poate ajuta putin da nu discutam acum). tre s-o iei ca pe o stare de fapt. sa fii fericita mereu, nu-ti trebuie un motiv pentru asta. chestiile nasoale sunt doar…viata. nu ai de ce sa le bagi in seama prea mult. intr-un fel sunt si bune la ceva. chiar si gandurile ca oare ce va fi maine. iti amintesc de starea ta primordiala de fericire. si….ti se rupe. nu-ti poti nici macar propune sa fii fericita pt ca…esti. e ca si cum ai spune…bai, maine traiesc! ar trebui ca fericirea sa fie sinonima cu viata pt toti. majoritatea insa uita asta.
nu conteaza nimic Oana pe lumea asta. si poti face si avea orice iti doresti daca crezi cu adevarat ca poti. esti dumnezeul tau. trebe doar sa crezi in tine. in rest…fuck’em all!
>:D<
Oanaaaaaaaa! In borcanul cu melancolie se cade doar primavara si la inceputul iernii! Nu la 37 de grade. Tie ti se deschide infinitul in fata, asa ca vei avea timp de toate.
Oana, doar nu trebuie să-ţi spun tocmai io, ştii că nu-s poet, da?! Peste mii de ani, vom fi cu toţii ceea ce suntem şi acuma… Pulbere de Stele. Ne vor deosebi (poate, nu-i sigur!) culorile…şi (poate, nu-i sigur!) muzica siderală ne va uni. Aşa că (poate, nu-i sigur!) indiferent ce va fi, vom Fi sub alte forme. (Aşa-i că-s bun de filozof?! Ce-nseamnă să-mi pierd vremea sub măgură, la izvor!).
P.S. Da’ ce-ţi veni iară?! Ufff, scriitorii ăştia!!! Toţi neşte pesimişti incurabili. Lasă, tu mai ai ceva treabă pe aici, abia ţi-ai început-o… 😀
sukaritu…sub ce magura pierzi tu vremea? asa de curios intreb, ca si io am pierdut vremea sub o magura in tinerete, poate-i aceeasi
Oana, câteva ieşiri la Rustic, cu un aristocrat gastronom, cred că-ţi vor limpezi multe gânduri şi-ţi vor (re)aduce pofta de muncă (asta şi din pricină că vei rămâne mofluză)…
Oana,
citind articolul tău m-a cuprins un soi de înduioşare… Şi de nostalgie. Uite, încă un suflet care îşi caută drumul. Aşa am gândit şi eu, mai demult, evident. Pe la 25 de ani. În timp, citind, bucurându-mă, întristându-mă, am înţeles că însăşi căutarea este drumul. Nu există adevăruri imuabile. Există adevăruri de fiecare zi. Sigur că nici eu nu sunt mulţumită de răspunsuri. Până aflu altele, mă mulţumesc (sau nu) cu cele pe care le-am obţinut. Sunt fericită că mi s-a dat această existenţă. Sunt nefericită că mi s-a dat această existenţă. E ca o sinusoidă a cunoaşterii, ca un EKG pe care-l citeşte, probabil, Dumnezeu. Scrie. Plângi. Bucură-te. Fă lucruri fără sens. Ascultă-ţi inima. În primul rând, ascultă-ţi inima.
Fă un pui de Oana şi vei vedea cât de importantă este ziua! Ziua de mâine! 🙂
Blue, vino frate şi cu „instrucţiuni”, poate nu ştie cum se face… 😉
Pentru cei dintre dvs. interesati de subiect am finalizat selectarea celor mai exotice si reprezentative imagini de la editia 2008 (in curs) a Olimpiadei desfasurate in Beijing.
Oana,vorbeai de ignoranta,cand tu cunosti bucuria cunoasterii,vorbeai de ziua de maine,cand tu pentru maine existi,vorbeai despre fericire…,ea este in clipa pe care o traiesti.Atat de repede ti-a trecut bucuria de a conduce o Honda?Esti lacoma,le vrei pe toate deodata,bani,masina,familie fericita si GLORIE,aproape ca le ai pe toate, numai ca ,la anii tai, este deja prea mult.Poate ca prea-multul te inunda,poate ca simti nevoia sa te alinti,poate ca….
Oana,esti foarte fericita dar nu-ti dai seama.Dumnezeu sa te aiba in paza Lui!
Oana draga, am revenit din vacanta scaldata in valurile de mare si te regasesc trista, derutata, ezitanta…:(
Subscriu la cele scrise de Gabi, cu care sunt „sora” de generatie: „insasi cautarea este drumul”, iata un mare adevar !
Te inteleg, am avut si eu perioadele mele de nesiguranta, de negare, de respingere a realitatilor din jurul meu; probabil ca este o etapa obligatorie pentru sufletele hipersensibile, dar mandre si verticale, ce nu concep plecaciunile si temenelile in fata greutatilor sau a obstacolelor din maratonul extenuant al vietii.
Eu iti spun doar atat: fruntea sus si fii mereu tu insati, fara rezerve si limitari !
Nu uita sa-ti daruiesti un zambet si lumina increderii in tine pe chip ! 🙂
Te imbratisez cu mult drag,
Cora
Gabi si Sukarit, intr-adevar, mari ganduri. Imi pare rau ca nu pot sta mai mult cu voi de vorba, problema e ca iar am busit masina, declaratii, alcooltest, tampenii. Da, de data asta eu am fost de vina, si ala era parcat. Tampita, adormita, grabita, asta-i viata 😛
Cora, ma bucur mult ca te-ai intors.
Elisa, multumesc pentru gandul tau.
Blue, de pui am eu timp acum? Linisteste-l pe Sukarit, stiu cum se face 😀
Trexel, nu stiam ca exista o reteta a fericirii 🙂
Simona, da, ai si tu dreptate. Revin mai pe seara, cand termin cu tampeniile dupa ziua de azi.
Vania, cred ca si tu ai dreptate 😛
Scuza-ma Oana,te rog sa ma scuzi c-am indraznit ,n-aveam dreptul si n-am vrut sa sune asaMi-am depasit si statutul de musafir nepoftit.Sper,insa sa nu te fi suparat ….Imi pare tare rau.
Dap, şi io cer scuze Domniţei!
Ca niciodată, ajung la închidere aici, drept pentru care e greu de comentat după Gabi şi ceilalţi. Fiecare a spus câte un adevăr. Acum, privind retro, cred că aseară când ai scris gândul ăsta trăiai sub imperiul accidentului ce avea să se întâmple azi :)))
Oana, zâmbeşte, mâine ar putea fi mai rău 😀 Ce rea sunt, dar cum altfel să fiu? Eu aşa îmi zic de câte ori mă bat gânduri nelalocul lor, care-mi umbresc câte o clipă existenţa. E normal să ne îndoim uneori, pentru ca clipa fericită ce urmează să fie mai intensă, să o putem simţi cu adevărat. Nu simţi uneori că eşti fericită fără să ai motive anume? Precis simţi. Viaţa le drege pe toate. Cred că e în firea oamenilor care care gândesc profund, ca şi tine. Mă îndoiesc, deci exist! 🙂
Oana, un scriitor profesionist vei deveni, dacă asta îţi doreşti. Ai talent, ai verb, scrierile tale cheamă cititorul, îl prind în mrejele sale. Nu ţi-am spus că mi-am stricat prima parte a concediului din cauza Şaramei? 😛 Şlefuirea vine cu timpul şi cu vârsta. Capul sus geniule! Hai că vine în curând Honda, viaţa e frumoasă cu bune şi rele 😀
Oana!
Nu rareori scrii articole extrem de frumoase,dar acesta a avut darul sa ma impresioneze.Acea intrebare”ce voi fi peste o mie de ani….”.Am sa incerc sa-ti raspund in cateva cuvinte,pe cat posibil simple.Cu siguranta peste o miede ani tu,ca poeta ,scriitoare si persoana vei fi „praf de stele” ce va pluti in Univers.Apoi ,acum,cand absolut toate productiile literare sunt inmagazinate in „memoria universala” tu vei fi o pagina intr-o antologie a scriitorilor vizionari care au scris fantasy cu gandul la viitor ,din trecut.Apoi printr-o buna filozofie transcedentala ,sa nu uitam filozofia indiana,mitul reancarnarii va deveni o realitate curenta si poate peste o mie de ani vei fi cu adevarat o elfa,o printesa elfa.Asa gandesc,asa am scris si asa cred 😛
Poate-i putin,poate-i mult dar din fiecare va ramane cate putin,iar din cei cu har ,ramane OPERA!Cu drag,tata Borgo:P
Tu ai călcat pietonii ăia de care zicea la proteveu? Aşa se explică farmecul prozelor tale, te exersezi pe bieţii muritori…
Oana! Fa bine si citeste-mi comentariul anterior cu atentie! 😛 😛
Trexel, n-ar fi de mirare să fi trecut şi tu pe sub măgură….Trec mulţi pe-acolo…… 😉
Oana, am primit mesaju’ (prin intermediar, se poate?! ). Deci ştii… OK, iau io instrucţiunile, poate-nvăţ ceva nou… 😛
Elisa, Blue, ce Doamne iarta-ma aveti? De ce sa ma supar? Ati innebunit? Ati baut ceva? Era ceva de suparat? Hei, ce aveti. Nu aveam de ce ma supara, suparacioasa ma stiti voi?
Crina, pai da, pai nu, pai depinde 😛
Tata Borgo, am citit cu mare atentie mesajul, din pacate am ajuns si foarte tarziu acasa, asta-i viata, ce sa faci, azi mai devreme, maine mai tarziu 😀
Ei, n-ar fi rau sa fiu o elfa, dar o sa ma bat cu Crina. praf de stele nu sunt sigura ca vreau sa ajung 😀
Gabi, nu eu, eu doar cu masinile, pietonii ii ratez mereu, fug fir-ar ei sa fie, daca ar sta locului…. 😆
Sukarit, pune mana si noteaza… 😆
Oana, pe când vei fi elfă, eu voi fi praf de stele. S-a rezolvat şi asta 😀
Crina, tu esti o mare ziarista, nu ai voie sa fii doar praf de stele 😉
Da, foarte mare, am 1,78 😀
Peste 1000 de ani cine ştie ce va fi… Dar şi praf de stele să fii, câte ai putea afla 😀
Capul sus printeso, mai avem cu totii si zile negre, poate asa trebuie sa fie: daca ar fi numai zile bune, s-ar instala in viata noastra o monotonie…Important este ca aceste zile negre sa le depasim cu increderea ca vor veni si zile bune. Peste o mie de ani, cu totii vom fi praf de stele, nu cred in teoria reincarnarii ( desi cine stie? ), dar cert este ca tu vei fi cartile tale frumos asezate pe rafturi, opera ta. Acum capul sus! Esti tanara, frumoasa, desteapta si talentata. Viata, cu suisurile si coborasurile ei, este totusi frumoasa si trebuie traita cu intensitate. Imi amintesc, in facultate, in sesiune, un coleg care mai avea doar 3-2-1 zi pana la examen si mai avea atat de invatat…iar pentru a se elibera de tensiune, se ridica de la masa in camera de camin, trecea la geam, isi desfacea picioarele si-i trantea un urlet ca in filmele de groaza. Patru cinci ore era capabil sa invete fara probleme, apoi iar tragea un racnet…Se elibera de stres si culmea… era integralist an de an. Nu te sfatuiesc sa racnesti precum colegul meu, decat eventual in sanul naturii sau singura, la volan, dar gandurile negre se pot alunga printr-o alta metoda traznita, poate si un chefuletsau o iesire in natura. Eu, cand am o zi proasta, imi fredonez in gand vechiul slagar al lui Dan Spataru, usor modificat :
„Vorbeste lumea ca-s strengar,
Ma doare-n … si n-am habar”
si crede-ma, are un efect linistitor nemaipomenit. Probabil te-am facut sa razi. De fapt rasul te elibereaza cel mai eficient de stres.
Iti urez un sfarsit de saptamana asa cum ti-l doresti. Sarut mana!
Multumesc, Nea Costache! Chiar m-ai facut sa rad, cred ca metoda cu urlatul ar trebui sa o incerc si eu, la cat de nesimtiti sunt vecinii mei, nu cred ca si-ar da seama 😛 Sfarsit de saptamana minunat!
fericita….eventual daca iei reteta de la mine. io nu cred ca tre sa fii fericit pt ca ai ceva, ca ai obtinut ceva, ca lupti pt ceva sau pt ca iubesti. (eh, asta din urma poate ajuta putin da nu discutam acum). tre s-o iei ca pe o stare de fapt. sa fii fericita mereu, nu-ti trebuie un motiv pentru asta. chestiile nasoale sunt doar…viata. nu ai de ce sa le bagi in seama prea mult. intr-un fel sunt si bune la ceva. chiar si gandurile ca oare ce va fi maine. iti amintesc de starea ta primordiala de fericire. si….ti se rupe. nu-ti poti nici macar propune sa fii fericita pt ca…esti. e ca si cum ai spune…bai, maine traiesc! ar trebui ca fericirea sa fie sinonima cu viata pt toti. majoritatea insa uita asta.
nu conteaza nimic Oana pe lumea asta. si poti face si avea orice iti doresti daca crezi cu adevarat ca poti. esti dumnezeul tau. trebe doar sa crezi in tine. in rest…fuck’em all!
>:D<
Oanaaaaaaaa! In borcanul cu melancolie se cade doar primavara si la inceputul iernii! Nu la 37 de grade. Tie ti se deschide infinitul in fata, asa ca vei avea timp de toate.
Oana, doar nu trebuie să-ţi spun tocmai io, ştii că nu-s poet, da?! Peste mii de ani, vom fi cu toţii ceea ce suntem şi acuma… Pulbere de Stele. Ne vor deosebi (poate, nu-i sigur!) culorile…şi (poate, nu-i sigur!) muzica siderală ne va uni. Aşa că (poate, nu-i sigur!) indiferent ce va fi, vom Fi sub alte forme. (Aşa-i că-s bun de filozof?! Ce-nseamnă să-mi pierd vremea sub măgură, la izvor!).
P.S. Da’ ce-ţi veni iară?! Ufff, scriitorii ăştia!!! Toţi neşte pesimişti incurabili. Lasă, tu mai ai ceva treabă pe aici, abia ţi-ai început-o… 😀
sukaritu…sub ce magura pierzi tu vremea? asa de curios intreb, ca si io am pierdut vremea sub o magura in tinerete, poate-i aceeasi
Oana, câteva ieşiri la Rustic, cu un aristocrat gastronom, cred că-ţi vor limpezi multe gânduri şi-ţi vor (re)aduce pofta de muncă (asta şi din pricină că vei rămâne mofluză)…
Oana,
citind articolul tău m-a cuprins un soi de înduioşare… Şi de nostalgie. Uite, încă un suflet care îşi caută drumul. Aşa am gândit şi eu, mai demult, evident. Pe la 25 de ani. În timp, citind, bucurându-mă, întristându-mă, am înţeles că însăşi căutarea este drumul. Nu există adevăruri imuabile. Există adevăruri de fiecare zi. Sigur că nici eu nu sunt mulţumită de răspunsuri. Până aflu altele, mă mulţumesc (sau nu) cu cele pe care le-am obţinut. Sunt fericită că mi s-a dat această existenţă. Sunt nefericită că mi s-a dat această existenţă. E ca o sinusoidă a cunoaşterii, ca un EKG pe care-l citeşte, probabil, Dumnezeu. Scrie. Plângi. Bucură-te. Fă lucruri fără sens. Ascultă-ţi inima. În primul rând, ascultă-ţi inima.
Fă un pui de Oana şi vei vedea cât de importantă este ziua! Ziua de mâine! 🙂
Blue, vino frate şi cu „instrucţiuni”, poate nu ştie cum se face… 😉
Pingback: Colecţionara de coşmaruri (XVII) « Ioan Usca
Pentru cei dintre dvs. interesati de subiect am finalizat selectarea celor mai exotice si reprezentative imagini de la editia 2008 (in curs) a Olimpiadei desfasurate in Beijing.
http://sorinplaton.wordpress.com/2008/08/13/olimpiada-zodiei-dragonului/
Enjoy!
Oana,vorbeai de ignoranta,cand tu cunosti bucuria cunoasterii,vorbeai de ziua de maine,cand tu pentru maine existi,vorbeai despre fericire…,ea este in clipa pe care o traiesti.Atat de repede ti-a trecut bucuria de a conduce o Honda?Esti lacoma,le vrei pe toate deodata,bani,masina,familie fericita si GLORIE,aproape ca le ai pe toate, numai ca ,la anii tai, este deja prea mult.Poate ca prea-multul te inunda,poate ca simti nevoia sa te alinti,poate ca….
Oana,esti foarte fericita dar nu-ti dai seama.Dumnezeu sa te aiba in paza Lui!
Oana draga, am revenit din vacanta scaldata in valurile de mare si te regasesc trista, derutata, ezitanta…:(
Subscriu la cele scrise de Gabi, cu care sunt „sora” de generatie: „insasi cautarea este drumul”, iata un mare adevar !
Te inteleg, am avut si eu perioadele mele de nesiguranta, de negare, de respingere a realitatilor din jurul meu; probabil ca este o etapa obligatorie pentru sufletele hipersensibile, dar mandre si verticale, ce nu concep plecaciunile si temenelile in fata greutatilor sau a obstacolelor din maratonul extenuant al vietii.
Eu iti spun doar atat: fruntea sus si fii mereu tu insati, fara rezerve si limitari !
Nu uita sa-ti daruiesti un zambet si lumina increderii in tine pe chip ! 🙂
Te imbratisez cu mult drag,
Cora
Gabi si Sukarit, intr-adevar, mari ganduri. Imi pare rau ca nu pot sta mai mult cu voi de vorba, problema e ca iar am busit masina, declaratii, alcooltest, tampenii. Da, de data asta eu am fost de vina, si ala era parcat. Tampita, adormita, grabita, asta-i viata 😛
Cora, ma bucur mult ca te-ai intors.
Elisa, multumesc pentru gandul tau.
Blue, de pui am eu timp acum? Linisteste-l pe Sukarit, stiu cum se face 😀
Trexel, nu stiam ca exista o reteta a fericirii 🙂
Simona, da, ai si tu dreptate. Revin mai pe seara, cand termin cu tampeniile dupa ziua de azi.
Vania, cred ca si tu ai dreptate 😛
Scuza-ma Oana,te rog sa ma scuzi c-am indraznit ,n-aveam dreptul si n-am vrut sa sune asaMi-am depasit si statutul de musafir nepoftit.Sper,insa sa nu te fi suparat ….Imi pare tare rau.
Dap, şi io cer scuze Domniţei!
Ca niciodată, ajung la închidere aici, drept pentru care e greu de comentat după Gabi şi ceilalţi. Fiecare a spus câte un adevăr. Acum, privind retro, cred că aseară când ai scris gândul ăsta trăiai sub imperiul accidentului ce avea să se întâmple azi :)))
Oana, zâmbeşte, mâine ar putea fi mai rău 😀 Ce rea sunt, dar cum altfel să fiu? Eu aşa îmi zic de câte ori mă bat gânduri nelalocul lor, care-mi umbresc câte o clipă existenţa. E normal să ne îndoim uneori, pentru ca clipa fericită ce urmează să fie mai intensă, să o putem simţi cu adevărat. Nu simţi uneori că eşti fericită fără să ai motive anume? Precis simţi. Viaţa le drege pe toate. Cred că e în firea oamenilor care care gândesc profund, ca şi tine. Mă îndoiesc, deci exist! 🙂
Oana, un scriitor profesionist vei deveni, dacă asta îţi doreşti. Ai talent, ai verb, scrierile tale cheamă cititorul, îl prind în mrejele sale. Nu ţi-am spus că mi-am stricat prima parte a concediului din cauza Şaramei? 😛 Şlefuirea vine cu timpul şi cu vârsta. Capul sus geniule! Hai că vine în curând Honda, viaţa e frumoasă cu bune şi rele 😀
Oana!
Nu rareori scrii articole extrem de frumoase,dar acesta a avut darul sa ma impresioneze.Acea intrebare”ce voi fi peste o mie de ani….”.Am sa incerc sa-ti raspund in cateva cuvinte,pe cat posibil simple.Cu siguranta peste o miede ani tu,ca poeta ,scriitoare si persoana vei fi „praf de stele” ce va pluti in Univers.Apoi ,acum,cand absolut toate productiile literare sunt inmagazinate in „memoria universala” tu vei fi o pagina intr-o antologie a scriitorilor vizionari care au scris fantasy cu gandul la viitor ,din trecut.Apoi printr-o buna filozofie transcedentala ,sa nu uitam filozofia indiana,mitul reancarnarii va deveni o realitate curenta si poate peste o mie de ani vei fi cu adevarat o elfa,o printesa elfa.Asa gandesc,asa am scris si asa cred 😛
Poate-i putin,poate-i mult dar din fiecare va ramane cate putin,iar din cei cu har ,ramane OPERA!Cu drag,tata Borgo:P
Tu ai călcat pietonii ăia de care zicea la proteveu? Aşa se explică farmecul prozelor tale, te exersezi pe bieţii muritori…
Oana! Fa bine si citeste-mi comentariul anterior cu atentie! 😛 😛
Trexel, n-ar fi de mirare să fi trecut şi tu pe sub măgură….Trec mulţi pe-acolo…… 😉
Oana, am primit mesaju’ (prin intermediar, se poate?! ). Deci ştii… OK, iau io instrucţiunile, poate-nvăţ ceva nou… 😛
Elisa, Blue, ce Doamne iarta-ma aveti? De ce sa ma supar? Ati innebunit? Ati baut ceva? Era ceva de suparat? Hei, ce aveti. Nu aveam de ce ma supara, suparacioasa ma stiti voi?
Crina, pai da, pai nu, pai depinde 😛
Tata Borgo, am citit cu mare atentie mesajul, din pacate am ajuns si foarte tarziu acasa, asta-i viata, ce sa faci, azi mai devreme, maine mai tarziu 😀
Ei, n-ar fi rau sa fiu o elfa, dar o sa ma bat cu Crina. praf de stele nu sunt sigura ca vreau sa ajung 😀
Gabi, nu eu, eu doar cu masinile, pietonii ii ratez mereu, fug fir-ar ei sa fie, daca ar sta locului…. 😆
Sukarit, pune mana si noteaza… 😆
Oana, pe când vei fi elfă, eu voi fi praf de stele. S-a rezolvat şi asta 😀
Crina, tu esti o mare ziarista, nu ai voie sa fii doar praf de stele 😉
Da, foarte mare, am 1,78 😀
Peste 1000 de ani cine ştie ce va fi… Dar şi praf de stele să fii, câte ai putea afla 😀
Ei, esti poeta la ora asta? 😆
Pingback: Today’s 10 Blogosphere Quickies : INconstantIN.ro
😛 Atunci o Stea!!
Capul sus printeso, mai avem cu totii si zile negre, poate asa trebuie sa fie: daca ar fi numai zile bune, s-ar instala in viata noastra o monotonie…Important este ca aceste zile negre sa le depasim cu increderea ca vor veni si zile bune. Peste o mie de ani, cu totii vom fi praf de stele, nu cred in teoria reincarnarii ( desi cine stie? ), dar cert este ca tu vei fi cartile tale frumos asezate pe rafturi, opera ta. Acum capul sus! Esti tanara, frumoasa, desteapta si talentata. Viata, cu suisurile si coborasurile ei, este totusi frumoasa si trebuie traita cu intensitate. Imi amintesc, in facultate, in sesiune, un coleg care mai avea doar 3-2-1 zi pana la examen si mai avea atat de invatat…iar pentru a se elibera de tensiune, se ridica de la masa in camera de camin, trecea la geam, isi desfacea picioarele si-i trantea un urlet ca in filmele de groaza. Patru cinci ore era capabil sa invete fara probleme, apoi iar tragea un racnet…Se elibera de stres si culmea… era integralist an de an. Nu te sfatuiesc sa racnesti precum colegul meu, decat eventual in sanul naturii sau singura, la volan, dar gandurile negre se pot alunga printr-o alta metoda traznita, poate si un chefuletsau o iesire in natura. Eu, cand am o zi proasta, imi fredonez in gand vechiul slagar al lui Dan Spataru, usor modificat :
„Vorbeste lumea ca-s strengar,
Ma doare-n … si n-am habar”
si crede-ma, are un efect linistitor nemaipomenit. Probabil te-am facut sa razi. De fapt rasul te elibereaza cel mai eficient de stres.
Iti urez un sfarsit de saptamana asa cum ti-l doresti. Sarut mana!
Multumesc, Nea Costache! Chiar m-ai facut sa rad, cred ca metoda cu urlatul ar trebui sa o incerc si eu, la cat de nesimtiti sunt vecinii mei, nu cred ca si-ar da seama 😛 Sfarsit de saptamana minunat!