PRIMA ŞI ULTIMA ZI – V –

Dupa ideea lui Mihai

Totul aici

Cerul se întuneca, iar ceaţa groasă prindea pământul în braţele-i apoase. Un cuc stingher cântă de nouăsprezece ori. Şahul îşi ridică privirea. Ceva în el se declanşa. Se ridică şi alergă spre ferestrele mari. Nimic. O linişte diabolică se aşternu peste pământ. Nu, nu era normal. Oamenii de gheaţă nu se dădeau niciodată bătuţi aşa de uşor. Stângul şi Dreptul tremurau din toate închieturile. Nici lor nu le mirosea bine.

Uşa se deschise şi se trânti de perete. Şahul tresări. Degetele lui se transformară în pumni, iar chipul i se înnorşi.

– Vreau să-l văd mort pe neghiobul care a trântit uşa! ţipă el.

Dar bărbatul din uşă nu îl băgă în seamă.

– Mărite, mărite, se întâmplă ceva. E prea multă linişte şi a început să ningă.

Şahul se scărpină în bărbie.

– Am decis, toţi cei care îmi aduc veşti proaste vor fi îmbrăcaţi în smoală.

Stângul începu să se bâlbâie:

– Mă…mă… mărite, păi cu el ce facem, îl ucidem mai întâi şi apoi îl băgăm în smoală sau invers?

Şahul simţi că îşi iese din fire.

– Poate că şi prostia ar trebui pedepsită într-un fel, gândi el.

Stângul ridică rece din sprânceană.

– În fine, decretă şahul, ucide-l pe neghiob şi adu-mi-o pe sălbatica aia.

– A?

– Femeia lui Şarah, urlă Şahul.

 

*

Şarah era în mijlocul oamenilor săi. Reuşise să îi strângă într-un loc retras pe care il arătase Aissa. Oamenii stăteau tăcuţi prin colţuri întunecate. Un bătrân cu ochi albi precum gheaţa murmura ceva. Iar Şarah stătea alături de sfătuitorul său.

– Şahul crede că a prins-o pe femeia mea, şopti Şarah.

Sfătuitorul dădu încet din cap.

– Eu zic să ai grijă la Aissa. Puterea cere de la sine putere, nu te va lăsa în viaţă.

– M-am gândit la asta, recunoscu Şarah. Tocmai de aceea, după ce îl ucide pe Şah, va trebui să pui mâna pe ea.

– O omor?

– Nu, ce sens ar avea? După ce oamenii tatălui ei mi-au omorât femeia, singura pentru care mi-aş fi dat sufletul, cred că merită să vadă cum e să fii protejata lui Şarah.

Sfătuitorul zâmbi acru.

– Bătrânul a chemat zăpada.

– Bine, atunci vom lupta pe propriul nostru teren.

 

*

Aissa îl privi pe bătrânul său tată cum îşi îmbracă armura. Avea de gând să atace el înainte ca oamenii gheţii să se regrupeze sau să le vină ideea de-a ataca. Femeia nespălată cu plete aurii înclăiate de nămol, privea pierdută prin cameră. Stângul intră, destul de atent pentru a nu-i scăpa uşa şi de-a nu avea aceeaşi soartă ca a bietului gardian.

– Stăpâne!…

– Sttt!

Aissa îl privi pe Stângul şi îi oferi cel mai cald zâmbet al său. Bărbatul se pierdu.

– Oamenii sunt gata? ţipă Şahul.

Stângul se dezechilibră pentru o clipă.

– Da, stăpâne!

– Atunci să mergem… ăăă, se întoarse spre femeia speriată şi murdară. Împinge-o şi pe aia.

Aissa privea scena de parcă ar fi fost în faţa unor actori proşti, fără nici un sens. Gândul ei era în altă parte. Puterea. În curând puterea avea să fie a ei.

 

*

Ningea. Şahul era convins că neghiobul de Şarah chemase iarna. Dar avea să-l învingă şi cu propriile-i arme. Nu avea de gând să se lase speriat de un neghiob om al gheţii. Revoltă îşi dorise, revoltă avea să-i dea. Şi să te mai gândeşti că puterea nu e bună. Dintr-o dată Şahului îi veni pofta de-a se juca de-a stăpânul lumii. Oh, dar el chiar era stăpânul lumii. Zâmbi în barbă. Poate că fulgii de nea îl înnebuneau, dar puterea îl făcea să simtă cum zboară.

Îi făcu semn Stângului să-i predea femeia. Mâna lui mare se înfipse în părul ei încâlcit. Şi totuşi, le spusese să o spele. Dar nu mai conta. Încerca să zărească ceva prin ceaţa rece, dar nu vedea decât umbre întunecate formate din noaptea ce abia se lăsase. Îl strigă pe Şarah:

– Femeia ta e la mine, dacă o vrei vino s-o iei, şi râse sumbru şi strident.

Dar nu se auzea decât vântul ce şoptea din depărtare şi, uneori, câte un fulg ce ateriza pe vizierele soldaţilor.

Aissa privea spectacolul de la fereastră. Era calmă. În curând totul avea să-i aparţină.

– Puterea atrage după sine putere, se auzi glasul vrăjitorului.

Aissa nu tresări.

– Mă aşteptam să apari până la urmă, Imothepus. Întotdeauna apari ca să strici bucuria omului.

 

*

Când oamenii gheţii năvăliră, soldaţii Şahului mai întâi se închinară, abia apoi se avântară în luptă. Şahul privea distrat, ţinând-o încă pe femeia lui Şarah. Era pe jumătate dezbrăcată, iar frigul devenea năpraznic. Simţi cum femeia i se înmoaie în mâini, dar nu spuse şi nu făcu nimic. Dacă Şarah o voia, trebuia să moară. Atunci ea se întoarse spre el şi lama rece îi pătrunse pântecul. Femeia râse. Şahul îşi privi rana, sângele. Nu simţea durerea, doar furia. O aruncă pe femeie şi dădu ordin să fie ucisă. Dreptul îi tăie capul fără să întrebe ce s-a întâmplat. Stângul încerca să îşi salveze stăpânul. Dar cuţitul rece ce îi intră în spate îl făcu să se prăbuşească.

– Aissa, şopti Şahul.

Aissa trase cuţitul dintre omoplaţii Stângului şi cu o viteză uimitoare îi luă gâtul Dreptului. Apoi se aşeză lângă Şah, calmă, impasibilă, de parcă nimic din toate astea nu se întâmplaseră.

– Ştii, tată, Imothepus a avut mereu dreptate, puterea atrage după sine putere, iar eu o vreau.

Şahul îşi dădu ochii peste cap, durerea devenea insuportabilă.

– O, nu, n-ai să mori.

Şarah apăru lângă ei alături de alţi doi bărbaţi.

– Ţi-am rezervat aceeaşi soartă pe care mi-ai rezervat-o tu mie.

Şahul încercă să se târască pe pământul îngheţat. Şarah îl privi chinuindu-se, apoi îl ridică pe umăr şi porni spre palat.

 

*

Liniştea se lăsase din nou. Doar glasul Aissei blestemând se mai auzea.

– Şarah, ai să mi-o plăteşti. M-ai păcălit.

– Ce facem cu ea? întrebă sfătuitorul.

Şarah îl privi pe Şah. Încă mai avea de trăit, dar nu mult.

– Va trebui să înveţe că viaţa e frumoasă şi fără aur sau crime fără rost. Încătuşaţi-o, o luăm cu noi.

Imothepus apăru de niciunde.

– Ce ai de gând să faci, Şarah?

– Eu n-am nevoie de putere, vrăjitorule. Eu pot trăi la fel de bine şi mâncând din rădăcina unei plante şi bând roua dimineţii.

Vrăjitorul clătină din cap.

– Atunci…

– Da, spuse Şarah. Lumea e liberă.

 

*

Când cucul cântă de doisprezece ori, Şahul îşi găsi sfârşitul. Spânzurat în faţa celor ce îi fuseseră fideli. Aissa urla de mânie şi blestema ziua în care s-a născut, iar lumea simţi cum se eliberează de sub jugul nedreptăţii.

P.S: Aştept idei noi

Reclame

Recomand…

Mă alătur şi eu demersului lui Nea Costache, invitându-vă, în primul rând, să îl citiţi şi apoi să fiţi cu ochii pe marii muzicieni români. E o iniţiativă frumoasă, cu toate că eu nu cred că manelistul de profesie se „va coborî” într-atât încât să asculte muzică adevărată. Ar fi prea mult pentru el. Cred că, de fapt, după s-ar sinucide.

 

Ieri am citit o poveste care mi-a adus aminte de Petre Ispirescu. Doamne ce îmi mai plăcea Ispirescu, cum ştia el să le povestească şi să le ducă la bun sfârşit. Un geniu în ale basmelor. Dar iată că basmul nu a murit. Scris impecabil, iar povestea nu numai că e moralizatoare, dar te prinde atât de mult că până la final nu ai cum să nu o citeşti – recunosc, e cam lungă, am scos-o la imprimantă 😛 Sebastian Corn mi-a dovedit că basmul nu a murit. Şi ce frumos a scris basmul. Şi ce inteligent, şi ce exprimări. Cred că Ispirescu, în sfârşit, răsuflă uşurat. Încă se mai poate.

 

Dacă vreţi să faci o incursiune în cultură, dar şi în amuzament, vă recomand cu căldură „Crima letală”. Recunosc că nu am citit-o direct după net. Dar nu sunt cumplit de multe pagini să nu poată fi trasă la imprimantă. În plus, poveştile, pe lângă demersul cultural fin, sunt pline de umor. Se citesc uşor şi când le veţi termina, zâmbetul vă va fi atât de lung, încât nu o să ştiţi ce vi s-a întâmplat.

 

Pentru că tot sunt la cărţi, muzică şi cultură în general. Şi pentru că tot nu am timp de altceva. Trebuie să vă spun că noptiera mea a ajuns, de fapt, un munte de cărţi. Azi am fost să cumpăr „Cu sânge rece şi albastru”, cartea Ivonei Boitan. Normal, pe lângă asta am mai luat şi „Coralie” dar şi „Trenul de trieste”. Mda, că nu aveam destule pe listă. Aşa că am făcut un morman şi mai mare. Dacă o să şi apuc să le citesc, mă declar martir al poporului. Aşa că m-am dus la Mall, la Diverta şi am întrebat: „Ceva nou la Tritonic?”. Mă rog, au un raft întreg la Diverta din Mall-ul piteştean, dar e greu să te prinzi care sunt noi şi care sunt vechi.

Tipa îmi zice: „Iar Tritonic?”. Şi îmi explică că mai mulţi inşi au fost interesaţi în decursul zilei de această editură. Ok, apoi am trecut la RAO. De ce? Pentru că, pur şi simplu, aveam nevoie de nişte cărţi poliţiste care să-mi limpezească mintea. Nu, nu să mi-o limpezească, să mi-o relaxeze. Aşa că: citiţi, citiţi şi iar citiţi.

 

Crina, totuşi, dacă găseşti un politician din ăla spune-i tu că eu cu iadul mă înţeleg mai bine, pentru rai nu votez 😛

Socoteli

Ok, nu am reuşit să îmi ţin promisiunile zilele astea. Ce vreţi? Uneori se întâmplă să nu ai timp, alteori, pur şi simplu, lipseşte cheful. De exemplu, ieri am dat ture de oraş, cu muzica la maxim, trei ore şi jumătate. Şi de câte ori mă gândeam să ajung acasă, mai dădeam un ocol.
Da, am zis că după „Regina arkudă” nu mai fac nimic până luni. Cu toate că nu am vrut să mă ţin de această promisiune, s-a întâmplat să fie. Deh, se mai… Aşa că mi-am respectat obligaţiile familiale şi am reuşit să mă obosesc mai rău decât de aş fi scris non-stop.
Oricum, până una alta, miercuri încep şi şcoala. Cu toate că nu e prea minunat s-o începi în mijlocul săptămânii, am hotărât, totuşi, că o voi începe de marţea viitoare. De ce nu luni? Că luni, adică pe data de şase, am treabă. Ba la Bucureşti, ba e ziua lui Xreder. Da, da, v-am spus asta pentru a pregăti cadourile. Nu sunteţi invitaţi fără cadouri, dar voi ce credeţi? Desigur, ar fi frumos să aduceţi nişte beculeţe colorate pentru maşina mea, dar şi pentru el e ok.
Da, acum am de gând să scriu. Ce am în plan? Nu, Dumnezeuleee, fac o pauză la seria asta. „Regina zâna” va începe prin ianuarie-februarie. Lăsaţi-mă şi pe mine să mă detaşez puţin de seria asta, că încep să mă enervez pe personaje şi le omor pe toate.
Am ceva în cap. O, da, un neuron. În afară de asta… Vă mai amintiţi „Corbii”? Ok, ştiu exact cum va fi acest dark fantasy. Oricum, şi seria asta la care tot scriu va da în dark. De acum lucrurile se vor complica. Heroicul s-a dus. Deci da, ajunge. Prea am fost drăguţă 😀 Ok, în acelaşi timp voi termina şi „Experimentul – Crima perfectă”. Mă rog, încă nu sunt sigură că aşa se va numi. Dar tot ce se poate. Şi tot în acelaşi timp, dap, căci sunt multiuser, voi începe şi noua mea serie poliţistă.
Ei, ei, nu ştiu exact despre ce va fi vorba, dar va fi. Ce? Credeţi că am înnebunit? Nu, nu am înnebunit. Doar că mi-am propus ca cel putin patru ore pe zi, de luni, mâine, în colo, să scriu şi doar atât. Cui nu îi convine poate suna la maltratarea soţilor de scriitoare 😀
De ce mă extind? Pentru că pot, pentru că-mi place şi pentru că vreau. Chiar şi cu „Minţi rătăcite” am eu ceva în gând. Dar după ce o terminăm, adică Trexel şi moi, vom zăbovi asupra ei. O vom îmbunătăţi şi vom vedea ce va ieşi. Până la urmă va ieşi. Ce credeţi voi? Ce? Trexel poate şi va face, altfel mă duc la Satu Mare şi-l alerg. Dap, cu jeep-ul 😉
Am planuri, da. Până şi maşinii i-am cumpărat pixuri şi caiete. Cum de ce? Dacă îmi vine o idee în trafic şi o pierd? Oh, dar am o idee genială pentru un thrilerr genial. Aaa, dap, cred că tot în timpul ăsta am să scriu şi la asta. Cel puţin am să o încep. De ce nu? Pot, deci da. Oricum, la şcoală o să mai şi scriu… Ăăă, nu, nu cursuri, idei pentru cărţi 😀
Da, mâine voi termina şi povestea după ideea lui Mihai. Şi da, o să mai am timp cumva să scriu după ideile voastre. Exerciţiile îmi fac bine. Vreau să-mi ocup tot timpul scriind sau, cel puţin, mare parte din el. Că nu în zadar i-am cumpărat maşii lucruri de trebuinţă. Zău aşa…
Bine, acum că sunteţi la curent cu tot ceea ce am de gând să fac, înţelegeţi şi că voi fi foarte ocupată. Oh, da, mai ales că încep şi şcoala. Am de dus la capăt două lucrări de diplomă. Una la pedagogie, iar cealaltă la jurnalism. Ei, am ceva treabă de acum în colo. Sigur, voi mai fi şi pe blog, dar nu aşa des ca odinioară. Deh, un singur om sunt şi eu. Nu doi, nu trei, nu patru… Aşa că îmi veţi îngădui, din când în când, câte o mică absenţă.
Ok, acum mă grăbesc spre pat. De mâine mă aşteaptă potopul 😀
 

 

Mostra

– Ar trebui s-o bagam cu capul în apă, îşi dădu cu părerea piticul.
Slã încerca să îi găsească semnele vitale. De mai bine de o oră se chinuia să o facă să se mişte. Fraã nu respira. Fraã nu scotea nici un sunet. Trupul de sirenă dispăruse. Degetele îi erau strânse pe toporişcă, şi nici urmă de cea de-a treia amuletă. Nici urmă de nimic. Slã era speriat.
– Dacă a murit, bombăni piticul, îi iau toporişca înapoi.
Slã nu îl auzea. În disperarea lui, aproape că nici nu mai vedea. Simţea dureri nemăsurate. Niciodată nu avusese astfel de sentimente. Niciodată nu simţise o astfel de durere pentru altcineva. Dacă ea murea, se ducea şi el.
– În plus, îi trebuie cam o zi să-şi revină din vrajă, completă calm piticul. Nu e chiar o vrajă de oglindă, din aia gen arkudă. Tot o inimă are, cât poate să suporte?
Slã tot nu auzea. Îi ridica mâinile arkudei, o pălmuia peste chip şi încerca să îi asculte inima. Parcă nu bătea, dar, alteori, parcă bătea.
– Eu zic că o să te ia şi ea pe tine la şuturi după ce şi-o reveni. Părerea mea e că nu ar trebui să mai dai.
Slã se întorse spre Our. Avea chipul plin de lacrimi. Întreaga sa faţă îmbătrânise dintr-o dată.
– Am pierdut-o, spuse el resemnat.
Piticul îşi aprinse pipa.
– Mă bucur că mă asculţi, mormăi Our.
– E moartă, jupâne pitic, acum ce facem?
– Aşteptăm să învie.
– Viaţa mea s-a sfârşit.
– Mă bucur că vorbeşti cu mine, că mă asculţi, că înţelegi ce îţi spun.
– Rămâi lângă ea, Our, mă duc să îmi adun gândurile.
– Eu aş zice să îţi aduni mintea.
Slã plecă fără să audă nici un cuvânt de-al piticului. Parcă îi văzuse buzele mişcându-se, dar nu fusese capabil să priceapă nici un cuvânt.
Our privi cu teamă spre arkudă. Era normal. Ştia că era normal, dar nebunul de Slã îl agitase şi pe el. Vraja inorogului îl ducea pe cel ce a folosit-o într-un fel de somn adânc. Era puternică vraja, nu era făcută pentru oameni, era pentru inorogi, fiinţe puternice şi pure. Era normal. Avea să îşi revină. Altfel, ar fi trebuit să îi pângărească trupul pentru a-şi desprinde toporişca din mâna ei. Dar unde era amuleta? Nu ar fi scăpat de Solz de Aur dacă nu ar fi eliberat amuleta, de asta era sigur.
Seara se lăsă rece peste mare şi peste corabie. Nori arămii se puseseră stăpânire pe orizont. Valurile începură să-şi ceară dreptul şi un vânt puternic vuia de departe.
– Ptiuuu, făcu piticul, privind cu ce repeziciune se schimba vremea. Neghiobul ăla de hoţ ar trebui să mă ajute s-o mut pe Fraã.
Dar nu apucă să facă vreo mişcare spre uşa ce ducea sub punte, că un val alb se ridică deasupra corabiei. Un val ce părea a se împreuna cu cerul rece. Din valul alb începură să iasă rând pe rând inorogi albi. Cornul din fruntea lor strălucea, ca stelele în nopţile senine. Rând pe rând inorogii părură că ies dintr-un blestem de mult uitat. Făceau o plecăciune şi aproape că zburau peste ape până dincolo, la mal. Un vârtej aproape că făcu corabia să scrârţâie şi să tremure. Inorogul din fruntea corabiei prinse viaţă. Necheză îndelung, undeva departe, pentru a-şi auzii fraţii şi surorile. Apoi, o sclipire aurie se zări din vârtej. Our, dintr-un impuls mai mult indus, sări peste trupul arkudei. Îi auzi bătăile inimii.
– Hai, arkudă, vino-ţi în fire.
Slã ieşi şi el de sub punte. Era năuc, iar ceea ce vedea, nu îi părea a fi real. Privi spre pitic şi îl văzu peste trupul rece al arkudei. Încercă să se îndrepte spre el, dar apariţia din vârtej şi capul inorogului ce conducea corabia, îl făcură să îngheţe pe loc.
Un inorog de foc ieşi din vârtejul de apă. Flăcările roşiatice îi înconjurau trupul, iar noaptea, pe dată, se lumină. Stelele, dispărură de pe cer una câte una. Inorogul, suspendat printre valuri, făcu o plecăciune şi sări pe punte. Slã se dădu un pas mai în spate. Focul îl înspăimântase încă de mic. Aruncă o privire spre Our şi zări că se chinuia să ia toporişca din mâna arkudei.
– Nu-i nevoie, vorbi inorogul. Iar glasul îi fu atât de cristalin, încât valurile se sparseră şi se aşezară într-o linişte demonică.
Piticul tresări. Mâna arkudei se înmuie, iar toporişca căzu pe puntea de argint. Inorogul necheză, iar glasul lui păru să cheme toate stele înapoi pe cer.
– Dacă te apropii…, încercă piticul să vocifereze.
Inorogul îşi lăsă capul în jos, iar în cornul lui apăru ce-a de-a treia amuletă. Piticul suspină. Slã se sperie şi mai rău. De parcă totul se învârtea în jurul amuletei. Era un blestem. Slã simţea asta. Era sigur de asta. Avea să se abată o furtună aprigă.
Fraã suspină. Piticul o privi o clipă, apoi îşi ridică toporişca şi aşteptă ca inorogul să facă primul pas.
Inorogul îşi fixă privirea pe pitic, de parcă ar fi dorit să-l ţintuiască locului. Ochii lui erau la fel de albaştrii ca cerul curat de amiază. Făcu o plecăciune. O scânteie sări din cornul său şi îi atinse trupul arkudei. Our nu ştia cum să reacţioneze. Nu ştia ce se întâmplă. Hotărât lucru însă, nu îi plăceau inorogii. Prea misterioşi pentru gustul lui. Parcă îl plăcea mai mult pe Slã. Cel puţin spunea ce gândeşte.
Fraã se mişcă. Slã vru să se repeada spre ea, dar nu se putea mişca. Inorogul corabie îl ţintuia cu o privire blândă şi verde şi, cu toate astea, el se temea.
Fraã se ridică brusc, făcându-l pe pitic să tresară.
– Inorogule, şopti ea.
– Promisiunea e promisiune, regină arkudă.
Fraã trase aer în piept. Abia atunci îşi dădu seama că este la suprafaţă. Îşi cercetă corpul, îşi mângie părul lung şi alb şi zâmbi.
– Inorogul de foc, îţi multumesc!
Inorogul îşi ridică fruntea.
– Nu, nu regină, eu îţi mulţumesc. Ne-ai salvat. Ne-ai redat viaţa şi libertatea. Îţi dăruiesc amuleta.
Amuleta căzu pe punte cu un zgomot surd. Fraã făcu o plecăciune. Inorogul dispăru ca prin minune. Chiar când Slã fu pe punctul de-a se duce spre arkudă, inorogul corabie vorbi.
– Pădurea de argint.

S-a terminat! S-a terminat!

Nu, nu vorbesc de Glade, ci de „Regina arkudă”. Nu azi, mai acum vreo două zile. Regina arkudă şi amuletele ei s-au dus. Adică gata. Şi da, am uitat să scriu „End”, dar vor scrie la editura din America… O, nu, visez din nou 😀
Cum să serbeze o blondă terminarea unei cărţi – de scris, da?

Ok, m-am născut blondă şi am continuat aşa până la vreo nouăsprezece ani. Apoi am zis că vorba bancului, inteligenţă artificială. Că o fi bine, că o fi rău, nah, tot aia. Blonda de faţă are o problemă, urăşte ca propria-i maşină să fie murdară. Urăşte, da. Cum săptămâna trecută am făcut shopping în „căpială”, că atunci când o apucă pe mama, numai trenul i se mai pune în cale, maşina mea s-a făcut pardaf. Cum îi stă bine unei doamne, în propria maşină, brutalizată – doamna – a stat în spate şi a preparat cafelele. Dar Xreder nu a mai avut răbdare până la ultima. Aşa că pielea mea neagră, nu a mea, a maşinii, a rămas tot neagră, dar lipicioasă. Oh, credeţi că m-am enervat? Credeţi ce vreţi 😛
Aşa că, după „arkudă”, mă duc frumos, relaxată, la spălătorie. Cea de lângă casă full. Dau eu ocolul oraşului, full. Mă întorc acasă, hai că merge. La respectiva chestie de prestat servicii în folosul maşinilor există un bar. Tot acolo se şi plăteşte. Las eu maşina lângă spălătorie, că înăuntru era tot full şi mă duc să plătesc: interior, exterior.
– Ce fel de maşină e asta? întreabă blonda de la bar – a se reţine, diferită de blonda de mine. Jeep?
– Nup, berlină.
Îmi ia banii, îmi dă bonul şi pa şi pusi. Ies din bar şi aştept un domn spălător să mă bage în seamă. Un nene vine spre mine.
– Vezi maşina aia de acolo? zic eu.
– Da.
Mă uit în stânga, în dreapta, gălăgie. Îi fac semn să mă urmeze. El supus vine după mine.
– Vreau să o spălaţi, dar să nu dea dracu’ să puneţi cârpa pe vopseaua mea. O clătiţi bine şi ştergeţi doar geamurile.
– Bine, zice el.
Deschid maşina. Îi arăt petele de cafea. Îi spun.
– Decât să daţi cu vreun căcat de soluţie care să-mi atace pielea, mai bine o ştergeţi cu puţină apă.
– Am înţeles, zise el.
– Bun. Acum… vreau să aspiraţi şi pe sub preşuri. Că le-am pus târziu şi mai e nisip, praf, una alta.
– S-a făcut!
– A, da, şi să nu uit. Nu daţi cu uleiuri pe bordul meu că fac o criză de nervi.
– Am înţeles.
A înţeles. Aşa că îi întind bonul şi nişte mărunt, aşa pentru el, că tot a înţeles.
– Nu, nu, nu, zice el. O fac gratis.
În gândul meu: „băi, lasă-mă, s-a dus dracu’ mita în ţara asta?”. Insist. Insistă şi el că nu. Mă rog. Îi întind cheia.
– Nu că i-o daţi băiatului.
– Hmm?!
– Ştiţi, eu sunt şoferul după camion.
M-a apucat un nerv:
– Bine domnle’ şi mă laşi să vorbesc ca proasta?
– Nu, eu îi cunosc bine pe băieţi şi le explic eu.
– O, rily?
Nervoasă:
– Da, şi îţi mai dădeam şi cheia maşinii. Pufff!!!
Aşa că, atunci când s-a eliberat, am dus eu frumos maşina şi am luat-o de la capăt cu explicaţiile.
– Şi îţi dau şi cheia să o bagi la interior că eu mă duc să beau o cafea.
Şi să zică cineva că nu sunt blondă 😀
 
Oh, vorbeam despre „Regina arkudă”? Lăsaţi, mai avem timp să vorbim de ea. Oricum, e gata 😀

O mamă

Ea e mama. Da, mama mea. Da, aşa arată. Azi a fost ziua ei – nu, nu e nevoie să-i uraţi nimic, i-am urat eu destul. A ajuns la jumătatea secolului vieţii ei. Şi nu, nu suntem genul acela de femei care să ne ascundem vârsta. Nici una. Atâţia ani avem de la Dumnezeu, cu atâţia defilăm. Nu suntem nişte ruşinoase.
Şi uite cum îmi amintesc. Hehe, eram mică, să zic cinci sau şase ani, şi eram la mare. Mama stătea întinsă pe cearşaf, nu prea erau pe vremea aia şezlonguri, deci cearşaf. Eu alergam de colo, colo – Doamne, ce energie aveam. Habar nu am ce am găsit sau văzut sau auzit, oricum, ceva a fost. Aşa că încântată, o strigam pe mama din depărtare:
– Madame! Madame!
Mama se ridică tacticos de pe cearşaf şi în toată plaja aia, plină de lume, urlă:
– Madame e mă-ta, eu sunt doamnă!
Ok, toţi din jur au fost pe jos de râs. V-am spus asta pentru a vă da seama cam care a fost relaţia mea cu mama de-a lungul timpului. Da, nu s-a schimbat. Ea e tot nebună, eu şi mai şi că am luat de la doi.
Aşa că ieri o sun şi îi zic:
– La mulţi ani! Să trăiască fi-ta.
– Da, zice ea, că şi pe mine şi pe mama ne-a uitat Dumnezeu pe aici.
În fine, îi explic eu că pentru mă-sa e valabil, dar nu şi pentru ea. Şi când te gândeşti că baba, nu baba de mama, baba de mă-sa, la optzeci şi cinci de ani, se ţine mai bine ca mine şi prin câte a trecut săraca, că de atâtea ori ne-am pregătit cu ce se pregăteşte… în fine, astea sunt detalii.
Aşa că printre una şi alta îi zic mamei:
– Şi fă-ţi cadou încă un copil, că o ieşi mai bun ca primul.
– Păi da, că dacă fac unul acum iese schizofrenic de tot, tu eşti doar jumătate.
Oh, ce drăguţă e mama. Deci şi-a dat seama. Şi până acum nu a zis ea nimic, dar nimic? Şi eu care credeam că sunt un om normal. Doamneee…
Din una în alta mama îmi spune câte – patru – genţi a primit ea super mişto. Una dintre ele, roşie, de piele, beton armat. Baba, adică mă-sa, puse ochii pe geantă. Mama dă repede fuga la magazin şi îi cumpăra alta, nu la fel, că na, aia era unicat.
Baba: Păi da, dar nu e ca a ta 😀
Da, şi vă întrebaţi cu cine să semăn şi eu. Să nu vă mai spun de tata şi neamul lui de genii nebune. Acolo nu are rost să intrăm în amănunte, ne-am complica viaţa. Oricum, pe unsprezece sunt iar naşă, la vărul meu primar, aşa că baba, adică mă-sa, se pregăteşte temeinic. Îşi alege baba toaletă şi ce mai credeţi voi… o togă… O, Doamne, e de belea. Şi cică eu sunt naşă. Păi să cunune ea 😀 Evenimentul va avea loc la Alba Iulia, cu maestru de ceremonii. Rahat. În fine, asta nu e treaba voastră.
La mulţi ani, mamă! Să îmi mai trăieşti încă pe atât şi tu şi mă-ta, că eu cu cine să mă hlizesc 😆
 

 

MINŢI RĂTĂCITE – Foileton – III

TREXEL ŞI OANA

 

Black cat: Plec acasă, două săptămâni de vacanţă… îmi vine să mor
White dog: Trec repede
Black cat: Trec repede pe dracu, o să stau închisă în camera mea
White dog: De ce draga mea? Aerul curat o să-ţi facă bine
Black cat: Mă fut în el de aer curat atâta timp cât stau cu monştrii ăia
White dog: Ai altă opţiune?
Black cat: Da…
White dog: Şi?
Black cat: …
White dog: Ascultă-ţi instinctul. Black cat este în tine, las-o să iasă, las-o să se dezlănţuie
Black cat: Şi… cine îmi mai plăteşte şcoala?
White dog: Te învăţ eu tot ce ai nevoie. Şcoala nu te învaţă cum să te dezvolţi spiritual
Black cat: Iubitule, mă simt mai aproape de tine decât de părinţii mei. Însă…
White dog: OK, am înţeles, încă nu eşti pregătită
Black cat: Te rog să fii cu mine la noapte, ştii că nu pot adormi fără tine
White dog: Sunt al tău în fiecare noapte, felina mea diabolică. Intru pe la 12
Black cat: Sper să nu mă sinucid până atunci după ce ajung acasă
 
*
 
            Domnul Dancot se ridică în picioare, puţin iritat de atitudinea nesupusă a lui Farell. Luă din cutie un trabuc şi-l aprinse la lumânarea parfumată de pe bibliotecă. Făcu câţiva paşi prin cameră, apoi se întoarse nervos şi se aşeză pe sofa.
– Bun, să zicem că ai dreptate. Dar dacă totuşi ăştia votează contra?
– N-o vor face! rosti Farell calm dar hotărât. Toţi sunt băgaţi în afaceri de genul acesta. Iar fătălăii care se dau mari apărători ai democraţiei sunt prea puţini şi nu-i susţine nimeni. Banii tăi sunt în siguranţă acolo unde i-am băgat. Şi deja fac pui graşi şi sănătoşi. Stai liniştit!
– La dracu’! Un sfert din averea mea e băgată într-o afacere cu droguri şi prostituţie şi tu-mi spui să stau liniştit. Am muncit banii ăia!
– I-ai muncit pe dracu’! spuse Farell ridicându-se la rândul său în picioare. Trebuia să ia un aer cât mai convingător şi să domine poziţia lui Dancot. Ţi i-am făcut eu la bursă! Tot ce-ai muncit tu a fost că i-ai dat la buci lu’ nevastă-ta şi ai furat moştenirea de la bunicu-său! Aşa că scuteşte-mă!
– Te concediez! zise Dancot zâmbind împăciuitor. Te rog nu sta cu paharul gol în faţă, ştii că mă deprimă chestia asta.
Farell era sfătuitorul şi executantul financiar al lui Dancot de vreo cinci ani deja şi relaţia dintre cei doi oscila mereu între prietenie şi strict afaceri. Aveau nevoie unul de celălalt însă nici unul nu o recunoscuse vreodată. De cele mai multe ori lui Farell îi convenea să se situeze în postura de subaltern pentru că nu trebuia să se destăinuie prea mult. Adopta însă câteodată tot felul de atitudini pentru a-l determina pe Dancot să facă ce spune el.
Dancot. Un parvenit care se însurase din interes cu nepoata unui fost bancher. Deşi tipa nu era Paris Hilton şi nici averea pe care pusese mâna nu era comparabilă cu a respectivei blonde, totuşi se alesese cu aproape un milion de lire pe care îi înmulţise binişor cu ajutorul lui Farell.
Altfel era un porc şi figura lui chiar aducea cu unul. Îşi bătea nevasta, îşi maltrata psihic fiica pe motiv că aşa se educă un copil şi se purta libidinos cu aproape toată lumea. Nu era respectat decât datorită averii, iar aşa zişii săi prieteni nu-l invitaseră niciodată undeva.
– Ştii, azi vine fiică-mea acasă, are vacanţă două săptămâni… o lichea ca şi mă-sa.
– Spuneai că are calificative dintre cele mai bune.
– Are. Şi? Dacă n-aş ţine-o din scurt ar lua-o razna şi asta.
– Crezi că o mai poţi ţine din scurt la şaisprezece ani? Şi în plus face şcoala la şaptezeci de kilometri de casă.
– Dacă nu ia note bune nu-i dau un şfanţ. Nu mă face ea pe mine de ruşine.
Dancot se apropie de fereastră, scoase o monedă de 10 pence din suport şi începu să se joace cu ea. Avea un tub de sticlă de vreo optzeci de centimetri, special conceput, din care scotea în fiecare dimineaţă câte o monedă să-şi cumpere ziarul. Nu-şi făcuse niciodată abonament.
– Nici atât nu vede de la mine dacă nu mă ascultă!
 
*
Black cat: Jegul ăla de taică-miu a venit azi la şcoală
Black cat: M-a luat de păr în faţa colegelor pentru că profu de mate i-a spus că nu sunt mereu atentă la orele lui… cretinu’ dracului
White dog: Şi tu n-ai ripostat?
Black cat: Ce era să fac? Îmi venea să-i tai frânele la maşină dar n-aveam cu ce
Black cat: Şi în plus, ca să mă umilească mai bine mi-a arucat o monedă de 10 pence, vedea-l-aş cu suportu ăla al lui băgat pe gât
White dog: Ţii la el câtuşi de puţin?
Black cat: E tatăl meu şi totuşi niciodată nu mi-a spus că ţine la mine, nu l-am auzit niciodată să-mi spună o vorbă bună. Măcar cu mama dacă s-ar purta frumos
 
*
– La ce oră ajunge acasă? întrebă Farell, deşi ştia foarte bine că într-o oră.
– Peste vreo oră jumate, două.
– Şi nu o aştepţi cu nimic? O surpriză, ceva?
– Nu merită javra.
Cei doi auziră un fâşâit mătăsos şi se întoarseră automat cu faţa spre uşa întredeschisă. Doamna Dancot îşi făcu apariţia cu mersul ei lasciv, îmbrăcată într-un capot lung de mătase verde cu broderii fine aurii. Arăta ca şi cum abia se ridicase din pat şi probabil asta făcuse, deşi razele soarelui veneau deja dinspre sud-vest. Părul îi era desfăcut şi se răsfrângea pe umărul stâng aproape gol, căzând apoi peste piept şi lăsând semne de întrebare în mintea lui Farell, care nu putea desluşi dacă sânul era acoperit de capot sau nu.
Pe faţa ei se puteau vedea cearcăne timpurii care n-ar fi trebuit să se afle acolo. Alcoolul şi probabil drogurile lăsaseră însă urme, iar ochiul atent al lui Farell descoperi pe obraz chiar şi urma inelului grosolan purtat de Dancot.
– Bună dimineaţa băieţi! spuse zâmbind larg Diane, şi se îndreptă spre fereastră, trăgând apoi draperiile la o parte. De ce staţi pe întuneric?
– Bună dimineaţa doamnă!
– Dimineaţă? Ţi-ai băut minţile cucoană! Cu cine ai băut aseară? Nu există să lipsesc o seară de acasă şi să nu te găsesc a doua zi făcută praf! exclamă Dancot aparent furios.
Nu-l interesa starea soţiei atâta timp cât o ţinea în casă. Consideră totuşi că faţă de Farell aşa ar trebui să reacţioneze.
– Asta să mă întrebi când te voi întreba şi eu cu cine te-ai tăvălit aseară, dragul meu, ripostă Diane cu acelaşi zâmbet cuceritor.
– Poate doamna s-a simţit rău, încercă Farell o poziţie de compromis.
– Ai trimis o maşină la autogară după Clara?
– Ce? Să vină pe jos! Eu n-am avut maşină la scară la vârsta ei.
– Tu n-ai avut nimic la vârsta ei.
 
*
Black cat: Îmi amintesc odată, m-am trezit pe la nouă
Black cat: în dormitor, beţiva era tolănită peste perne
Black cat: cu două sticle de whisky goale în pat
Black cat: crăcănată şi cu vibratorul în ea
Black cat: cred că a adormit cu el pornit şi a avut orgasme toată noaptea în somn până s-au terminat bateriile
Black cat: A doua zi urla la mine să merg să-i cumpăr altele
White dog: Nu o poţi acuza pentru că duce lipsă de sex
Black cat: O urăsc! Mă face de ruşine peste tot. Nu pot să aduc o prietenă acasă că vine peste noi şi începe să ne povestească aventurile ei din tinereţe
Black cat: E patetică. Sper să-şi taie venele într-o zi
White dog: Ai de gând să aştepţi ziua aia?
Black cat: …
*
 
            Clara deschise încet poarta grea. Înainta prin curte cu paşi mărunţi, fără nici un chef. Şi-ar fi dorit o altă viaţă. Alţi părinţi, altă familie. În rest viaţa de la şcoală era OK, pentru că şi-o făcea aşa cum voia ea. Cu colegii şi prietenii se purta exact cum simţea sufletul ei rebel.
Deşi la vârsta ei multe fete aveau orientări macabre şi se îmbrăcau în negru sau se creionau în jurul ochilor mai mult decât ar fi fost necesar. Însă ea era altfel. Celelalte erau doar de suprafaţă. La ea venea totul din interior. Nu făcuse nimic deosebit până acum dar se simţea deja capabilă. Îşi acceptase răutatea. Putea trece mai departe.
Încurajată de un sentiment de mulţumire de sine Clara deschise uşa casei şi intră fără să facă zgomot. Spera să ajungă neobservată în camera ei şi să nu o bage nimeni în seamă până cel puţin a doua zi.
Îşi lăsă pantofii negri de lac la intrare şi urcă scările. Ajunsă pe primul palier observă că uşa de la biroul tatălui său era puţin întredeschisă şi pentru a evita orice fel de întrevedere cu acesta păşi încet ţinându-şi respiraţia. Era pe punctul de a urca restul scărilor când auzi un zgomot ciudat venind dinspre uşa pe care tocmai o evitase. Un fel de grohăit surd acompaniat de un clinchet metalic. Se opri un moment să asculte. Zgomotul se repeta neregulat la câteva secunde, dar nu-şi putea da seama de la ce vine. Mânată de o curiozitate îmbibată în frică, lăsă la o parte nevoia de singurătate şi cu strângere de inimă deschise încet uşa biroului.
Simţi cum la rădăcina firelor minuscule de păr de pe ceafă pielea începe să se umfle. Fiorul coborî rapid pe şira spinării de unde se propagă în tot corpul. Mâna dreaptă îi căzu de pe clanţă în timp ce carnea de pe picioare îi tremura necontrolat. Involuntar vru să strige ceva însă îşi muşcă limba.
„Controlează-te!” îşi spuse Clara cu firavul gând conştient care-i mai rămăsese.
Dancot şedea pe jos, sprijinit cu spatele de sofa, cu mâinile legate în lateral de mânerele de lemn lucios şi picioarele prinse între ele cu cătuşele din piele cu puf roz pe care Clara le văzuse odata în sertarul mamei sale. În faţa lui, legat strâns de gât, stătea tubul de sticlă cu trepied metalic, jumătate plin de monezi. Capătul de jos îi era înfipt în gură şi la fiecare mişcare o altă monedă îi pătrundea în gât. Mai jos, în esofag, se puteau distinge prin piele mai multe monezi care-i blocau respiraţia. Avea ochii daţi peste cap şi faţa vânătă. Dancot făcu o ultimă mişcare spasmodică şi muri, muşchii feţei se destinseră, figura luând o expresie blândă, era cea mai blândă faţă pe care i-o văzuse Clara.
Tânăra se întoarse uşor pe călcâie şi închise încet uşa, ca şi cum n-ar fi vrut să deranjeze. Aparent avea o figură calmă însă pleoapele care nu mai clipeau şi ochii neumectaţi trădau o oarecare nelinişte. Urcă scările păşind la întâmplare, căzu pe la mijloc şi îşi lovi tare genunchiul însă continuă să urce. Îi veni în minte imaginea mamei tolănită pe pat. Deschise uşa dormitorului şi imaginea îi  reapăru în faţă.
Cele două sticle de whisky erau la locul lor, goale. La fel de goală, mama ei se răsfira pe mijlocul patului cu mâinile şi picioarele desfăcute. Vibratorul încă mergea zumzăind înfundat între pulpele ei. Clara observă însă un alt amănunt. Pe lângă vibratorul roz pal, din mama ei ieşea un cablu alb. Îl urmări cu privirea din pat, pe covor, trecând peste papucii de casă roşii şi terminându-se cu ştecherul înfipt în priza de lângă uşa dressingului. Clara realiză cum avusese loc orgasmul suprem.
Ieşi din dormitor cu aceeaşi mimică fără sens, intră la ea în cameră, închise uşa, îşi aruncă rucsacul pe jos şi se trânti pe pat. Gândurile nu mai voiau să ia nici o direcţie şi se învârteau într-un cerc tot mai mare.
*
Farell privea în sus, aşezat pe patul de fier. Lângă poza lui Rooney, pe tavan, apăruse acum o alta, înfăţişând o tânără cu faţa rotundă, cu o expresie sumbră. Pe porţiunea albă de sub chipul ei scria cu carioca: Black cat.
După cinci minute se ridică din pat, îşi puse un halat gros şi se aşeză la computer. La 23:48 schimbă statusul în Available, deschise fereastra către „Black cat” şi începu să aştepte privind cursorul minuscul cum apare şi dispare… a fi… sau a nu fi.
 
*
Dacă mintea mea ar avea doar o clipă de linişte… Dacă aş putea dormi fără vise şi să mă trezesc fără să întâmpin acea imagine sumbră. Poate că viaţa mea s-ar schimba. Dar, uneori, pur şi simplu, nu sunt eu. Şi atunci când nu mă regăsesc, încerc să mă caut.
 
*
Jack privea perplex uşa apartamentului. Ar fi putut la fel de bine să sufle în ea, ca în povestea celor trei purceluşi, şi ar fi căzut. Dar Cat îi spusese să se calmeze. Fusese o zi proastă, într-adevăr, şi nu aveau nici o pistă concretă, dar timpul le rezolvă pe toate.
Cat bătu pentru a doua oară. De data asta mai tare, mai apăsat, poate chiar puţin mai nervos. Mima întotdeauna calmul, dar în realitate furia creştea în el, aşa cum creşte foamea într-un leu. Se auziră târşiituri. Ceva spart şi cheia se roti în uşă. Înăuntru era o beznă diabolică şi mirosul lumânărilor parfumate inundă nările detectivilor. Trupul lui Daniel era doar o umbră. Pipăi peretele cu mâna şi lumina năvăli în ochii lui adormiţi. Îşi puse mâna peste pleoaple. Prea brusc.
– Daniel…
– Domnilor detectivi…
Jack îl privi descurajat pe Cat.
– Nu ştiam că am făcut cunoştinţă, spuse Jack răspicat.
– Pentru Dumnezeu, spuse Daniel depărtându-se de uşă şi făcându-le semn să îl urmeze, toată firma ştie că aţi venit. Doar v-am văzut.
Cat zâmbi ştrengăreşte.
Apartamentul era mic. Semidecomandat, două camere. Un pic de bucătărie, iar holul era o glumă proastă. Nu era mizierie, poate puţină dezordine. Oricum, Cat văzuse bărbaţi singuri în situaţii mai dezolante. Daniel le făcu semn să se aşeze pe cele două scaune. Doar două. Prea multe pentru un singur om, dar nu se ştie niciodată. El se sprijini de chiuvetă şi căscă prelung.
– Îmi cer scuze, dormeam.
Cat aprobă din privire.
– Vă servesc cu ceva?
– Nu, mulţumim, spuse repede sir Cat, înainte ca Jack să deschidă gura.
Daniel se întinse peste chiuvetă, acolo unde ţinea paharele. Curate, strălucitoare chiar. Luă unul, îşi puse apă, bău, apoi îl aruncă pe măsuţa mica.
– Presupun că nu aţi venit să mă întrebaţi cum mă simt.
Jack avu tentaţia să îi răspundă, dar Cat i-o luă înainte:
– Îi anchetăm pe toţi cei care au rămas în birou la momentul exploziei maşinii.
– A, doriţi să ştiţi de ce nu m-am dus buluc după ceilalţi.
– Ar fi un început, spuse sec Jack.
Daniel simţi adversiune în ceea ce îl privea pe Jack. Dar nu avea de gând să se lase călcat în picioare de un detectiv oarecare, mai ales că nu aveau nici un drept să se poarte cu el ca şi cum ar fi un criminal de rând.
– Eram în spate, la copiator. Cu ceva timp înainte mi-au venit actele firmei din Asia de care mă ocup. Era urgent să termin bilanţul. Nu am auzit explozia. În camera copiatorului nu îţi auzi nici gândurile. Zgomotul făcut de imprimate este insuportabil…
– O clipă, îl întrerupse Cat, imprimante?
– Da, fiecare calculator e legat la o imprimantă. Pentru a nu face zgomot în birouri s-a decis ca acestea să fie puse în camera copiatorului. Vă daţi seama, la fiecare cinci secunde avem câte ceva de scos la imprimantă. Practic, merg continuu.
Cat îşi notă în carnet.
– Vă rog, continuaţi.
– Eram în camera copiatorului. Am avut de tras vreo două sute de copii a unui singur document. E o întreagă nebunie. Când am ieşit, biroul era gol. Nimeni nu mai era acolo.
– Nici Vik? se interesă Jack, aducându-şi aminte de cuvintele blondei.
Daniel rămase o clipă pe gânduri.
– Nu, nu era nimeni. Cred că cineva tocmai ieşea pe uşă în momentul ăla, dar nu am văzut cine şi nici nu sunt convins că aşa a fost.
– Staţi chiar lângă fereastră, interveni Cat. Adică biroul dumneavoastră… Sunteţi sigur că nu aţi văzut nimic suspect?
Daniel prinse în mâini paharul pe care tocmai îl aruncase ca pe un bun nefolositor. Îl plimba dintr-o mână în alta încercând să-şi facă de lucru.
– Eu nu mă uit pe fereastră, domnilor. Uneori nu am timp nici să ies în pauza de masă. Firmele mari nu aşteaptă ca eu să mânânc.
Cat dădu din cap.
– Da, că tot aţi adus vorba, în ziua aceea aţi avut o mică întârziere la locul de muncă. Apoi, la doisprezece şi jumătate aţi fost la masă, lucru care vi se întâmplă rar din câte am înţeles.
Daniel zâmbi.
– Nu e o crimă ca o dată la zece ani să întârzâii cinci minute. Aşa este, am întârziat. M-am trezit cu două secunde mai târziu, autobuzul nu m-a aşteptat. Aşa că am alergat până în staţia următoare.
– Dormiţi cam mult în ultimul timp, contată Jack.
– Aşa este, fu de acord Daniel. Dorm cam mult. Oboseala s-a acumulat, în plus, nu mai am treizeci de ani. Organismul cedează uneori.
Cat nota în continuare. Nu îşi ridicase până atunci privirea din carneţel, iar acum, Daniel, avu ocazia să-i întâlnească ochii iscoditori.
– Unde aţi luat masa la doisprezece şi jumătate?
– Mi-am luat un hotdog de la colţul străzii, apoi m-am plimbat în susul şi josul trotoarului până am terminat de mâncat. După care m-am întors în birou.
– Aţi observat cât era ceasul când v-aţi întors?
– Presupun că nu au trecut mai mult de zece minute.
Cat notă.
– Înţeleg.
– În timp ce vă plimbaţi pe stradă nu aţi văzut nimic ciudat pe partea cealaltă?
Daniel ridică din umeri.
– Ce să văd ciudat? Nici nu cred că am privit într-acolo. Ce era să văd? Aceeaşi imagine dezolantă ca în fiecare zi.
Daniel lăsă paharul pe masă şi se aplecă spre cei doi.
– Domnilor, sunt singur de o viaţă. Nu m-a interesat niciodată ce se întâmplă nici pe preşul de la uşa mea. Eu îmi văd de mine. Ceilalţi îşi văd de ale lor. Dacă nu, treaba lor. Eu nu am timp să îmi încarc memoria cu ce fac oamenii pe stradă sau în birou.
Detectivii se ridicară. Cat îi zâmbi şi îi întinse mâna.
– Dacă mai avem între…
– Oricând, îi luă Daniel vorba din gură. Ştiţi unde mă găsiţi.
Cat şi Jack ieşiră. Scara blocului arăta dezolant. Un bătrân, împuţit de băutură, ocupase două trepte. Daniel trânti uşa în urma lor.
– Verifică-l! spuse Cat. Mamă, tată, fraţi, surori, tot ceea ce trebuie.
– De ce? se miră Jack, e doar un fraier care nu a făcut decât contabilitate toată viaţa lui.
Cat sări peste beţiv.
– E primul tău caz de crimă, nu-i aşa?
Jack aprobă din priviri.
– Atunci nu mai pune întrebări cretine şi verifică-l.
 
*
Stinse lumina. Îl dureau ochii şi era obosit. De ce poliţia îşi alegea mereu cele mai proaste momente pentru a lua oamenii la întrebări? Îşi aprinse, tacticos, o ţigară. Jarul strălucea în bezna din casă. Mirosul lumânărilor parfumate încă persista. Din camera alăturată se auzeau sirenele maşinilor de poliţie. Oare de câte ori îşi spusese să închidă nenorocita de fereastră? Aruncă ţigara în chiuvetă şi porni spre dormitor. Ura zgomotul străzii.
 
*
 
Era pentru a doua oară în faţa psihiatrei. O femeie frumoasă. Focoasă. Avea nişte ochi demenţiali, iar picioarele ei îl inspirau.
– Domnule…, psihatra se opri. Ştiţi că tot ceea ce discutăm aici e confidenţial, nu?
El dădu din cap.
– Atunci de ce nu începem cu puţină încredere? O să veniţi mai mult timp la mine, nu pot discuta cu cineva fără nume.
Bărbatul se lăsă pe scaun.
– Prefer aşa. Numele nu reprezintă ceea ce este omul.
– Sunt de acord, spuse femeia schimbându-şi poziţia picioarelor. Dar tot trebuie să vă spun într-un fel.
Bărbatul se gândi o clipă.
– Puteţi să-mi spuneţi Jack.
– V-aţi gândit la cineva anume?
„Jack Spintecătorul”, îi veni în minte.
– Nu, la nimeni important.

Veşti şi poveşti

Astăzi voiam să vă vorbesc despre rubrica „Voi propuneţi”. Aşa că am să vă vorbesc 😀 Dar, înainte de toate, trebuie să fac un anunţ important. Aşa că vom începe cu:
 

P.S: Cu toate că draga noastră Crina îmi va scoate glanda, eu vă anunţ 😀 Diseară de la 22, Crina va intra în direct la emisiunea Andreei Creţulescu – habar nu am cum se numeşte şi nici cine-i tipa, dar aflu eu – de la Realitatea. Credeţi că are emoţii? Nu, nu are că i-am dat reţeta lui Piţi 😛 Aşa că urmăriţi-o. Uite de aia sunt eu mândră că o cunosc. Pot să strig pe stradă: „O cunosc pe roşcata care a intrat în direct la Realitatea” 😀 Mamăăă, şi să vedeţi ce trafic face. Sunt geloasă 😀 Crinaaa, suntem cu tine. Fără emoţii. Da?

 
Acum continuăm cu ceea ce ne-am propus. Am fost cuminte, am pus-o pe Crina sus şi l-am lăsat pe Trexel mai jos. Doamnele au prioritate, nah.
Povestea noastră, „Minţi rătăcite”, o ştiţi, dacă nu o ştiţi intraţi la rubrica „Povestea comentatorului” şi o veţi afla.
Azi când am deschis mailul am găsit partea a treia scrisă de Trexel. Am citit-o, şi, în bunătatea-mi, am hotărât să vă spun şi vouă ceea ce nu am reuşit până acum să-i comunic coautorului.
Aşadar, am salvat, am deschis şi am citit. Uimită? Ho, ho, a scris de trei ori şi deja şi-a schimbat stilul, deja se simt îmbunătăţirile. Dap, sunt geloasă. Eu a trebuit să scriu 270 de pagini ca să se simtă o îmbunătăţire. El a scris câteva şi deja se vede. Şi, vă jur, nu am avut timp să îi dau prea multe sfaturi. Nici măcar nu am ştiut ce va scrie unul şi celălalt. Totul a mers aşa din inerţie. Şi da, sunt foarte plăcut surprinsă. Habar nu am dacă blogul are o contribuţie. Faptul că a tot scris, chiar şi tâmpenii în spaţiul virtual. Oricum, a început să se dezvolte foarte repede. Să fie un talent nedescoperit? Nu îmi dau seama. Totuşi, e ciudat. Unii se chinuie de ani buni şi nu le iese atât de bine. Da, şi eu mă chinui de ani buni. Doar v-am spus, la mine a fost nevoie de mult mai mult pentru a simţi o îmbunătăţire, pentru a-mi găsi un stil. Aveam diverse stiluri în minte şi le combinam. Dar aşa zău că nu mi s-a întâmplat.
Hehe, Trexel, na că o spun public, zău că sunt mândră de tine. Când vrei şi ai entuziasm din ăla adevărat poţi. Partea a treia a poveşti va fi disponibilă, aici, mâinie seară.
Apoi urmează ultima parte din „Prima şi ultima zi”, iar săptămâna viitoare trebuie să veniţi din nou cu propuneri. Aveţi timp până luni să vă gândiţi şi să veniţi cu propuneri proaspete. Desigur, foiletonul lui Trexel şi al meu va continua. Doar e foileton, nu ştiu exact când se va termina.
 
Aşa… De două zile încerc să introduc Tenebrele la pagini, dar îmi trebuie mult calm, aşa că sâmbătă sau duminică o nouă pagină va fi disponibilă. Povestea „Tenebre” a lui Ioan Sorin Usca, mare scriitor 😉 Eu zic că pagina aceea nu trebuie ratată.
Şi, cum v-am dat veşti cam pentru toată săptămâna, mai am un singur lucru de făcut. Dar asta nu înseamnă că e cel mai puţin important.
Felicitări, Corina! Ei, ştie ea pentru ce 😉