Povestea comentatorului

Etajul opt
 
Era în iarna anului două mii. Se înserase devreme. Am plecat de la birou în jurul orei optisprezece. Am ajuns la recepţie, când să semnez de plecare, mi-am dat seama că mi-am uitat ochelarii. Nu văd nimic fără ochelari. Nu, nu chiar nimic, uneori văd umbre, zâmbete, chipuri înnegrite sau câte o rază de soare. M-am gândit adesea că nişte lentile de contact mi-ar fi mai folositoare, dar, din pricina timpului, nu am ajuns la un oculist pentru a-mi recomanda ceva de felul acesta.
Am salutat-o fugar pe Elein şi am repornit spre lift. Era o linişte apăsătoare. În afara recepţionerei şi a gardienilor de pe etaje, nu mai era nimeni. De obicei plecam târziu, dar, de data asta, am rămas ultima. Liftul s-a deschis cu un semnal sonor pronunţat. Am ieşit, lumina de pe hol m-a orbit.
– Nu aţi plecat? mă întreabă curios gardianul.
Îl privesc cu atenţie. Îi zăresc, pentru prima oară, aluniţa de lângă buză. Era tânăr, frumuşel şi nu avea deloc chip de gardian. Îmi dau seama că vederea mea e bună. Aşa că îmi duc degetele spre ochi. Mâinile mele ating ochelarii. Râd.
– Am crezut că am uitat ceva, am spus.
Râde şi el.
– O seară bună, doamnă Ster.
Îl salut din priviri şi intru în lift fără să mă mai întoc cu faţa spre el, eram prea preocupată să-l sorb din priviri pe tinerel. I-am făcut din degete, în timp ce cu cealaltă mână apăsam butonul. Gândul mi-a rămas la el. Oare de ce nu l-am văzut niciodată decât ca pe un gardian? Îmi dădeam seama că îmi plăcea, cred că am şi roşit în preajma lui de câteva ori, dar eram prea preocupată să-mi dau seama. Era ilogic să gândesc aşa, el era cu cel puţin cinci ani mai tânăr ca mine, iar eu abia divorţasem.
Liniştea din lifit îmi zvâcnea în urechi. Simţeam ceva, de parcă…
Şi atunci s-a întâmplat. Liftul s-a oprit şi totul s-a cufundat într-o beznă teribilă. Simţeam că mă sufoc. Că nu mai am aer. Aveam nevoie să respir. Să ţip. Să spun ceva, orice. Nu puteam să mă mişc, nu puteam să deschid gura, decât ca un peşte ce caută o bulă de aer. M-am lipit de lift convinsă că am să mor.
– Respiră, se auzi un glas răguşit în spatele meu. Respiră încet.
Atunci mi s-au eliberat căile respiratorii şi am ţipat. Ţinusem prea mult ţipătul în capul pieptului, aşa că izbucni ca un uragan.
– Sttt, îmi zise necunoscutul. Totul va fi bine. Nu eşti singură.
Am înghiţit în sec. Îi simţeam respiraţia, apoi mâna. Mâna lui ce o căuta pe a mea. M-a mângâiat uşor. Cu tandreţe. M-am retras speriată.
– Nu mă atinge! am ţipat eu.
– Iartă-mă, iartă-mă! s-a auzit glasul lui speriat şi răguşit. Am vrut doar să te liniştesc.
Nu am zis nimic. Nu ştiam de ce îmi e cel mai teamă, de faptul că sunt blocată în lift sau, pentru că, pur şi simplu, nu îmi dădeam seama cum şi când urcase necunoscutul.
Începuse să se încălzească. Aerul devenise aproape irespirabil. Intram din nou în panică când glasul lui mi-a amintit că nu sunt singură:
– Important e să nu te agiţi. Aşa ai mai multe şanse să păstrezi aerul din plămâni.
– Cine dracului eşti tu?
I-am auzit respiraţia greoaie.
– Lucrezi aici? mă întreabă el.
– Da, răspund scurt şi la obiect.
– Eu lucrez la opt, mă cheamă Alex
– Nu-mi pasă.
Tăcu o clipă.
– Dacă nu vorbesc, mă simt ca şi cum aş fi mort.
Îl înţelegeam. Mă simţeam la fel. Parcă eram prinsă într-un coşciug. Până şi gândurile mă dureau. Teama pusese stăpânire pe mine.
– Faci cum doreşti, i-am spus eu.
Mi s-a părut că zâmbeşte, cu toate că aşa ceva era aproape imposibil. Cum mi se poate părea… Dar ce mai conta.
– Lucrez la opt, sunt contabil, continuă el. Dacă tot e să petrecem ceva timp împreună, de ce să nu ne cunoaştem mai bine?
– Şi tu ai lucrat mult, nu?
Un alt val de linişte şi căldură căzu peste mine. M-am târât în sus ca un şarpe pe moarte. Am căutat butoanele şi am început să apăs în disperare. Pumnii mei au prins putere. Mi i-am înfipt în uşă şi am bătut cât am putut de tare. Am bătut până când lacrimile mi s-au înşirat pe obraji şi orice urmă de putere m-a părăsit. M-am lăsat moale pe metalul rece şi am căzut în genunchi.
– M-a părăsit, m-a părăsit pentru o copilă de douăzeci de ani. Eu de ce nu mai sunt bună, cu ce am greşit? Faptul că îl lăsam în facultate să copieze după mine? Că l-am adus la firma de avocaţi şi l-am ajutat să promoveze? Că mi-am sacrificat cariera crescând un copil de care nu l-a interesat niciodată?…
Lacrimile mi s-au oprit în gât. Mă confesam în faţa lui Alex, contabil, fără să am habar cine e el. I-am simţit mâna transpirată în părul meu.
– Nu ştiu…, începu el.
– Iartă-mă, nu spune nimic. Nu e treaba ta.
M-am retras, atingerea lui îmi făcea rău. Pentru o clipă mintea mi-a fugit spre aluniţa gardianului. Înnebuneam.
– Nu trebuie să-ţi fie ruşine, mi-a spus el.
– Nu îmi e, i-am retezat-o scurt. Nu are de ce să-mi fie.
– Şi eu trec printr-un divorţ.
Am zâmbit. Era ca o lovitură a destinului. Apoi am tăcut. Poate că amândoi ne-am cufundat în amintiri. Timpul trecea încet, iar noi respiram din ce în ce mai greu. Când i-am auzit glasul, în cele din urmă, m-am speriat. Semăna cu vocea unui om ce vorbea dintr-o fântână. De undeva de departe, din iad.
– A plecat cu tot. M-a lăsat fără casă, fără maşină, fără slujbă, fără copii. De parcă însuşi diavolul ar fi fost avocatul ei.
– Oh, poate îmi dai numărul lui de telefon, am încercat o glumă.
– Dureros este că nu vedem dreptatea decât de partea noastră, nu încercăm să-l înţelegem şi pe celălalt.
– Am înţeles prea mult, i-am răspuns gâtuit.
– Uneori, când ierţi, te simţi mai liber. Poţi iubi din nou, fără să priveşti la sexul opus ca la un duşman.
Eram transpirată toată, iar oxigenul era din ce în ce mai puţin. Nu puteam gândi limpede.
– Tu ai iertat?
Nu mi-a răspuns imediat.
– Pe ea, nu, dar nu dau vina pe celelalte femei pentru ce mi-a făcut una singură.
– Şi crezi că eu asta fac? Că dau vina pe ceilalţi bărbaţi…, am tăcut. M-am gândit o clipă şi am spus: Da, ai dreptate, asta fac.
El tuşi. Tuşi ca un catâr.
– Eşti bine?
– O să fiu, în scurt timp o să fiu.
Pe dată m-am gândit la moarte. L-am căutat cu mâinile. Fruntea îi ardea. Inima îi bătea cu putere.
– Să nu îndrăzneşti…
El a râs.
– Nu, nu o să mor. În scurt timp lumina se va aprinde şi uşa se va deschide.
– De unde…
Dar nu am apucat să rostesc întreaga întrebare. Lumina s-a aprins. O ceaţă întunecată mi-a apărut în faţa ochilor. Am leşinat înainte să se deschidă uşa.
 
*
M-am trezit în aşternuturi albe. Vedeam totul în ceaţă. Mi-am căutat ochelarii cu mâna. Într-un târziu, am reuşit să dau de ei. I-am pus pe nas. Lumina era puternică. M-am obişnuit greu. Un buchet imens de flori stătea mândru în vaza de pe noptieră. Infirmiera îmi zâmbi.
– Aţi avut noroc, încă puţin şi rămâneaţi fără oxigen.
Am privit florile.
– O, spuse infirmiera, au venit anonim, nici un bilet, nimic. Dar domnul care le-a adus era destul de chipeş.
– Şi Alex?
Ea mă privi uşor confuză.
– Cine?
– Bărbatul care era cu mine în lift.
– Nu era nimeni în lift în afară de dumneavoastră.
– Ba era, am vorbit cu el. L-am simţit, l-am auzit…
Ea mi-a pus mâna pe frunte.
– Aveţi temperatură. Cred că vi s-a părut.
M-am ridicat în şezut şi am ţipat:
– Nu sunt nebună, ştiu că era acolo.
– Gardianul care a deschis uşile a spus că i-aţi leşinat în braţe şi nu mai era nimeni cu dumneavoastră. Ar trebui să vă liniştiţi, doamnă Ster. Vă voi face o injecţie, iar mâine veţi fi mai bine.
Am privit florile. Nici un bilet. Doar flori. Eu ştiam, ştiam că sunt de la el. Dar cine era el? Cum a apărut? Cum a dispărut?
Gardianul cu aluniţă a venit să mă vadă. Infirmiera a ieşit fiind convinsă că mă lasă pe mâini bune.
– Sunteţi bine? mă interogă el cu o mimică îngrijorată.
– Nu era nimeni în lift?
– Nu, îmi răspunse uimit.
– Tu ai deschis uşa?
– Da.
– Pot să te rog ceva?
– Orice, doamnă Sterr.
Injecţia începuse să-şi facă efectul, începeam să mă simt tot mai adormită.
– Caută-l pe Alex de la etajul opt, contabilul.
O fărâmă de groază se afişă în privirea lui albastră.
– Doamnă Ster, la etajul opt nu mai lucrează nimeni de un an. De când au murit toţi în incendiu.
Am adormit.
 
 
P.S: Urmează povestea după ideea lui Mihai şi, probabil, vineri sau luni, prima parte a poveştii pe care o voi scrie împreună cu Trexel. Da, da, spor nouă şi voi să veniţi cu idei, idei, idei. Da?

 

 

 

 

Reclame

I-am făcut botezul

Desigur, urcam liniştită o pantă, cu a doua. Patruzeci de kilometri la oră. Maşini în stânga, maşini în dreapta, toate parcate. Doar o maşină mai avea loc pe culoarul ăla. Ştiam eu că oamenii nu prea coboară pe acolo, dar mai urcă. Că na, e mai simplu. Bmw-ul se apropie, se apropie. Chipul bucălat al puştiului de la volan nu îmi spunea nimic bun. Şi se apropie. Mă uit în stânga, în dreapta, nu am unde să mă dau, maşini peste tot. Trec de poarta pompierilor când îl văd că vine şi nu se mai opreşte. Poc. Poc şi atât. Am oprit, dar până să mă dau jos, el întoarce în poartă şi o ia la trap. Mă uit după el, dar nu apuc să-i văd numărul. Un beţiv se uita gingaş la mine.
– I-ai văzut numărul?, mă trezesc întrebând.
 Omul se uită la mine.
– Al cui număr?
Da, aşa mă gândisem şi eu.
Mă uit la maşină, bara spate, partea dreaptă uşor înfundată. Asta este, mă duc să-mi iau nepoata şi la poliţie să-mi dea dovadă. Ce să fac, n-am ce face. Ajung la blocul respectiv. Sună Crina – cum o face că ea află întotdeauna veştile importante, nu îmi dau seama – îi spun ce-am păţit. Apoi, îl sun pe Xreder. Întrebări cu duiumul. Nu fac zece metri cu maşina că sună tata:
– Eşti bine?
– Dap, sunt.
– Atunci e tot ce contează.
– Dap, corect.
Sună iar Xreder.
– Când ajungi acasă să mă suni.
Ajung, îl sun vine repede, abia de am apucat să mă dau jos. Când mă uit, maşina nu avea nimic. Mă mai uit o dată mirată.
– Băi, îţi zic că era bara băgată înăuntru.
– Ei, şi-a revenit. E material din ăla…
Mă rog. M-am mai uitat la ea. Uimită! Dă-o în mă-sa de maşină, ăla mi-a dat-o, era gaură şi acum nu mai are nimic. Bune maşini fac japonezii ăştia. Bravo nene, nici la poliţie nu mai merg, păi ce rost are. Nu are. Asta este. Măcar pot dormi liniştită.
Intru în casă. Pe jos ud. Katy tocmai spălase. Mă descalţ şi umblu din cameră în cameră după un număr de telefon. Alunec, cad, mă lovesc. O durere cumplită de cap m-a pus jos instantaneu. Şi am dat cu fundul, desigur, m-am ţinut şi în mână. Aşa că închietura stângă e cam şubredă. Ziceţi voi că asta nu a fost zi cu ghinion. Hehee, asta da viaţă. Gata, mă culc, poate se duce piaza rea 😀