PRIMA ŞI ULTIMA ZI – I

După ideea lui Mihai: „Ce s-ar întâmpla dacă personajului negativ i s-ar acorda victoria supremă? Şi-ar îndeplini visele de grandoare sau ar cădea răpus de putere?” Păi, să vedem 😀
 
 
Cucul cântă de cinci ori, orele unei dimineţi reci cu nori înghesuiţi. Aissa s-a trezit prima, mereu se trezea prima. Urmărea jocul păsări ce intra şi ieşea din cutia de lemn, deschidea fereastra şi rămânea dusă pe gânduri câteva minute. „Ce fac azi: încep prin a lua micul dejun. Iamasia nu m-ar ierta niciodată dacă nu aş mânca ouăle alea clocite de struţ. Poate fac o oră echitaţie şi… pe urmă, desigur, îl ajut pe tata să cucerească lumea”. Erau gândurile ei din fiecare dimineaţă. Aşa era mereu, dar lumea nu putea fi cucerită, căci, în nord, poporul oamenilor de gheaţă, nu ceda.
Era ultimul ţinut necucerit de tatăl său, şahul Iuminias. Ţinutul oamenilor de gheaţă nu era un oarecare, era atât de vast cât vedeai cu ochii, iar oamenii erau atât de mulţi că ar fi făcut faţă întregilor armate ale şahului. Şi atunci?…
 
*
Totul s-a întâmplat într-o zi. A început la cinci dimineaţa şi s-a terminat la începutul celeilalte zile, doisprezece din noapte. Mai întâi un gong a bătut şi toată lumea a amuţit. Dacă vreun felinar a mai rămas aprins pe străzi, atunci s-a stins. Bezna s-a lăsat copleşitoare, al doilea gong, deja, anunţa o victorie, iar al treilea… o singură stăpânire…
Uşa s-a deschis cu brutalitate oprindu-se în peretele de marmură. Zgomotul a fost asurzitor, dar, ca niciodată, şahului nu părea să-i pese. Nu a tresărit, nu a tremurat şi nici nu s-a enervat cum ar fi făcut de obicei. Prizonierul fu aruncat în genunchi. Avea chipul plin de sânge şi picioarele ologite. Hainele groase, de balnă, îi erau sfâşiate şi fire de sânge se avântau prin blană, oprindu-se şi închegându-se. Oftă. Căzătura fu dură. Avea mâinile legate la spate, aşa că nu îşi putu feri faţa din calea impactului. Nasul începu să-i sângereze violent.
Şahul era încă în cămaşa lungă de noapte. Doar capul îi era acoperit de un turban roşu-sângeriu, lucrat cu fir de aur. Privea pe fereastră. Încă nu se luminase şi nici nu părea că se va întâmpla curând. Căci cerul anunţa nori şi ploaie. Era cinci şi jumătate, începutul dimineţii şi începutul unei zile de neuitat.
Şahul s-a întors spre deţinut. Privirea îi era trufaşă, dar calmă. Chipul zbârcit de atâta vreme şi atâtea războaie părea senin, şi totuşi, un zâmbet fugar, ca al unui copil ce are în gând un lucru rău, îi fulgeră chipul.
– Şarah, în sfârşit, la picioarele mele.
Bărbatul întins pe podea scuipă sânge gros, buzele îi fură colorate într-un negru lucios, iar dinţii păreau să-i fi crăpat. Tusea nu îl ocoli nici ea, nimic blând nu îi mai alina durerile trupului.
– Mă… mă ai pe mine… dar, tuşi violent lăsând o dâră de sânge pe marmura albă, dar nu vei avea… în veci… poporul meu.
Şahul râse. Obrajii i se cufundară în gropiţe, iar dinţii, albi, ca laptele, străluceau sinsitru în lumina singurei lumânări ce oferea un con de lumină.
– Vom vedea, Şarah, vom vedea.
 
*
Cucul cântă de şase ori. Oamenii de gheaţă sosiseră deja la negocieri. Şarah era cel mai iubit dintre conducătorii pe care îi avuseseră. Nu l-ar fi lăsat niciodată să moară, iar şahul ştia asta. Aissa intră în camera regală fără nici o introducere, făcându-l pe şah să tresară.
– Ţi-am spus, Aissa…
– Tată, ce se întâmplă? E atâta agitaţie…
El nu făcu nici un gest, doar şi-a întors privirea spre o rază plăpândă ce încerca să-şi facă loc printre norii grei.
– Ai răbdare, Aissa, toate la timpul lor.
Reclame