MINŢI RĂTĂCITE I

TREXEL ŞI OANA

 

Rees Street era o străduţă liniştită din nordul Londrei, unde lucrurile pareau că au rămas la fel ca acum o sută de ani. Oamenii erau aceiaşi, maşinile vechi, doar câteva familii destul de înstărite se mutaseră recent aici pentru a căuta linişte şi poate lipsa traficului pentru copiii de şcoală primară

Astfel că în după-amiaza aceea liniştită era normal ca o maşină în flăcări să scoată pe stradă toţi locatarii celor câteva imobile vechi şi să-i vezi înghesuiţi în jurul ei, înainte să apară pompierii. Stăteau buluc, unii cocoţaţi pe garduri, alţii pe celelalte maşini parcate, barbaţii îşi ţineau odraslele în cârcă să vadă mai bine şi în acelaşi timp să fie siguri că nu-i calca cineva în picioare.

Rooney, aşa mic cum era, înghiontise pe toată lumea şi ajunsese în faţă, flăcările i se oglindeau în ochii căscaţi până la sprâncene şi simţea pe obraji căldura focului care mistuia Beetle-ul aproape nou într-un mod destul de ciudat, de parcă ar fi fost facut în întregime din lemn. I se spunea Rooney deşi nu-l chema aşa, însă urechile clăpăuge şi figura ce aducea cu atacantul, ca şi apucăturile lui neastâmpărate de altfel, îi aduseseră porecla asta şi deja mulţi uitaseră cum îl cheamă.

Deşi prins de evenimentul neaşteptat, Rooney îşi dădu seama că nu i-a văzut pe ai lui în mulţimea adunată şi după ce mai aruncă câteva priviri să fie sigur, ieşi dintre grămada de oameni şi intră ca o vijelie pe uşa grea a casei de vizavi. Urcă în fugă cele patruzeci şi opt de scări până la etajul trei, unde începu să strige cât îl ţineau plămânii:

– Mamăăăăăăă! Tatăăăăăăă!

 Pentru că nu primi nici un răspuns deschise, în grabă, uşa apartamentului trântind-o cu putere de perete, moment în care se uită o clipă înapoi, convins de faptul că iar o să-l certe tata că a zgâriat tapetul cu clanţa. Trecu însă repede peste idee şi continuă să strige fugind pe holul lung şi întunecat. Trecînd pe lângă uşa întredeschisă a băii o văzu pe maică-sa şi se opri din fugă adunând sub el tot covoraşul de pe hol. Intra repede în baie având totuşi grijă să nu mai trântească uşa de perete.

– Mama, tu ai văzut ce-i afară? Toată strada s-a adunat, a luat foc maşina Janei. Aia nouă. Hai să vezi!

Mama era aplecată deasupra vasului de toaletă, sprijinită în genunchi.

„Iar a luat tâmpeniile alea de medicamente verzi!”, gândi Rooney la repezeală şi vru s-o apuce de mână.

Observă însă că mâinile mamei lui nu sprijineau vasul aşa cum ar fi fost normal, ci atârnau de o parte şi de alta a acestuia, pe jos.  Părul bogat, negru, cu bucle mari, acoperea toată toaleta astfel ca Rooney nu îi putea vedea chipul. Şi rochia parcă îi stătea puţin aiurea, fermoarul pe care copilul îl ştia lateral era acum pe mijlocul spatelui. Şi totuşi, văzând-o în genunchi, Rooney îşi spulberă impresiile ciudate şi îi puse mâna pe umăr.

– Mamă?!

Parcă vrând să o ridice din poziţia care i se părea puţin indecentă, Rooney întinse mâna spre ceafa femeii, nu ştia dacă să o tragă de păr sau nu, dar în timp ce se codea atinse cu mâna un obiect rece.  Părul se dădu puţin la o parte, suficient cât să-şi dea seama că era… o andrea, din acelea lungi cu care bunica îi făcea pulovere.  Dar… era fixată… nu…Rooney îşi retrase repede mana… era înfiptă în… În acel moment mama lui se prăvăli de pe toaletă pierzând echilibrul fragil în care fusese aşezată acolo şi se întoarse lasându-se moale pe spate, iar prin părul ud de pe faţă, Rooney văzu celălalt capăt al andrelei care ieşea prin ochiul drept, ţintind drept spre el.

Abia atunci copilul auzi telvizorul dat tare din sufragerie şi întorcându-se pe călcâie ieşi în fugă din baie agăţând capătul hârtiei igienice de pe suportul de lângă toaletă. Nu observă că hârtia i s-a prins în manşetă si o trase după el desfăşurând-o pe tot holul. Într-o secundă ajunse în sufragerie, unde, de după canapea, îşi văzu tatăl aşezat în faţa televizorului.

– Tatăăă!!!

Sări peste măsuţa din sticlă răsturnând vaza cu flori proaspete pe care le adusese bunicul dimineaţă şi în cădere ajunse de cealaltă parte a canapelei. Dădu să se ridice însă în întoarcere îşi văzu tatăl şi nu mai avu puterea să facă nimic.

Domnul Vince era trecut bine de 50 de ani. Era preşedintele Asociaţiei Experţilor Contabili din Londra şi după o tinereţe pierdută printre hârţoage avusese norocul să se afirme lucrând la o companie multinaţională, lucru care îi adusese bani, renume şi o soţie mult mai tânără, al cărei trecut nu-l cunoştea prea bine însă nici alţii nu-l cunoşteau aşa că nu-l interesa prea tare. În ultimii ani începuse să-i placă viaţa şi o savura atât cât îi permitea scara proprie de valori. Îşi făcea concediile în străinătate dar, deşi şi-ar fi permis şi altceva, alegea de fiecare dată sejururi budget în extrasezon. Era mulţumit.

Era. Acum zăcea pe canapea, în poziţia pe care o adopta în fiecare după-amiază urmărind pe vreunul din Sky-uri filme vechi, cu orbitele goale, cu un tampon intern marime Super înfipt în gât şi cu globii oculari în palme, cu irisul îndreptat către televizorul unde se difuza Casablanca.

Rooney se pierdu şi rămase câteva clipe ţintuit la podea, privind spre canapea  şi neputînd să se concentreze la ce să se uite… la orbitele goale unde ar fi privit în mod normal, sau la ochii din palmele tatălui său. Creierul său nu putea discerne în care loc ar putea avea cele mai multe şanse să fie privit înapoi.

Abia după vreo trei minute în care încet realiză ce s-a întamplat, Rooney sări ca ars şi se îndreptă în fugă spre fereastra deschisă. Dintr-o săritură se urcă pe băncuţa roşie pusă acolo de mama lui, tocmai ca el să poată ajunge la fereastră şi să poată privi în stradă.

Striga cât îl ţineau puterile către mulţimea adunată jos. Însă din gâtul lui nu ieşea nici un sunet. Abia după câteva minute îşi dădu şi el seama că nu poate articula nimic. Şi oricum, nu l-ar fi auzit nimeni, pe stradă deja urlau sirenele maşinilor de pompieri. Sfârşit, căzu de pe băncuţă. Lacrimile începură să-i curgă pe obraz însă faţa lui nu exprima nimic. Involuntar îşi ridică pantalonii până la genunchi şi începu să se zgârie cu unghiile pe gambe. După un timp sângele ţâşni de sub pielea iritată înroşindu-i şosetuţele albe cu margine dantelată, primite cadou de la o mătuşă, cu toate că îi era ruşine să iasă afară cu ele fără pantaloni lungi.

Rămase lipit de fereastră privind în depărtare. Nici un zgomot nu-l mai deranja, doar liniştea se instală în gândul său.

 

*

Daniel privea pe fereastră. Zgomotul îl tulbura. Faptul că toţi năvăliseră în stradă, îl nemulţumea. Şi totuşi, dacă se gândea mai bine, avea timp să se gândească la altceva decât la contabilitate. Încă încerca să înţeleagă unde a greşit, unde i s-a spulberat visul de-a deveni actor. Cum a ajuns să fie contabil? Se întreba în fiecare zi, dar nu putea face legătura între momente. Ceva lipsea. Undeva, mintea lui, se bloca.

Aruncă amintirea în coşul minţii. Era contabil, avea patruzeci de ani şi nimic deosebit. Nu fusese căsătorit niciodată, dar avusese o iubită: Niky. Cel puţin aşa susţinea ea că se numeşte, după trei ani, Niky a dispărut, iar el abia atunci şi-a dat seama că era prostituată. Nu avusese nici un sentiment când iubita îi dispăruse, singurul gând care l-a avut, a venit şi a trecut într-o fracţiune de secundă: „Jack Spintecătorul”. De atunci, nu făcea altceva decât să ducă aceeaşi viaţă. Totul se încadra în monotonia perfectă a bărbatului de patruzeci de ani.

– Daniel, ai auzit? îl întrebă blonda ce avea birou lângă el.

 Daniel, de fiecare dată când îi auzea glasul, pur şi simplu, uita cum o cheamă. I se părea a fi o persoană stridentă, una ce ieşea prea mult în evidenţă, iar glasul îi era atât de… ascuţit…

– Nu, ce s-a întâmplat?

Ea s-a aşezat lângă el, ca şi cum ar fi trebuit să-i spună cel mai mare secret. Buzele s-au lipit de urechile lui şi un şuierat blând îi gâdilă auzul.

– Un bărbat şi o femeie au fost ucişi.

Daniel privi spre fereastră. Auzea încă sirenele. Un fum negru şi greu se ridica pe stradă.

– În incendiu?

– O, nu, sări blonda de pe scaun. Nu are nici o legătură cu incendiul, totul s-a întâmplat…

– A dat foc maşinii pentru a ascunde crima, veni un alt coleg.

„Jack Spintecătorul”, îi veni din nou în minte lui Daniel.

– Nu înţeleg nimic, concluzionă Daniel.

Blonda oftă enervată. Colegul, tânăr şi iubit cam de toate femeile din birou, se oferi să-i explice:

– Un nebun, a ucis o femeie şi un bărbat, apoi a dat foc unei maşini pentru a-i deruta pe poliţişti.

„Chiar aici, lângă noi”, gândi apatic Daniel.

– În Londra se adună toţi nebunii, spuse veselă blonda. Aş vrea, uneori, să mă mut în altă parte, dar s-ar duce tot acest farmec metropilitan.

Îi auzi pălăvrăgind toată ziua. Lui Daniel nu îi păsa. Dorea doar să ajungă acasă, să se întindă pe pat şi să deschidă televizorul. Cu toate că, dacă se gândea bine, blonda, colega lui, era o sursă de ştiri mai bună decât orice reporter.

Plecase de vreo oră, hoinărind pe străzile vechi ale Londrei. Trecuse pe lângă casă de două ori, dar gândurile îl apăsau prea mult, aşa că se plimba în cerc, ca un câine ce caută mirosul hranei şi, cu toate că o simte, nu e prea hotărât să se înfigă în ea.

Un vânt rece începu să bată uşor. Puţinul păr pe care Daniel îl mai deţinea se mişca agale în bătaia vântului. Cerul s-a întunecat repede şi picuri reci au început să cadă pe străzile şi aşa întunecate. Daniel, în sfârşit, observă uşa casei. Scose repede cheile din buzunar, descuie şi, cu un oftat profund, se avântă pe holul întunecat.

Undeva, în depărtare, în sufragerie sau în dormitor, o lumânare se scutura în bătaia vântului.

„Iar am uitat fereastra deschisă”, gândi el şi porni spre locul cu pricina.

 

54 comentarii la “MINŢI RĂTĂCITE I

  1. Debut promiţător pentru Trexel. Bravos! Mai trebuie cizelat, dar pentru prima poveste merge oyoyoi. De tine nu zic nimic :)))
    Io mă gândesc deja la continuare. Contabilul şi blonda vor face pe detectivii? Cunoscându-vă, mă gândesc, totuşi, că va avea un final surpriză. Dacă îi laşi pe mâna lui Trexel, ăsta îi omoară pe toţi 😆

  2. Crina, ideea e ca Trexel sa-i omoare pe toti 😛 Nu, detectivii sunt detectivi, dar de ce intrebi? Putina stima, se poate? 😀
    Asa i-am zis si eu lui Trexel, e promitator pentru prima oara. De aia ti-am si zis sa-i dai una peste ceafa, indura-te, ca ti-o dau inapoi 😛

  3. Aha, nu ştiam că îi omoară pe toţi. Putea să-i omoare din start fără atâta tevatură 😆

    Îi voi servi una peste ceafă cu proxima ocazie. Mai bine nu ziceam că nu o să mai dea în veci cafeaua aia :)))

  4. Hai sa nu exageram, nu chiar pe toti. Unii mai scapa 😆
    Da si cafeaua, mita sa nu i-o dai. Oricum, pune-l sa scrie ca mi-a tras clapa zilele astea 😛

  5. Pingback: Colecţionara de coşmaruri (XXVII) « Ioan Usca

  6. Trexel, si eu mi-am pus aceeasi intrebare, dar am zis, lasa asa, la cat a citit Crina pe aici, s-a prins 😉

    Laura, ma crezi sau nu, dar in realitate nu prea fac BUM, oricum, fi indulgenta 😛

  7. Da, realităţi sfiorante! Nu ficţiuni sfiorante, ca la mine.
    Se întreba azi cineva la telefon care-avem mintea mai rătăcită…

  8. Dacă te uiţi cu atenţie, nu am spus chiar acelaşi lucru. În primul mesaj stilul tău este incionfundabil, iar în al doilea inconfundabil. Chestiune de nuanţă 😀

  9. aseara, dupa ce toata ziua am stat la Felix prin piscine… am scris continuarea.
    Insa era plina de gagici bune, sex dezlantuit si preacurvie. Asa ca musai tre sa scriu alta.

  10. seara buna.nu ma stii da satmareanca-i de vina ma sperie cu apocalipsa
    nentule io zic sa nu sari tocmai partea asta ca e singura cu ,,carlig”
    daca vrei va faci impresie si sa te cate lumea si dincolo de felix n-o scoate nici in ruptul capului.
    pai chestia cu masina-i depasita ca pe-aici mai mereu are omu super scene cu porumb rascopt la flacara uni mig,iar curcile le aduci la ascultare cu elicopteru
    asa ca vezi ca am picat la tanc.
    s-auzim numa de bine

  11. Te cred, daca zici tu… 🙂 Indulgenta sunt – cu voi. Cu englezii, dupa cate am vazut si am „suferit”… is prosti bata muuulti… Oricum, astept cu nerabdare continuarea. Mor toti, ce se intampla acum cu copilul, etc, intrebari care ma framanta. O seara placuta in continuare! 🙂

  12. cred ca-s cam mari scurmusii chestia cu bake space e naspa da oi dovedi-o io.sau prea rari ?…da nu conteaza
    stai putin ca tocmai ne ura astia sa purtam coarne multi ani inainte.da nu noi ci carpatinu .pai nenica nu se face asa ceva intre rude de gradu prim!!!!

  13. Eu mă rezervasem pentru duetul finalizat dar cum unul dintre autori ( care cine T 😆 ) deja-i marcat de succes 😛 şi mă tratează englezeşte 😉 zic, să mă exprim … ă , cît de cît adecvat
    TANGO – „unicul dans în care femeia te poate nenoroci” ( citat aprox. )
    neavizaţii : bîşti interpretările ( umorul englezesc îi cît de macabru şi de sec vrea el 😛 )

  14. Tocmai că nu ne batem , glumim , reinventam umorul că-i plictiseală mare,îi plin de melancolie autumnală , iartă şi tu , nu mai fac 😆 promit !!!

  15. Cella, poti sa faci cat vrei, jucati-va, engleziti-va, doar simtiti-va bine, ca eu tot corectez 😛 Ce viata 😦 A, sa nu mai spun de ce nervi am din trafic, care a fost mai rau decat in doua capitale la un loc. Ca la nebuni… A, a, a, nu despre asta era vorba 😆 Hai, la umor englezesc cu voi 😀

  16. Aloooooooooo … vă cînt acuşi nişte fericiri de vă explodează timpanele 😛
    aşa deci,v-aţi coalizat şi faceţi mişto în tandem ,buoannnnnnnnn 😉

  17. Cella, eu cu Trexel? Neverrrrr, sa nu uitam ca el face parte din alt regn, iar eu tin, aproape intotdeauna, cu doamnele. Cu tine am tinut mereu, asa ca nu te voi trada acum. Te rog, fa misto de el, da’ sa-l usture 😆

  18. Pingback: MINŢI RĂTĂCITE II - Foileton « Oana Stoica Mujea

  19. Pingback: MINŢI RĂTĂCITE - IV - « Oana Stoica Mujea

  20. Pingback: Proxemica « Oana Stoica Mujea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s