Asfaltul

 

Eram la volan deja de o oră, poate o oră şi. Făceam rondul. Nu aveam o destinaţie anume. Nu aveam nici măcar vreun gând. Uneori mă uitam în laterale pentru a fi sigură că pot traversa pe banda cealaltă. Nimic mai mult sau mai puţin. Doar o plimbare. Consum de combustibil în zadar. Da, mi se mai întâmplă. Lumea deja mă ştie. Maşina stacojie le zâmbeşte sumbru. E destul de veche, dar frumos împopoţonată. E rapidă, chiar dacă motorul pare că moare din clipă-n clipă. Lumea s-a obişnuit cu ea, iar eu, mai mult ca oricine. Chiar dacă ar muri în mijlocul drumului, nu cred că vreuna din noi s-ar prinde.
Eram la a… Dumnezeu ştie… oricum, dădeam o nouă tură. Acelaşi drum, aceiaşi oameni cu priviri pierdute. Acelaşi asfalt pătat şi plin de gropi.  Până şi soarele, miraj al minţii, părea să stea întins pe mijlocul drumului, scoţând aburii din pământ. Pana s-a produs rapid. S-a auzit mai întâi un poc, un fâs şi gata. Un cui. Straniu, trecusem de zeci de ori prin locul ăla şi nu fusese nici un cui. O mână conspirativă? Habar nu am, poate doar imaginaţia mea. Sau, poate, abia îmi începusem circuitul. Era prea cald, nu îmi păsa.
Service-ul era puţin mai în spate. Am târât-o până acolo. Nici mie nu îmi venea să cred că mai poate. Motorul ofta, apoi se încorda. O combinaţie ciudată de vaiet şi putere.
Mecanicul mă privi relaxat.
– În sfârşit, murmură el.
 Am ridicat nepăsătoare din umeri. Uneori, pur şi simplu, e timpul să te opreşti. Probabil că-mi venise şi mie timpul.
– Facem pana? întrebă el, privind la roată ca la ceva ce nu înţelegea.
– Aha, răspund eu, în timp ce mi-am aprins o ţigară.
El ridică din sprânceană.
– A dracului căldură.
– Aha, îmi place să rămân constantă.
– Vreţi să o fac acuş?
Mă uit la asflat. Parcă se topeşte sub razele soarelui. Totul e un miraj. Smoală ce erupe în vuve de ceaţă.
– Aha.
– Tre’ să mai fac o maşină, puteţi aştepta?
Şi unde să mă duc? Era un singur drum, acelaşi şi acelaşi mereu. Aceeaşi monotonie. Trebuia să ies din asta, poate că aşteptarea era un răspuns.
– Aha.
– Nu vorbiţi prea mult, concluzionă el şi se apucă de reparat maşina de lângă mine. Aşa iera şi tuşa Vera, zâcea doar „Da” sau „Nu”. Doar când se enerva foarte tare mai zâcea: „Căţaua aia proastă că te-a făcut”. Dar nu cred că o zâcea cu răutatea. Vorbiea şi iea aşa, la mânie. Ştiţi cum ie.
 Ştiam, dar de cât timp nu îmi scosesem frustrările la iveală. De când nu mai urlasem? De când nu mai spusesem ce îmi doresc? Nici să mă enervez nu mai puteam. Cel puţin, tuşa Vera mai zicea de o căţea şi îşi revenea. Dar mie nu îmi rămăsese decât maşina şi asfaltul. Mă obseda. Asfaltul mă obseda. Smoala. O vedeam cum curge din iadul fierbinte şi se aşează pe pământ. Mă înghiţea. Mă chema acolo.
– Într-o zî, tuşa Vera s-a dus la doctor, îi murise căţaua, ştii dumneata cum ie la ţară, dacă îţ moare căţălul, ie ca şi cum ţ-ar muri toată lumea. Era deja pă lumea aialaltă când o ajuns la doctor. Ăla văzu căţaua şi îi zâse tuşei că ie moartă. Tusa să uită la iel şi îi zâse: „Mortă îi mă-ta”. Şî dă atuncea, nu a mai scos nici un cuvânt, decât înainte să să ducă a mai zîs „să vă duceţi dracu’”. Ierea o fămăie dă viaţă. Am iubit-o rău pă tuşa.
Încă priveam asfaltul. Urme de smoală se adânceau în el, apoi se ridicau, formau chipuri şi îmi râdeau. Uneori îl mai auzeam pe mecanic. Vorbea continuu, ca o moară stricată. Mă înnebunea, iar asfaltul mă urmărea.
– Tanti Glia, pretena tuşii Vera, zâcea că o urmăresc moştrii dă zmoală. Glia o fost, în tinereţea iei, o fămăie dăştaptă, dar să mărită cu unul care a pus pâciorul în prag şi a zâs, dar tare, să audă tăt satul: „Fă, moaştele mă-tii, ăi fi tu profesoară, dar nu te mai duci acolo. D’acolo nu mâncăm pâine, treci dracului la câmp, că nu ne hrănim gurile cu ce le zâci tu la boşcordoii ăia”. Şî, dă atuncea, tanti Glia a luat-o pă un drum nu prea omenesc, dacă înţelegi ce zâc.
Am dat tăcută din cap. Cumva, parcă o vedeam pe tanti Glia în mine.
– Făcea măreu acelaşi drum, continuă el. Ca şî dumneata. Acelaşi drum la nesfârşit. Nici nu mai privea în urmă. Cre’ că nu mai ştia, biata, că avusese o viaţă. Într-o zî s-o dus. A dispărut dă pă faţa pământului. Ciudatul ăla dă omu’su o zîs că or înghiţît-o oameni dă smoală şi la două luni s-o sînucis. Dar dă tanti Glia, nimenea nu o mai aflat nici pă dracu’. Ieu crezî că să topi, dă năfericire. Aşe e când faci acelaşi drum la infinit. Te topeşti, dispări ca o nălucă din aia.
Asfaltul mă înghiţea. Simţeam cum mă trage în interiorul său. Începusem să mă topesc. Să mor, ba nu, să nu mai exist ca fiinţă. Eram vie, dar sufletul îmi era atât de trist, că deveneam invizibilă. Nici măcar eu nu mă mai puteam vedea. Asfaltul îmi luase învelişul.
El s-a ridicat şi s-a uitat drept spre mine.
– Eh, s-o fi plictisit. Şi mi-o zîs şeful că bălmăjesc cam mult şî spării clienţii.
 

24 comentarii la “Asfaltul

  1. Un inceput placut de saptamana iti doresc …temperaturi mari se anunta, asfalt topit … oameni de catran band aerul – smoala fierbinte … daca experimentul de la Geneva nu va reusi.

  2. `gand la gand cu bucurie .daca intri la satmareanca o sa citesti ceva de minte creata si uimitoare potriveala
    da io acu alta voiam sa zic .plecand de la imaginea din noul articol ,ai intrat macar o data pe blogul lui sabin balasa?sa vizitezi (vizualizezi tot ce-i pus acolo dureaza cam o ora dar sa intelegi…..si nu citi nimic despre pictor pana dupa iar daca stii ceva uita cat esti acolo.astept parerea ta. numi baga furnale ca vine miercurea…

  3. nenicaaaa ….da se dispozitie namoloasa aveti………
    la multi ani tuturor mariilor si marinilor pripasiti prin sufletele voastre.

  4. Marius, o sa intru, dar nu chiar acum pentru ca sunt extrem de ocupata. Oricum, ii stiu lucrarile lui Balasa 😉

    Cella, da 😀

    Vania, e bun si cimentul 😛

  5. Un sincer şi călduros : La Mulţi Ani tuturor sărbătoriţilor !
    Maica Vieţii să-ţi fie mereu aproape, să vegheze pentru tine, frumoasă Oana !


    O seară împlinită !
    Sibilla

  6. Ei, Trexel, nu e chiar asa, are niste probleme personale, nu pot intra in detalii, pana si le rezolva, a considerat ca e mai bine asa, pentru ca blogul ii distrage atentia. Oricum, voi face o pagina pentru Colectionara si o puteti citi la mine.

  7. Mulţumesc. Eu m-am apucat să pun scrierile teologice pe blogul nou, că merge cu copy/pyste. Literatură încă nu bag.

    Cele trei bloguri şterse aveau deficienţe evidente, fiind făcute pe adrese ciudate. Dar, e complicat să dau toate detaliile tehnice.

  8. Asta cu „o iubesc rău” m-a şocat când am auzit-o prima dată…
    Numai la olteni se poate să iubeşti pe cineva rău.

  9. Oana, draga mea, dupa ce de dimineata am calcat pe caldaramul ud de ploaia ce-a cazut de cu zori peste capitala, acum vin sa-ti las cateva rezerve de putere si energie degajate din sarbatoarea zilei de azi, cand credinciosii praznuiesc Sfintii Parinti Ioachim si Ana, numiti si nascatorii Preacuratei Fecioare Maria 🙂
    Un gand senin si plin de recunostinta pentru parintii nostri si pentru parintii parintilor nostri !

  10. Micutzu, nu e o chestie prea grea 😉

    Gabi, noi iubim rau sau nu iubim 😀

    Vania, da, devastati „Patricia”, maine e sfarsitul lumii 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s