PRIMA ŞI ULTIMA ZI III

După ideea lui Mihai
Ceasul mare, din mijlocul oraşului, bătu de doisprezece ori. Lupta era tot mai aprigă. Oamenii gheţii nu aveau de gând să cedeze, în schimb, şahul, nu avea de gând să-i omoare. Însă:
– La noapte, îl spânzurăm pe Şarah. Hmm… la fereastra iatacului meu.
– Da, Mărite, îşi chirci Stângul spinarea. Aşa vom face.
– Până atunci, cugetă şahul, răniţi-i uşor, îi omorâm după decesul lui Şarah. Îmi place să-i strivesc ca pe muşte. Dacă mor, îl ucid degeaba pe nefericitul ăla.
– Nu, Mărite, puse Dreptul, nu îi vom ucide. Nu până când cucul nu va cânta din nou de douăsprezece ori.
Şahul zâmbi.
– Vreau o narghilea. Şi repede.
Stângu şi Dreptul se îmbulziră spre uşă. Zidul îi întâmpină ca mai apoi să-i împingă violent.
– Idioţi, contemplă şahul.
 
*
Imothepus o privea rece. Parcă arunca fulgere din ochi.
– Aissa, nesăbuito!
Fata nu se mişcă din fotoliul moale. Nici măcar nu se clinti. Chipul îi era impenetrabil, iar urechile încercau să asculte tăişul spadelor.
– Se vede că eşti născută din acelaşi ou.
– Imothepus, dacă eu sunt nesăbuită, atunci, tu, ca slujitor al şahului, cum te consideri?
Vrăjitorul tăcu. O pată de lumină îi luă privirea pentru o clipă.
– Ce ai de gând să…
– Taci, cine îţi dă ţie dreptul să îmi urmăreşti paşii?
– Aissa, puterea va conduce mai departe spre alte şi alte războaie. Oare când o să înţelegeţi tu sau tatăl tău?
 
*
Şahul îşi expusese deja marele plan în faţa fiicei.
– Şi, în felul ăsta, râsese el, nimeni nu va mai încerca vreodată să îmi submineze puterea. Nimeni nu îşi va mai dori să se răscoale…
„Eşti bătrân, tată!”, gândi ea. „Va trebui să cedezi ceea ce ai obţinut”.
În mintea ei, deja, încolţise sentimentul puterii. Şi cine putea să îl urască atât de mult pe şah şi să-l omoare fără nici un regret, dacă nu Şarah? Apoi, şi Şarah avea să-şi găsească sfârşitul. Gata, venise timpul ei. Se săturase de bone care să-i spună când să mănânânce, când să se îmbrace sau când să vorbească. Putea fi stăpâna lumii printr-o lovitură simplă.
Coborî treptele temniţei. Gardienii erau adormiţi. Reuşise să toarne somniferele în mâncarea lor, iar acum se putea mişca în voie. Îşi trecu degetele pe barele de metal ale temniţei. Şarah tresări. Ea zâmbi. Degetele ei păreau să mişte gratiile din toate sudurile.
– Şarah, îţi dau o şansă o la viaţă.
Şarah se întinse pe banca din lemn.
– Tu îmi dai o şansă?
Ea continuă să îşi plimbe mâinile pe fierul înnegrit de vreme. Cu graţie, băgă mâna în buzunarul rochiei albe şi scoase cheia. Şarah se repezi spre ea. Dar Aissa era cu mult mai rapidă.
– Nu, nu, nu, dacă îţi voi da drumul, o voi face după regulile mele pe care va trebui să le respecţi.
Cucul cântă de paisprezece ori. Şarah se lăsă pe bancă, îşi duse capul în mâini şi oftă.
– Ce doreşti, Aissa?