Devoratorii

SĂPÂND
 
De când trăia? Îşi numără degetele. Nu le mai avea pe toate: trei la stânga şi patru la dreapta. Fusese nevoit să le sacrifice. Şi totuşi, sacrificase prea puţin pentru a aduce lumea lui în lumea asta. Ceilalţi îşi sacrificaseră mâinile, picioarele, unii chiar şi căpăţânile. Desigur, încă mai urlau după ele, că nu îi dusese mintea să-şi păstreze ochii. Lui îi fusese teamă… Nu, nu îi fusese, doar că se săturase de asta. Voia să schimbe ceva, nu îi putea lăsa aşa la nesfîrşit.
Săpa. Iar era rândul lui. Aproape mereu era rândul lui, pentru că el era cel mai în putere. Restul nu mai puteau ţine sapa în mână sau, dacă puteau, nu aveau în ce se sprijinii. Despre cei fără cap nici nu putea fi vorba. Ei erau, acum, elementul de sacrificiu suprem. Îi vedea pe la colţul mormintelor tânguindu-se. Îşi frecau mâinile, îndoindu-şi degetele şi curbându-le. Se căutau, se pipăiau şi încercau să se încurajeze. Până la urmă, ştiau, aveau să dispară cu totul.
– Pe cine să aleg? se auzea glasul lui Bluk, ieşind din cripta mare de la capătul cimitirului.
Nu înţelegea prea bine cum reuşeau să îl audă, teoretic nu mai era posibil. Dar, în momentul în care glasul lui se pogora peste morminte, cei fără cap tremurau din toate închieturile.
– Bine că le mai au, mormăi bătrânul şi dădu cu sapa în continuare.
O brumă rece i se încleie în barbă. Veneau zorii, iar el nu terminase de săpat. Bluk avea să se enerveze. Îşi lipi şi mai bine degetele de mânerul săpăligii şi dădu cu încredere. Era greu s-o faci de unul singur. Înainte erau mai mulţi. Mergea mai repede. Zorii nu îi prindeau niciodată, iar Bluk nu avea motive să facă din ei salată pentru noii veniţi. Dar şi timpurile alea sosiseră. Ei erau tot mai puţini. Cei ce mureau refuzau să se mai întoarcă. Doar câte unul, rătăcit, nou de câteva zile, care nu înţelegea cum merge treaba, păşea în lumea întunericului şi li se alătura.
Alţii preferaseră să se facă singuri terci pentru ceilalţi, cel puţin, chiar dacă fără suflet, ştiau că scapă. Uneori, să scapi era o opţiune destul de îmbucurătoare, dar nu pentru Bluk. Şi dacă Bluk nu îşi dorea asta, nu aveai cum s-o faci.
Lopata atinse sicriul. O aruncă. Mâinile lui se înfipseră în pământul moale şi rece. Primii zori începeau să apară. Poate avea de ales. Dacă avea să rămână destul timp la soare, poate nu prea mult, doar o jumătate de oră…
– Piatră, mai o oră, grăbeşte-te!
Dacă ar mai fi avut sânge care să curgă prin oasele alea bătrâne, cu siguranţă i-ar fi îngheţat. Dar aşa, nu făcu decât să se cutremure pe picioare.
– Bine că le mai am, şopti Piatră.
Mâinile i se afundară şi mai mult în pământul reavăn. Sicriul era curat.
– Pe cine să aleg? urlă Bluk.
Sicriul era deschis. O femeie. Murise tânără. Fusese îngropată cu o noapte în urmă. Tenul încă îi era alb şi buzele roşii. Viermii nu apucaseră să-şi facă loc prin lemnul deja tocit.
– Unii nu vor să-şi respecte morţii.
Unul dintre cei fără cap se apropie. Era timpul. Poate că era deja cam târziu, dar Piatră spera. Altfel, el avea să ajungă următoarea gustare.
– O mână, urlă Bluk. Nu îmi pare a fi prea pofticioasă.
Piatră rupse mâna celui fără cap. Trebuia să se grăbească. Răsăritul începea să îşi facă loc timid.
 
I
 
Loree îşi privea chipul. Arăta mai bine acum, moartă, decât atunci, vie.
– Şi ce pot face?
Bluk era o namilă de peste un metru nouăzeci, depăşind cu mult suta de kilograme. Chipul îi era sfâşiat. Pielea îi curgea pe chip şi pe gât, până la buric.
– Aşa am murit, o lămuri el. M-au schingiuit. Am fost legat, tăiat şi aruncat într-o groapă. Atunci a venit Iarov. Mi-a dat mâna lui, dar eu l-am mâncat cu totul. Nu am ştiut să mă abţin.
Loree îl privea dezgustată.
– Nu pot mânca morţi, pur şi simplu nu aş putea.
– Îi poţi devora pe cei vii, crezi că îmi pasă?
Loree căzu pe gânduri.
– Poate voi încerca într-o zi.
– E esenţial pentru a rămâne… întreagă.
– Da, de viaţă nici nu mai poate fi vorba.
– Uneori, e nevoie de o simplă rază de soare ca să simţi că trăieşti. Restul poate fi, la fel de bine, beznă.
Oglinda îi păru ciudată dintr-o dată. Parcă nu mai era locul ei acolo. Trase zdreanţa prăfuită peste specul şi se aruncă pe patul vechi.
– Şi totuşi, eu ce pot să fac?
Bluk încă îşi mai aduna pieile de pe faţă. Nu se obişnuise cu sentimentul şi nici nu avea de gând să se obişnuiască vreodată.
– Poţi să faci cam tot ce îţi doreşti.
– Da, asta ştiu deja. Te am pe tine, am totul. Voiam să ştiu ce puteri speciale am.
Bluk se opri din jupuitul propriului chip.
– Eşti moartă, dar totuşi vie. Nu e suficient?
– Nu ştiu, este?
Reclame