MINŢI RĂTĂCITE II – Foileton

TREXEL ŞI OANA

Partea I

Benjamin intră pe uşa barului din colţ cu o figură care nu exprima în nici un caz optimism. Nu prea avea chef nici de băut, nici de stat de vorbă, însă venise pentru că era seara lui liberă şi trebuia să fie acolo. N-ar fi vrut în ruptul capului să repete experienţa de săptămâna trecută când şi-a pierdut sâmbăta seara în apartament cu o colegă enervantă, autoinvitată, care se îmbătase în aşa hal încât a trebuit să cheme salvarea. Aşa că astăzi anunţase din timp că iese în oraş.
            Purta o pereche de blugi şi o cămaşă pe care n-ar fi luat-o dacă ar fi văzut cât e de transparentă, însă lumina estompată din apartamentul său nu-l ajutase deloc în această privinţă. Nu prea ştia să se îmbrace însă, de data asta, o cam nimerise. La apariţia lui în bar câteva femei aşezate la mese întorseseră capul urmărindu-i mersul şăgalnic. S-ar fi prins şi el că arată bine dacă le-ar fi văzut. Din păcate imaginea unui local în care se aflau persoane de sex opus îl punea de fiecare dată în oarecare indisponibilitate mentală şi îi era foarte greu să se concentreze.
            Deşi ar fi vrut să se aşeze lângă blonda care părea să nu aibă companie, picioarele îl trăgeau către locul ferit şi întunecos de după colţul barului. Băiatul de la bar îl văzu abia după vreo cinci minute, timp în care avu posibilitatea să arunce câteva priviri împrejur. Ceru o cafea tare, un ceai de trandafir, două beri şi un Schweppes, semn că venise pentru mai multă vreme. Barmanul îl ştia, aşa că nu-l mai întrebă de ce nu le ia pe rând şi i le înşiră în scurt timp în faţă. Mulţumit, Benjamin sorbi puţin din suc plescăind încet după care se aşeză mai bine în scaunul cu spătar mic, se lăsă puţin pe spate şi începu să admire.
            Se liniştise. Acum era în elementul lui. Din colţul în semiumbră putea analiza în voie toate femeile din bar.
Cum dracu poate sta o femeie normală cu hipopotamul ăla? Îi atârnă şuncile şi probabil nu şi-o mai vede demult.
Făcu o grimasă sugestivă ca şi cum ar fi vorbit cu cineva şi îşi îndreptă privirea spre altă masă.
– Mda, dacă n-ar avea sânii aşa lăsaţi poate ar fi ceva de capul ei.
Mai trase un gât de bere şi în timp ce privirea căuta avidă o nouă victimă observă în celălalt capăt al barului o tipă ce se uita la el. Era brunetă, cu părul drept dar foarte bogat şi cu nişte ochi mari, blânzi, dar puţin indecenţi.
Benjamin îşi plimbă de două ori privirea peste ea încercând dintr-o dată să pară preocupat. Luă un şerveţel de la bar, ridică pe rând sticlele de bere şi şterse sub ele. Apoi, deveni interesat de sistemul de iluminare. Îşi plimba privirea pe toate spoturile de deasupra tragând cu ochiul să vadă daca sursa de stres mai era activă. Parcă era prins la colţ. Scaunul său retras parcă se mutase acum în mijlocul încăperii şi se simţea stânjenit.
Nu auzi glasul barmanului, ci doar a treia oară întoarse capul spre el.
– Mai doriţi o bere? întrebă tânărul barman pe sub un zâmbet ascuns.
– Ăăăăă… da… nuuuuu… cred că o să… sigur! rosti Benjamin mistuit de problema ce-i provocase deja broboane de sudoare pe frunte.
– Poftiţi! spuse barmanul şi îi împinse în faţă berea pe care o desfăcuse deja, înainte să primească răspunsul clientului.
– Ha, deci aşa! gândi Benjamin şi enervarea îl scoase puţin din starea evidentă de stres. Te joci? Na stai ca-ţi dau io joc!
Îi plăcea să se joace. De fapt era singurul său punct forte în orice întâlnire cu vreo necunoscută. Îşi luă o faţă calmă, trase aer în piept, îşi ridică umerii şi privi spre ea. Locul era gol. Aruncă disperat priviri în stanga şi în dreapta, pe la mese, pe toată lungimea barului, se ridică involuntar de pe scaun şi privi peste lume spre toaletă. Nimic.
– Shit! Băga-mi-aş….!!!
Se făcu că nu observă reacţia barmanului care zâmbea pe sub mustăţi şi puse la gură sticla de bere gâlgâind cu ciudă.
– Cel mai mult îmi place să fac sex în patru labe! se auzi o voce magnifică în spatele său.
Abia se abţinu să nu împroaşte tot barul cu berea care i se oprise în gât. Evită câteva momente să se întoarcă spre ea. Ştia că e ea. Chiar dacă nu o vedea şi nu-i mai auzise vocea până atunci.
„Şi mie, gândi Benjamin, una dimineaţa, una la prânz în toaletă şi două seara, înainte de culcare. Oare drept cine mă ia asta?”
– Ah, tu erai! exclamă în întoarcere şi întâmpinând-o cu un surîs încântat. Credeam că ai plecat.
– Voiai să plec?
– Nicidecum!
– Benjieeeeeeeee!!! Ce dracu faci, mă, aici? Nu-mi spune că stai în oraş şi nu ne-am văzut până acum!?
Benjamin se întoarse deranjat către cel care îl apelase. Nicholas. Un vechi coleg de muncă, stresant, dobitoc şi pe deasupra însurat.
– Salut! Da, în oraş stau, am vândut casa de la ţară.
Apoi întorcându-se spre ea:
– Ţi-l prezint pe…
Însă nu mai avea cui. Dispăruse la fel de subit cum îşi făcuse intrarea. Vreo cinsprezece minute cât au povestit despre unul şi altul, prieteni vechi, a căutat-o în zadar cu privirea. Picase în letargie şi era dezamăgit. De el, de cât era de bou, de viaţa pe care o ducea, de tot.
Într-un târziu, când Nicholas era la toaletă, ieşi pe uşa barului şi se îndreptă prin ploaia măruntă spre casă. Intră pe poarta veche din fier forjat şi paşii şăgalnici deveniră dintr-o dată mai fermi. Începu să urce scările una cîte una în timp ce mişcările îi deveneau din ce în ce mai controlate. Ajuns în faţa uşii apartamentului băgă mâna dreaptă în buzunarul pantalonului şi scoasă o legătură mare de chei. Fără să se uite la ele, alese, pipăind, una şi în timp ce scruta cu privirea rece holul întunecos o băgă cu o mişcare exactă în ială, o răsuci de două ori şi intră pe uşă.
După primul pas simţi mirosul străin şi trase repede uşa după el fără să aprindă lumina.
 
*
M-am trezit alt om, alt suflet. Aveam alte gânduri şi alte porniri. Mintea îmi era încărcată. Amintiri depărtate, poate dintr-o altă viaţă sau, poate, din una viitoare. Ploua. Iar ploaia m-a făcut să-mi spăl chipul sfios şi să mă simt din nou bărbat.
 
*
Sir Cat era cel mai bun detectiv al secţiei omucideri. Văzuse multe şi auzise şi mai grozave, dar crima din Rees Stret întrecea orice horror inspirat de Hollywod. Sigur, peste câţiva ani, producătorii de filme aveau să facă din criminal o vedetă internaţională, iar rolul lui avea să-l joace cine ştie actor celebru fără pic de stil. Studie din nou casa. Nu forţase uşa, nu forţase ferestrele şi nici intrările din spate. Intrase pur şi simplu. Cel mai probabil, bătând la uşă. Poate un vânzător ambulant. Poate un cunoscut. Nu ştia, iar puştiul nu era încă în stare să dea vreo declaraţie. Ivona, psihiatra secţiei, adusă tocmai din Rusia, îl ţinea sub supraveghere.
– Veţi discuta cu el când voi spune eu că e pregătit, îi ameninţase ea, ridicând arătătorul în aer şi împingându-l spre privirile lor crucite.
Cat nu avusese de gând să i se pună în contră Ivonei, ştia cât e de hotărâtă, dar, proaspătul său coleg, Jack Dorr, insistase. Aşa se alesese Jack cu un ochi vânăt şi ruşinea de-a fi lovit de o femeie.
– Nici o amprentă, spuse Jack morocănos.
– Doar nu te aşteptai să-ţi lase şi cartea de vizită.
– Mă aşteptam să facă o greşeală, una cât de mică. Să lase un indiciu…
Ivona intră pe uşă. Jack înghiţi în sec. Îşi jurase că a doua oară va riposta. Ivona era o femeie înaltă, corpolentă, blondă şi nu cu mult trecută de treizeci de ani. Chipul său nu schiţa decât grimase, nu o văzuse niciodată zâmbind, asta dacă ştia să o facă. Cat surâse abia perceptibil.
– Îmi poţi face repede un portret psihiatric?
Ivona ridică din sprânceană.
– Schizofrenic, repede şi bine.
– Detaliază!
– Mi se pare a fi tipic pentru cineva cu frustrări. Poate, dar nu bag mâna în foc încă, abuzat de părinţi.
Cat privi chipul bărbatului.
– Ambii?
– Aha, spuse Ivona, rămând cu ochii aţintiţi în cei ai mortului. Interesant mi se pare că nu l-a ucis şi pe puşti.
– Nu era acasă în momentul petrecerii crimei, spuse Jack pe un ton sigur.
– Nu, confirmă rusoaica, dar nici nu plecase când băiatul a intrat în casă şi şi-a descoperit părinţii.
Un tânăr poliţai li se alătură.
– Şefu’, peste stradă este o firmă de contabilitate, poate ei au văzut ceva.
Cat se scărpină în mijlocul capului.
– M-aş mira, din moment ce vecinii nu au văzut şi auzit nimic, dar putem încerca.
– Cele mai multe din ferestrele lor dau spre casă şi spre stradă. Poate…
– Să mergem, spuse Cat. Tu rămâi aici şi ai grijă să nu intre şi să nu iasă nimeni, îi comandă el poliţistului. Şi cheamă încă două maşini să păzească intrările.
– Da, şefu’!
 
*
Firmă Multiinternaţională, îi lămuri secretara. Fiecare din contabilii lor ţineau contabilitatea primară a două sau trei firme din lume. Firme mari care nu se încredeau în oricine. Ei erau avizaţi. Aveau tot ceea ce putea să aibă o firmă din domeniu. În plus, oamenii lor erau pregătiţi pentru orice.
– Aha, ca o firmă de avocatură, se strâmbă Cat.
Femeia, fără a observa grimasa, aprobă mulţumită.
– Şi? Ce aţi făcut când aţi auzit că maşina a luat foc?
– Eu nu am făcut nimic. Nu am voie să-mi părăsesc postul şi, apoi, după cum vedeţi şi dumneavoastră, eu nu am vedere pe partea aceea. Doar contabilii de la etajul doi văd acolo.
Femeia i-a condus la etajul doi. Acolo unde erau birouri lângă birouri şi o fâşâială incredibilă.
– Nu credeam că hârtiile fac atâta zgomot, şopti Jack.
Secretara îi prezentă blondei.
– Dânsa este secretara etajului, vă poate da mai multe informaţii.
Cat începu cu numele şi adresa, cerându-i să aibă acces la toate fişele persoanele ale celor de la etajul doi.
– Sigur, spuse blonda, zâmbind până la urechi.
– Deci, ce s-a întâmplat? chestionă Jack.
Cat îi aruncă o privire crâncenă.
– Domnişoară, începu Cat tacticos, vă amintiţi cum a decurs acea zi pentru dumneavoastră şi colegii domniei voastre?
Blonda îi invită să ia loc.
– O cafea, un ceai…
– Un ceai, se grăbi Jack.
Cat îşi dădu ochii peste cap.
– Nu, nimic, rectifică detectivul.
Blonda se aşeză în faţa lor, picior peste picior, împreunându-şi mâinile în poală.
– A fost o zi normală la început. Apoi, am simţit că ceva se va întâmpla, când Daniel a întârziat cinci minute.
Detectivii îşi încrucişară privirile. Blonda râse.
– Nu, nu e cazul să vă uitaţi aşa, şi arătă cu degetul spre Daniel. Daniel, în zece ani de când sunt eu aici, nu a întârziat niciodată. În mod normal ne regălăm ceasul după el.
– Şi apoi?
Blonda ridică suav piciorul şi chicoti.
– Apoi totul a fost normal, noi munceam, aşa cum vedeţi şi acum. Aşa e în fiecare zi. Nu se întâmplă nimic la nelocul lui. Acte, acte, numere şi acte. Până la ora paisprezece, când Vik – şi arătă spre roşcata îmbătrânită şi obosită – a ţipat că arde o maşină.
– Ce aţi făcut atunci? se interesă Jack.
– Oh, eu m-am uitat pe fereastră, şi indică locul cu pricina, apoi am luat-o la fugă pe scări, liftul era deja aglomerat, şi am ieşit în stradă.
– Înţeleg, mormăi Sir Cat, toţi au ieşit afară?
Femeia se gândi o clipă.
– Păi… Vik nu a ieşit decât ceva mai târziu. Se apropie de urechea lui Cat şi-i şopti: Ştii, are un picior mai scurt, se deplasează mai greu. Şi, desigur, Daniel a rămas în birou. El ştie doar să muncească, nu îl interesează aproape deloc ce se întâmplă în jur.
Cat ridică din sprânceană uşor surprins.
– A lipsit cineva între orele doisprezece şi paisprezece?
Blonda îşi studie colegii din priviri.
– Nu, doar la doisprezece şi jumătate câţiva au plecat la masă, dar cei mai mulţi au rămas.
– Mi-i puteţi indica pe cei care au părăsit clădirea?
– O, desigur…
Reclame

Povestiri din criptă

Da, e pasiunea mea, munca mea, visul meu, realizarea mea, ei bine, e tot ce mă reprezintă. Cum ce? Scrisul? Probabil că de nu aş mai putea scrie, dintr-un motiv sau altul, fără să stau pe gânduri, m-aş sinucide. Da, da, vorbesc serios. Şi nu, nu dă rezultat tratamentul psihaitric, dar mă simt bine 😀 Ei bine, cu tratament sau fără, dacă nu aş mai putea să fac ceea ce reprezintă singura mea ambiţie, plăcere şi voinţă, aş face-o fără regrete. Singurul regret, poate, ar fi acela că nu am scris tot ceea ce mi-a trecut prin cap. Dar, până la urmă, cred că şi de o fi să mor de bătrâneţe, tot voi avea regretul ăsta.
Acum că îmi cunoaşteţi în totalitate secretul sufletului, ceea ce o să vă spun o să vă sperie. Aşadar, am o pisică, să-i zicem Piţi. Xreder îi mai zice şi Lao Ţ, dar asta e o altă poveste. O poveste cu mai multe tăişuri, că iar ne certăm pe testul de maternitate. Încă nu am stabilit dacă băiatul e al meu sau e dintr-o căsătorie anterioară. Poate vom face testul până la urmă, poate nu. Oricum, animalul mă recunoaşte de mamă, când are chef, normal.
Pisica mea, da, nu e normală. Cum adică nu e normală? Păi vă zic eu cum. Nu se freacă de picioarele nimănui, aşa cum zicea Trexel. Nu. Mai bine se sinucide în direct la OTV decât să se dea bine pe lângă noi. E drept, atunci când ne iubeşte, ne dă câte un cap în gură. Lucru interpretabil. Eu, totuşi, cred că şi-a adus aminte că nu ne-a pedepsit cu vreun prilej anume. X susţine că e drăgăstos. O fi, DAR ÎMI SCOATE DINŢII ÎN FELUL ĂSTA. Ei, asta nu ar fi nimic. Dar cum e să vă treziţi dimineaţa cu părul sculat şi perfect lins într-o poziţie anume? Cum să fie? Treci şi îţi speli capul că nu ai de ales. Nici mâncare nu cere. Asta nu ştiu cum vine. Ale lui tata cer tot timpul. Ăsta nu. Dacă îi dai, bine, dacă nu nu-i o problemă. Dar şi când îi dai, dacă nu îi convine, măgarul îngroapă farfuria. Ştiţi voi, ca şi cum şi-ar îngropa nevoile. Se uită la tine şi parcă zice: „Ăsta e cel mai scump produs după piaţă”. Oh, da, îţi vine să-i dai una exact acolo unde-l doare pe un bărbat mai cu foc. Parcă are un contor de preţuri. Nu e cel mai scump produs, nici vorbă să pună gura.
Are şi avantajele lui. Cu toate că are şapte ani, încă se mai joacă. Uneori, încă mă mai zgârie. Sau, ca să fie un domn, îţi dă o lăboaie, fără să scoată ghearele, de te cruceşte. Pliciuie exact ca palma unui om şi mai şi ustură. Cum aseară mâinile mele au fost un prilej de răzbunare dintr-un motiv oarecare, dar, sunt convinsă, bine argumentat în mintea lui, acum sunt numai dungi.
Bine, peste astea trec uşor. „E al meu”, îmi zic în gând. „ Retardat şi violent, dar e al meu”.
După ceartă, mâncare şi joacă, mă apuc de scris. Time out, gata, trebuie să scriu. Că volumul ăla nu se termină singur, iar Cella mă va da dispărută din lumea condeiului. Aşa că îmi întind cele trei caiete. Unul cu hărţi, da, multe hărţi. S-au dezvolatat şi ele în acelaşi timp cu povestea. Caietul cu numele personajelor şi descrierea lor, rasele şi descrierea lor plus chestiile pe care mi le notez pe margine pentru a nu le uita. Normal, asta nu înseamnă că nu le mai uit. Ba din contră, tot aia îmi e 😛 Hey, glumesc! Şi caietul cu metafore, comparaţii, tehnici de scriere şi alte chestii utile minţii mele. A, da, să nu uit de cele două dicţionare. Unul foarteee mare, ediţie veche, dar nu suficient de veche. Şi unul de sinonime, şi ăla mare, dar uneori e prea mic. Şi, desigur, carioca. Nu contează culoare, cariocă să fie.
Bun, rămăsesm la scris. Îmi întind eu toate cele de trebuinţă. Recitesc puţin din urmă. Pun carioca între dinţi, îmi pocnesc degetele de câteva ori şi îi dau bătaie. Mă afund cu totul când scriu, e greu să mai aud, văd, ceva în jurul meu. Televizorul turuie ca prostul. Oricum, cine-l bagă în seamă? Clar, nu eu. Aşa că, la un moment dat, dintr-o zăpăceală uit cum o cheamă pe Fraã. Dumnezeule mare şi Maică Precistă, cât de dobitoc poţi fi să uiţi cum se numeşte personajul principal. Cel pe care-l plimbi de vreo trei sute de pagini, contorizând nu ştiu câte sute de mii de cuvinte. Ei, uite că poţi fi. Aşa că încep să caut caietul cu pricina. La dracu’, sunt perfect convinsă că l-am pus lângă mine. Altfel carioca nu ar fi avut ce căuta între dinţii mei. DA, SUNT SIGURĂ! Piţi se întinde tacticos. E mort de somn, nici din coadă nu mai poate da. Mă uit peste el. Caietul cu hărţi şi cel cu metafore şi alte chestii. Mă rog, în partea cealaltă, dicţionare.
Mă uit din nou la Piţi, având o senzaţie de afecţiune profundă. Afecţiune… AFECŢIUNEEE?
– Animal cretin, nu vezi că stai pe caietul meu?
 „Şi care-i treaba?”, pare să-mi răspundă el.
Ok, mă lupt cu pisica. Nimic. Nu vrea şi pace, ba chiar scoate şi ghearele: „Dacă te atingi te părui”. Minunat, ce pot spune, minunat. Şi acum, să ajungem la prima parte a scrierii. Mă gândesc: „Ăsta e unul dintre acele momente în care nu pot scrie. Ce fac? Mă sinucid sau omor pisica?”. Desigur, vocea din capul meu nu se grăbeşte să de vreun răspuns. Aşa că mă plimb cu „şoaricele” pe document.
Îi zic lui X:
– Chemă-l pe Piţi la tine?
– Nuuu, că îmi încurcă cablurile.
– Dar pe mine nu mă lasă să scriu.
– Ţi-am zis că lumea reală nu e în cărţi, maturizează-te şi lasă pisica în pace.
Scot limba ostentativ. Desigur, nu era lângă mine, aşa că mă şi strâmb. Ieh, sunt răzbunată. Cursorul se mişca uşor în sus. Apare, ca prin minune: „Fraã”.
– O yesss!!! strig eu.
– Ce? intervine X dintre cablurile lui.
– Nu mai trebuie să mă sinucid şi nici să omor pisica. Ba mai mult, o s-o las în pace. M-am maturizat.
Se lasă liniştea. Eu scriu, Piţi doarme pe caietul meu şi X trage la cabluri.
– La dracu’, se aude din cealaltă cameră, nu puteai să omori pisica apoi să continui cu sinuciderea?
– Dap, zic eu mai mult inconştient, doar că nu avea vreo logică. Dacă factorul care îmi perturbă scrisul nu mai există, la ce aş fi purces la sinucidere? Vezi?
– Shit.
Piţi pleacă la X. Eu mă uit după el şi îi zic:
– Treaba ta, dar dacă te omoară eu nu îţi sar în apărare.
Motanul se uită la mine nepăsător. Mă rog, glume sadice în famila Stoica-Mujea, că doar suntem oameni normali, cu preocupări normale şi discutăm mereu despre cum vom muri natural cu cuţitul înfipt în ceafă sau mai ştiu eu cum…
Şi ca să vă fie bine intrat în cap, azi X a scăpat. Dap, l-am speriat atât de rău, că am fost convinsă că inima îi va ceda. Nu-i nimic, mai încerc şi mâine.
P.S: Întâi am încercat cu Piţi, dar ăla nici măcar nu a tresărit. Ghinion 😀