Povestiri din criptă

Da, e pasiunea mea, munca mea, visul meu, realizarea mea, ei bine, e tot ce mă reprezintă. Cum ce? Scrisul? Probabil că de nu aş mai putea scrie, dintr-un motiv sau altul, fără să stau pe gânduri, m-aş sinucide. Da, da, vorbesc serios. Şi nu, nu dă rezultat tratamentul psihaitric, dar mă simt bine 😀 Ei bine, cu tratament sau fără, dacă nu aş mai putea să fac ceea ce reprezintă singura mea ambiţie, plăcere şi voinţă, aş face-o fără regrete. Singurul regret, poate, ar fi acela că nu am scris tot ceea ce mi-a trecut prin cap. Dar, până la urmă, cred că şi de o fi să mor de bătrâneţe, tot voi avea regretul ăsta.
Acum că îmi cunoaşteţi în totalitate secretul sufletului, ceea ce o să vă spun o să vă sperie. Aşadar, am o pisică, să-i zicem Piţi. Xreder îi mai zice şi Lao Ţ, dar asta e o altă poveste. O poveste cu mai multe tăişuri, că iar ne certăm pe testul de maternitate. Încă nu am stabilit dacă băiatul e al meu sau e dintr-o căsătorie anterioară. Poate vom face testul până la urmă, poate nu. Oricum, animalul mă recunoaşte de mamă, când are chef, normal.
Pisica mea, da, nu e normală. Cum adică nu e normală? Păi vă zic eu cum. Nu se freacă de picioarele nimănui, aşa cum zicea Trexel. Nu. Mai bine se sinucide în direct la OTV decât să se dea bine pe lângă noi. E drept, atunci când ne iubeşte, ne dă câte un cap în gură. Lucru interpretabil. Eu, totuşi, cred că şi-a adus aminte că nu ne-a pedepsit cu vreun prilej anume. X susţine că e drăgăstos. O fi, DAR ÎMI SCOATE DINŢII ÎN FELUL ĂSTA. Ei, asta nu ar fi nimic. Dar cum e să vă treziţi dimineaţa cu părul sculat şi perfect lins într-o poziţie anume? Cum să fie? Treci şi îţi speli capul că nu ai de ales. Nici mâncare nu cere. Asta nu ştiu cum vine. Ale lui tata cer tot timpul. Ăsta nu. Dacă îi dai, bine, dacă nu nu-i o problemă. Dar şi când îi dai, dacă nu îi convine, măgarul îngroapă farfuria. Ştiţi voi, ca şi cum şi-ar îngropa nevoile. Se uită la tine şi parcă zice: „Ăsta e cel mai scump produs după piaţă”. Oh, da, îţi vine să-i dai una exact acolo unde-l doare pe un bărbat mai cu foc. Parcă are un contor de preţuri. Nu e cel mai scump produs, nici vorbă să pună gura.
Are şi avantajele lui. Cu toate că are şapte ani, încă se mai joacă. Uneori, încă mă mai zgârie. Sau, ca să fie un domn, îţi dă o lăboaie, fără să scoată ghearele, de te cruceşte. Pliciuie exact ca palma unui om şi mai şi ustură. Cum aseară mâinile mele au fost un prilej de răzbunare dintr-un motiv oarecare, dar, sunt convinsă, bine argumentat în mintea lui, acum sunt numai dungi.
Bine, peste astea trec uşor. „E al meu”, îmi zic în gând. „ Retardat şi violent, dar e al meu”.
După ceartă, mâncare şi joacă, mă apuc de scris. Time out, gata, trebuie să scriu. Că volumul ăla nu se termină singur, iar Cella mă va da dispărută din lumea condeiului. Aşa că îmi întind cele trei caiete. Unul cu hărţi, da, multe hărţi. S-au dezvolatat şi ele în acelaşi timp cu povestea. Caietul cu numele personajelor şi descrierea lor, rasele şi descrierea lor plus chestiile pe care mi le notez pe margine pentru a nu le uita. Normal, asta nu înseamnă că nu le mai uit. Ba din contră, tot aia îmi e 😛 Hey, glumesc! Şi caietul cu metafore, comparaţii, tehnici de scriere şi alte chestii utile minţii mele. A, da, să nu uit de cele două dicţionare. Unul foarteee mare, ediţie veche, dar nu suficient de veche. Şi unul de sinonime, şi ăla mare, dar uneori e prea mic. Şi, desigur, carioca. Nu contează culoare, cariocă să fie.
Bun, rămăsesm la scris. Îmi întind eu toate cele de trebuinţă. Recitesc puţin din urmă. Pun carioca între dinţi, îmi pocnesc degetele de câteva ori şi îi dau bătaie. Mă afund cu totul când scriu, e greu să mai aud, văd, ceva în jurul meu. Televizorul turuie ca prostul. Oricum, cine-l bagă în seamă? Clar, nu eu. Aşa că, la un moment dat, dintr-o zăpăceală uit cum o cheamă pe Fraã. Dumnezeule mare şi Maică Precistă, cât de dobitoc poţi fi să uiţi cum se numeşte personajul principal. Cel pe care-l plimbi de vreo trei sute de pagini, contorizând nu ştiu câte sute de mii de cuvinte. Ei, uite că poţi fi. Aşa că încep să caut caietul cu pricina. La dracu’, sunt perfect convinsă că l-am pus lângă mine. Altfel carioca nu ar fi avut ce căuta între dinţii mei. DA, SUNT SIGURĂ! Piţi se întinde tacticos. E mort de somn, nici din coadă nu mai poate da. Mă uit peste el. Caietul cu hărţi şi cel cu metafore şi alte chestii. Mă rog, în partea cealaltă, dicţionare.
Mă uit din nou la Piţi, având o senzaţie de afecţiune profundă. Afecţiune… AFECŢIUNEEE?
– Animal cretin, nu vezi că stai pe caietul meu?
 „Şi care-i treaba?”, pare să-mi răspundă el.
Ok, mă lupt cu pisica. Nimic. Nu vrea şi pace, ba chiar scoate şi ghearele: „Dacă te atingi te părui”. Minunat, ce pot spune, minunat. Şi acum, să ajungem la prima parte a scrierii. Mă gândesc: „Ăsta e unul dintre acele momente în care nu pot scrie. Ce fac? Mă sinucid sau omor pisica?”. Desigur, vocea din capul meu nu se grăbeşte să de vreun răspuns. Aşa că mă plimb cu „şoaricele” pe document.
Îi zic lui X:
– Chemă-l pe Piţi la tine?
– Nuuu, că îmi încurcă cablurile.
– Dar pe mine nu mă lasă să scriu.
– Ţi-am zis că lumea reală nu e în cărţi, maturizează-te şi lasă pisica în pace.
Scot limba ostentativ. Desigur, nu era lângă mine, aşa că mă şi strâmb. Ieh, sunt răzbunată. Cursorul se mişca uşor în sus. Apare, ca prin minune: „Fraã”.
– O yesss!!! strig eu.
– Ce? intervine X dintre cablurile lui.
– Nu mai trebuie să mă sinucid şi nici să omor pisica. Ba mai mult, o s-o las în pace. M-am maturizat.
Se lasă liniştea. Eu scriu, Piţi doarme pe caietul meu şi X trage la cabluri.
– La dracu’, se aude din cealaltă cameră, nu puteai să omori pisica apoi să continui cu sinuciderea?
– Dap, zic eu mai mult inconştient, doar că nu avea vreo logică. Dacă factorul care îmi perturbă scrisul nu mai există, la ce aş fi purces la sinucidere? Vezi?
– Shit.
Piţi pleacă la X. Eu mă uit după el şi îi zic:
– Treaba ta, dar dacă te omoară eu nu îţi sar în apărare.
Motanul se uită la mine nepăsător. Mă rog, glume sadice în famila Stoica-Mujea, că doar suntem oameni normali, cu preocupări normale şi discutăm mereu despre cum vom muri natural cu cuţitul înfipt în ceafă sau mai ştiu eu cum…
Şi ca să vă fie bine intrat în cap, azi X a scăpat. Dap, l-am speriat atât de rău, că am fost convinsă că inima îi va ceda. Nu-i nimic, mai încerc şi mâine.
P.S: Întâi am încercat cu Piţi, dar ăla nici măcar nu a tresărit. Ghinion 😀

23 comentarii la “Povestiri din criptă

  1. Dacă te mai iei mult de mine o să creadă blogosferii că-s editorul tău 😛
    mai ales că mă pui lîngă Macabru , îmi iau valea … şi-l iau şi pe Piţi ( în spaţiu ) poate-l ( re ) umanizez 😆 deed line … deed line 😆

  2. Acum am înţeles. Mă mir doar că nu zice X nimic. Decât cu maturizarea. Da. Să ştiţi că are dreptate. Viaţa reală bate oricând literatura.

  3. Cella, dar, intr-un fel, esti editorul meu. Sau, cel putin, cel mai important cititor al meu. Pe Piti ti-l dau cu mancare cu tot, si platesc si pensie alimentara 😀

  4. Filomela, da, da, viata reala le bate pe toate, dar eu am 15 ani si n-am chef sa cresc 😀 Zice el X mai multe, dar am eu niste doape de ceara si nu aud prea bine 😆

  5. Oana!
    Bine te-am gasit.Frumos titlul „Pvestiri din cripta”:) Imi aduce aminte de senzatiile traite in copilarie cand mic fiind in cimitir intr-o cripta foarte veche m-am lovit de un craniu.Cred ca fantasticul senzatiilor traite si apoi visate au persistat mult in memorie.tata Borgo:P

  6. Tata Borgo, chiar ma pregateam sa-ti fac un post. Sa te intreb ce ai patit. Iar cu politica sau alte probleme? Apoi te-am zarit la Crina si mi-am zis: „Roscata are parte de toata lumea buna, o omor mai tarziu” 😀 Bine ai revenit, sper ca vesel si sanatos!

  7. Pingback: Tenebre (XXXI-XXXIII) « Ioan Sorin Usca

  8. Oana !
    Fata mea am revenit nici prea vesel si mai putin sanatos.O sa fie bine!Cand iti neglijezi inima si la propriu si la figurat(pricepe ce vrei)ai probleme de nici mancarea nu o poti inghiti.Politica o las celor cu bani multi sau carora le place a fi prostiti.M-am lecuit la locale.Mi-am facut neprieteni din prietenii de o viata.Este normal?Eu zic ca nu!Cu inima asa ca in catecul Fratilor Petreus ,”cetera si omul drag”glumesc.Am avut ceva probleme mai deosebite in aceasta jumatate de vara si m-am decompensat prin variatii mari de tensiune.Acum sunt ceva mai bine si va voi plictisi cu „pedanteria scolastica” intrata-n sange dupa atata dascalire.Si mie mi-a fost dor de tine si de voi,dar nu aveam starea aia buna pe care mi-o stii ,de ardelean „sfatos cu cap tare” si m-am retras ca lupul ranit si „mi-am lins ranile”.Cum stii eu sunt cardiac cronic si uneori nu ascult de nimeni fac eforturi,suport emotii si de aici decompensarea.Si eu cand nu am starea propice blogarelii tac ca”mutu satului” Nu fi geloasa pe roscata de Crina ca doar tu esti fata mea a mica si rasfatata.Cu mult drag,tata Borgo inimosul!

  9. Tata Borgo, fa-te bine! Nu mai fa prostii, ca asa face si a mea bunica si imi vine s-o omor. Noi, cei tineri, avem nevoie de voi, cei mai in varsta, pentru a ne calauzi. Asa ca stai cuminte si ai grija de inima, altfel ma supar rau.

  10. Ca sa stie toata lumea, glumele alea macabre sunt doar din partea mea, ea chiar crede in astea. Eu prin casa umblu ca cei din trupele SEAL, vesta, casca de protectie si oricand gata de actiune. Nebuna mai sare la mine cu cutitul in dinti de pe dulap, cu sabia de dupa usa, sau cand bag lingura in ciorba se topeste si sfaraie improscand acid peste tot. De exmplu intr-o zi m-a obligat sa incerc noua ei tocanitza de cartofi, stiti cum e sa tii in gura 20 de imbucaturi si sa te chinui sa nu-ti scape o frimitura pe gat ? greu de tot va spun eu. Arsurile din gura inca le mai tratez cu glicerina boraxata, dar traiesc, asta e important. Oricum ii citesc cu mare atentie posturile ca in mare parte de aici ii vin ideile, restul sunt surprize. Dar…. viata e asa frumoasa, frumoasa rau. Apropo stiti vre-o tara prin Europa unde sa nu te caute Interpol-ul ? 😛

  11. Ei, deh, la varsta si preocuparile mele, eu cred si in martieni, dar nu am venit cu niciunul acasa 😀 Off, iar te plangi. Treci sa incerci ciorba de fasole. Ti-am zis sa nu te mai plangi ca nu te scapa nimeni 😀

  12. misto a fost serialu, si mai misto, normal, „the outer limits” pe care inca n-am reusit sa-l trag tot de pe net.
    prin cripte mi-am petrecut mare parte a copilariei (probabil ca se vede 🙂 ), cimitirul fiind in spatele gradinii mele, pe varful dealului. faceam numa tampenii…deh, copii tampiti. uneori scoteam oasele din saci si reconstituiam scheletu. apoi familia mortului facea slujbe si se inchinau de numa crezand alte cele 🙂

  13. Trexel, mai, si eu tot cu cimitirul in spatele casei, probabil ca si la mine se vede 😀 Dar eu nu faceam decat sa fur dude, ca aia de mai erau in viata nu ma lasau sa mananc. Asa ca ma duceam pe intuneric cand nu era nici dracu’, ma rog, poate ca el a fost 😀

  14. Cred că m-ai omorât ieri de nu am reuşit ieri să comentez pe nicăieri, dar azi mi-am revenit şi vreau sânge 😀

    Lumea bună comentează la tine, Oana. Eu sunt aia 😆

  15. Crina, normal ca tu esti aia. Doamne, dar nici nu s-a pus problema 😀 Eu nu te-am omorat. Da vina pe ziarul ala al tau. Dupa cum vezi, eu pe X il vanez 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s