PRIMA ŞI ULTIMA ZI – IV

După ideea lui Mihai

Stătea întins în falduri de mătase. Trei dintre soţiile sale îi ţineau de urât. Îmbrăcate sumar, dar cu chipul acoperit, ca nu cumva cineva să le fure privirile, îl dezmierdau în fel şi chip. Strugurii se scurgeau în gâtul lui, aşa cum sentimentul puterii absolute îi curgea prin vene. Şi totuşi, acum ce mai urma. Cucerise totul. În curând, revolta avea să ia sfârşit. Şarah avea să fie mort, iar el era singurul stăpân al unei lumi întregi. Putea la fel de bine să şi moară. Visul i se împlinise. Acum avea tot ceea ce îşi dorise vreodată. Dar, în curând, avea să se instaleze plictiseala.
– Dăm legi, îi spuse el Stângului. Cei care fură vor fi ucişi, cei care violează vor fi violaţi, iar cei ce ucid îi facem mercenari.
– Veţi lupta împotriva celor pe care-i conduceţi?, se contrarie Dreptul.
– Şi ce o să facem? Oricum ei plănuiesc să scape de sub puterea noastră. Ce altceva mai avem de făcut. Dacă nimic crud nu ne mai întâmplă pe lume, mă voi plictisi groaznic şi voi începe în a vă ucide pe voi.
Uşa se deschise brusc. Şahul fu pregătit să dea ordin ca cel ce a trântit uşa să fie ucis, pe loc, acolo, dar când făptura aceea gingaşă îi căzu la picioare, furia i se diminuă.
– Femeia lui Şarah, spuse mândru soldatul.
 Era interesant, într-adevăr. Femeia lui Şarah în faţa lui. Cu hainele rupte. I se vedea un sân. Un sân perfect. Chipul îi era rebel, iar părul nespălat de luni, dar, totuşi, îmbietor. Şahul o privi cu poftă.
– Spălaţi-o! Ce să fac cu ea aşa?
Cele trei soţii ale sale se ridicară şi porniră spre femeie. Soldatul, cu un rânjet tâmp, le împinse.
– Mai repede, mai repede, stăpânul are nevoie de distracţie.
Trânti din nou uşa în urma lui. Cucul cântă de şaisprezece ori. Ploaia cădea tot mai tare. Urlete furibunde se auzeau de peste tot.
Şahul i se adresă Dreptului.
– Vreau să-l omori pe cretinul ăsta.
– Care din ei?, ironiză bărbatul.
– Soldatul care a trântit uşa. Lege: de acum în colo, cine va îndrăzni să intre fără să ciocăne şi va trânti uşa, va fi torturat, apoi va fi ucis încet, atât de încet, încât să-i scârţie mintea. Iar lovitura de graţie i se va aplica brusc, trândindu-i-se o uşă drept pe cap.
Dreptul notă, dar chiar atunci uşa se deschise brusc şi se izbi de perete. Şahul îşi dădu ochii peste cap.
– Aissa?
Dreptul privi spre şah, apoi spre copilă.
– În cazul ei nu se aplică, mormăi suveranul.
– Tată, Şarah a evadat.
– În sfârşit, gândi şahul, o veste bună. Şi aşa începuse să resimtă o plictiseală cumplită.
 
*
Coridorul secret nu era aşa de strâmt precum s-ar fi aşteptat el. Din contră, era mai degrabă o cameră a comorilor. Aissa furase mult de tatăl său. Şi, din câte îşi dădea seama, avea să îi fure şi viaţa. Până la urmă de ce s-ar fi oprit din a face asta? Aşchia nu sare departe de trunchi. Atât învăţase. Atât văzuse în viaţa ei, atât ştia să facă. Iar el, el cât avea să aştepte? Nu prea conta. Avea haine, mâncare şi apă, şi timp pentru a-şi pune planul la cale. Unul serios. Unul care să scoată lumea de sub orice dominare.
 
*
Aissa ştia exact ce are de făcut. Aşa că avea să înceapă cu o treabă simplă. Trebuia să înceapă de undeva, aşa că planul ei era gândit de la cel mai mic şi nesemnificativ detaliu. Încă puţin şi lumea avea să îi cadă la picioare. Dar, până atunci, Iamasia avea să vadă cum e să fii îndopată ca o scroafă.
Intră în bucătărie. Iamasia dădea indicaţiile pentru mâncarea prinţesei:
– Nu prea multă sare, nu prea mult piper, prea multă verdeaţă. Lasă oul ăla acolo unde e. Prinţesa nu are voie ouă…
Aissa zâmbi. Le făcu semn celor doi soldaţi să o urmeze.
– Minunăţia ta, urlă Iamasia, vrei să îţi miroase părul a mâncare? Treci în camera ta.
Aissa zâmbi malefic. Le făcu semn celor doi să o prindă, iar ei nu stătură pe gânduri.
– Aissa, ţipă femeia, ce faci?
Dar fata nu avea de gând să-i răspundă. Înşfăcă prima pâine ce îi ieşi în cale şi i-o îndesă în gură.
– Mestecă, Iamasia. Mestecă, că o să ai mult de mestecat.
 
*
Ora optisprezece. Aissa intră în camera secretă. Şarah se plimba de colo-colo, în culmea disperării.
– Unde ai fost?
– A trebuit să hrănesc pe cineva.
– Nu vreau să ştiu ce înseamnă asta.
– Nu, aşa este, nu vrei să ştii.
– Ea a ajuns la şah?
Aissa zâmbi.
– În curând. Mă duc să-i spăl pletele murdare, şi îi făcu cu ochiul.
– Mai avem fix un ceas la dispoziţie până să ne punem în mişcare, îi reaminti Şarah.
– Mai mult decât suficient.
 
*
Imothepus dădea grav din cap.
– Va fi prima şi ultima zi a domniei tale, dacă  nu slăbeşti frâiele şi nu le redai liberatea.
Şahul privi la gloata aceea ce încerca să-şi salveze stăpânul. Stăpânul evadat.
– Şarah va veni de bună voie, femeia lui e la mine.
– Şarah va veni doar pentru a-ţi vedea leşul împuţit.
Şahul râse strident.
Reclame

Corespondenţă cu mine

Oana Stoica-Mujea

Cuvânt înainte

 

Vorbesc asemeni unui poet, unui scriitor, dar nu sunt decât un om. Am problemele mele reale. Probleme peste care trec, mă prefac că trec sau, pur şi simplu, mi le păstrez. Cine ştie, va veni ziua în care mă voi duce. Vă voi privi de pe o comentă. Poate voi fi pulbere de stele sau o stea căzătoare. O stea ce cade la nesfârşit. Căci, de înălţat, nu mă voi putea înălţa niciodată. O singură condiţie am în lumea asta. E singura cale, de e în viaţă sau după viaţă. Nu pot să mă înalţ pentru că pic mereu. Pentru că nu ştiu să trăiesc altfel decât afundată în gândurile şi lumile mele.
Există acea realitate pe care am preprimat-o încă de mică. Viaţa reală. Cea cu probleme, cea în care te învârţi şi încerci să te realizezi, dar, totuşi, nu o faci niciodată. Şi dacă o faci, mori. Atunci toate astea îşi pierd sensul. Tu, omul, te pierzi pe tine. Şi îţi dai seama că tot ce a fost material a rămas în urmă. Mereu va rămâne în urmă. Dar ce a fost în minte, în suflet, uneori rămâne.
Corespondenţă cu mine face parte din ciclul „Gânduri întunecate”. Viaţa mea cea de zi cu zi pe care mi-o povestesc mie. Sinele meu e singurul receptiv la ceea ce îi spun. Poate că nu voi ajunge un mare scriitor. Poate că voi nu mă veţi cunoaşte niciodată, aşa cum, uneori, nici eu nu mă cunosc. Dar, în urma mea, de o fi să nu mai fiu, las asta. Corespondenţa cu mine.

I

 
Deosebită? Nu. Nu cred că am fost niciodată deosebită. Am avut un fel al meu de-a fi încă de mică. Poate o sclipire care a murit în timp. A fost ucisă de ceea ce înseamnă lumea asta în care trăim. Lumea în care am trăit. Întotdeauna s-a pus accent pe ceea ce nu am ştiut să fac. Niciodată pe ceea ce aş fi putut clădi cu adevărat. M-am conformat. Am fost eu, dar altfel. Mi-aduc aminte că avem agende în care îmi clădeam gândurile. Erau gândurile unui copil. Şi totuşi, acum când le-am revăzut, mi-am dat seama că aceleaşi sentimente, dar rostite în alt fel de cuvinte, sunt şi acum.
Ţineam glosare în agendele mele. Mereu mi-au plăcut cuvintele noi. Şiroiau în mintea mea. Curgeau natural. Îmi plăcea să le învăţ, să le am la îndemână ori de câte ori aş avea nevoie. Îmi plăcea încă de atunci să îmi scriu citatele importante din cărţi. Unele nu le-am uitat nici acum. Cred că mi—au marcat existenţa. Poate că le-am repetat la nesfârşit. Erau lucrurile care mă agăţau de viaţă: glosare şi citate. În unele mă regăseam, aşa cum te regăseşti cu o veche prietenă după mulţi ani şi îţi dai seama că nimic nu s-a schimbat, altele reprezentau lucrurile la care tindeam. Sau, mai degrabă, aşteptările mele de la cei din jur: „Priveşte-mi sufletul mai afund decât somnul. Ochi-mi privesc peste zare întâlnindu-şi toamna destinului – Ionel Teodoreanu”.
Erau cuvinte care mă marcau şi mă reprezentau. Le citeam ore în şir. Şi, de fiecare dată, eu eram acolo. În ele. Printre rânduri.
Ce îmi placea cel mai mult? Cred că glosarele speciale, cum ar fi cele din domeniul artei. Atunci am aflat că Cella este o sală centrală a unui templu grecesc, apoi roman, în care se afla statuia zeului protector. Mai târziu. După ani. A apărut o Cella. O fiinţă. Iar eu, uitasem complet toate astea. Şi totuşi, într-o zi mi-am amintit. Era acel glosar care mă învăţa cuvinte noi din domeniul artei, acel glosar care mi-a spus că „Frotiu” este stratul de vopsea opacă, aplicată neuniform şi inegal.
Nu mi le mai amintesc pe toate, aşa cum nu îmi mai amintesc exact ce eram eu atunci. Între ce şi cine trăiam. Aveam, uneori, un comportament de copil normal. Apoi, dintr-o dată, reveneam în lumea aia a mea. A picturii, a arhitecturii, a literaturii. Şi cu toate astea, nu am făcut nimic ca să ajung acolo. Acolo unde mă ducea glosarul. Am rămas privind peste mine întrebându-mă zilnic cine sunt eu şi ce scop am în această viaţă.
E greu să ajungi la douăzeci şi şapte de ani şi să-ţi dai seama că încă nu ai idee cum să faci lucrurile pe care le visai, semiconştient, atunci când erai copil. Că nu degeaba a zis Goethe cu atâta patimă: „Că viaţa omului este numai un vis, asta au crezut mulţi, şi gândul acesta a început să-mi dea târcoale şi mie”. Ei bine, mie gândul ăsta mi-a dat târcoale încă din pântecul mamei. Nu îl citisem pe Goethe când mă gândeam la viaţă ca la un vis. Voiam cu disperare să mă trezesc şi să merg pe alt drum. Am vrut să îmi coriesc singură destinul, şi totuşi, mi l-am lăsat creat de alţii. Dar tot Goethe mi-a mai dat o şansă de-a fi eu: „Atâta timp cât ochii aceştia vor fi deschişi nu-i nici o primejdie să adorm”. Deschişi i-am avut doar un timp. Apoi m-am evaporat înapoi în gândul meu. L-am uitat pe Goethe, dar niciodată pe Teodoreanu. Căci el, la un moment dat, a scris despre mine. Şi atât de bine m-a înţeles, încât sufletul meu a rămas în ghimpii cuvintelor lui: „Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre, numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos”. El m-a găsit în ceea ce a spus. El m-a înţeles şi m-a ridicat la rang de ghimpe. Un ghimpe înfipt în sufletul celorlalţi ca o cunună.
Am scris un timp. Eram un filosof destul de bun pentru o vârstă atât de fragedă. Mă vedeam ca un Dumnezeu ce planează peste o cameră şi o bibliotecă. Nu am încercat niciodată să-mi deschid gândurile în faţa altcuiva, pentru că mi se părea şi mie că sunt mai nebună decât e normal. Priveam la ceilalţi copii şi nu eram ca ei. Nu puteam să râd, să mă bucur sau să urlu ca o nebună. Era un lucru care nu mă definea, şi totuşi, am încercat să devin ca ei. Să trec peste gândurile mele abstracte. Destul de întunecate dacă e să mă întrebaţi. Niciodată nu m-am simţit prea veselă pentru a putea avea sentimente optimiste. Uneori mă gândesc că de aia am şi ales să scriu, pentru a-mi putea revărsa fiecare frustrare, durere sau întunecare într-o poveste. Dar toate mă reprezintă. Exist în toate, dar, de fapt, nu exist niciunde.
Aveam vreo doisprezece ani şi scriam ceva de genul: „Dacă exist mai departe de lume, atunci eu unde mă termin? Şi, dacă e să mă iau după ceilalţi, Universul nu are final, pentru că, spun oamenii de ştiinţă, mintea noastră nu poate pune un zid, pur şi simplu. Mintea omenească nu concepe sfârşitul. Şi totuşi, eu îl văd. Nu pot pune un zid. Pentru că mintea mea nu vede ziduri, dar pot pune o perdea albastră din fum. Şi acolo, ca în filmele SF, destul de proaste, se termină totul. Nu poţi trece prin perdea. Pentru că acolo se termină totul. Deci, şi eu mă termin”.
Ca om nu am fost niciodată o capacitate. Am avut gânduri, trăiri, dorinţe, dar nu am fost nimic mai mult. Nu am făcut nimic să concretizez ceva. Am visat, dar nici asta nu am ştiut să o fac până la capăt. Când primul capitol al vieţii mele s-a încheiat, m-am trezit aruncată într-un liceu, iar, în jurul meu, lucrurile se depravau, o luau razna. Iar eu nu am mai regăsit nimic din ceea ce fusesem. Până şi visul lui Goethe mi se părea a fi o iluzie a unor deşertăciuni. Şi dacă aia era viaţa adolescentului, ei bine, eu nu ştiam cum s-o trăiesc, pentru că mintea mea voia altceva, şi totuşi, făcea la fel ca ceilalţi. Îi urmam, mă pierdeam şi, pe undeva, pe la jumătate, mă regăseam ca să mă pierd din nou.
Şi aşa, am ajuns la concluzia pe care a tras-o, într-un anume moment al vieţii, Blazac: „A fi liniştit este mai bine decât a fi fericit”.