Corespondenţă cu mine

Oana Stoica-Mujea

Cuvânt înainte

 

Vorbesc asemeni unui poet, unui scriitor, dar nu sunt decât un om. Am problemele mele reale. Probleme peste care trec, mă prefac că trec sau, pur şi simplu, mi le păstrez. Cine ştie, va veni ziua în care mă voi duce. Vă voi privi de pe o comentă. Poate voi fi pulbere de stele sau o stea căzătoare. O stea ce cade la nesfârşit. Căci, de înălţat, nu mă voi putea înălţa niciodată. O singură condiţie am în lumea asta. E singura cale, de e în viaţă sau după viaţă. Nu pot să mă înalţ pentru că pic mereu. Pentru că nu ştiu să trăiesc altfel decât afundată în gândurile şi lumile mele.
Există acea realitate pe care am preprimat-o încă de mică. Viaţa reală. Cea cu probleme, cea în care te învârţi şi încerci să te realizezi, dar, totuşi, nu o faci niciodată. Şi dacă o faci, mori. Atunci toate astea îşi pierd sensul. Tu, omul, te pierzi pe tine. Şi îţi dai seama că tot ce a fost material a rămas în urmă. Mereu va rămâne în urmă. Dar ce a fost în minte, în suflet, uneori rămâne.
Corespondenţă cu mine face parte din ciclul „Gânduri întunecate”. Viaţa mea cea de zi cu zi pe care mi-o povestesc mie. Sinele meu e singurul receptiv la ceea ce îi spun. Poate că nu voi ajunge un mare scriitor. Poate că voi nu mă veţi cunoaşte niciodată, aşa cum, uneori, nici eu nu mă cunosc. Dar, în urma mea, de o fi să nu mai fiu, las asta. Corespondenţa cu mine.

I

 
Deosebită? Nu. Nu cred că am fost niciodată deosebită. Am avut un fel al meu de-a fi încă de mică. Poate o sclipire care a murit în timp. A fost ucisă de ceea ce înseamnă lumea asta în care trăim. Lumea în care am trăit. Întotdeauna s-a pus accent pe ceea ce nu am ştiut să fac. Niciodată pe ceea ce aş fi putut clădi cu adevărat. M-am conformat. Am fost eu, dar altfel. Mi-aduc aminte că avem agende în care îmi clădeam gândurile. Erau gândurile unui copil. Şi totuşi, acum când le-am revăzut, mi-am dat seama că aceleaşi sentimente, dar rostite în alt fel de cuvinte, sunt şi acum.
Ţineam glosare în agendele mele. Mereu mi-au plăcut cuvintele noi. Şiroiau în mintea mea. Curgeau natural. Îmi plăcea să le învăţ, să le am la îndemână ori de câte ori aş avea nevoie. Îmi plăcea încă de atunci să îmi scriu citatele importante din cărţi. Unele nu le-am uitat nici acum. Cred că mi—au marcat existenţa. Poate că le-am repetat la nesfârşit. Erau lucrurile care mă agăţau de viaţă: glosare şi citate. În unele mă regăseam, aşa cum te regăseşti cu o veche prietenă după mulţi ani şi îţi dai seama că nimic nu s-a schimbat, altele reprezentau lucrurile la care tindeam. Sau, mai degrabă, aşteptările mele de la cei din jur: „Priveşte-mi sufletul mai afund decât somnul. Ochi-mi privesc peste zare întâlnindu-şi toamna destinului – Ionel Teodoreanu”.
Erau cuvinte care mă marcau şi mă reprezentau. Le citeam ore în şir. Şi, de fiecare dată, eu eram acolo. În ele. Printre rânduri.
Ce îmi placea cel mai mult? Cred că glosarele speciale, cum ar fi cele din domeniul artei. Atunci am aflat că Cella este o sală centrală a unui templu grecesc, apoi roman, în care se afla statuia zeului protector. Mai târziu. După ani. A apărut o Cella. O fiinţă. Iar eu, uitasem complet toate astea. Şi totuşi, într-o zi mi-am amintit. Era acel glosar care mă învăţa cuvinte noi din domeniul artei, acel glosar care mi-a spus că „Frotiu” este stratul de vopsea opacă, aplicată neuniform şi inegal.
Nu mi le mai amintesc pe toate, aşa cum nu îmi mai amintesc exact ce eram eu atunci. Între ce şi cine trăiam. Aveam, uneori, un comportament de copil normal. Apoi, dintr-o dată, reveneam în lumea aia a mea. A picturii, a arhitecturii, a literaturii. Şi cu toate astea, nu am făcut nimic ca să ajung acolo. Acolo unde mă ducea glosarul. Am rămas privind peste mine întrebându-mă zilnic cine sunt eu şi ce scop am în această viaţă.
E greu să ajungi la douăzeci şi şapte de ani şi să-ţi dai seama că încă nu ai idee cum să faci lucrurile pe care le visai, semiconştient, atunci când erai copil. Că nu degeaba a zis Goethe cu atâta patimă: „Că viaţa omului este numai un vis, asta au crezut mulţi, şi gândul acesta a început să-mi dea târcoale şi mie”. Ei bine, mie gândul ăsta mi-a dat târcoale încă din pântecul mamei. Nu îl citisem pe Goethe când mă gândeam la viaţă ca la un vis. Voiam cu disperare să mă trezesc şi să merg pe alt drum. Am vrut să îmi coriesc singură destinul, şi totuşi, mi l-am lăsat creat de alţii. Dar tot Goethe mi-a mai dat o şansă de-a fi eu: „Atâta timp cât ochii aceştia vor fi deschişi nu-i nici o primejdie să adorm”. Deschişi i-am avut doar un timp. Apoi m-am evaporat înapoi în gândul meu. L-am uitat pe Goethe, dar niciodată pe Teodoreanu. Căci el, la un moment dat, a scris despre mine. Şi atât de bine m-a înţeles, încât sufletul meu a rămas în ghimpii cuvintelor lui: „Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre, numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos”. El m-a găsit în ceea ce a spus. El m-a înţeles şi m-a ridicat la rang de ghimpe. Un ghimpe înfipt în sufletul celorlalţi ca o cunună.
Am scris un timp. Eram un filosof destul de bun pentru o vârstă atât de fragedă. Mă vedeam ca un Dumnezeu ce planează peste o cameră şi o bibliotecă. Nu am încercat niciodată să-mi deschid gândurile în faţa altcuiva, pentru că mi se părea şi mie că sunt mai nebună decât e normal. Priveam la ceilalţi copii şi nu eram ca ei. Nu puteam să râd, să mă bucur sau să urlu ca o nebună. Era un lucru care nu mă definea, şi totuşi, am încercat să devin ca ei. Să trec peste gândurile mele abstracte. Destul de întunecate dacă e să mă întrebaţi. Niciodată nu m-am simţit prea veselă pentru a putea avea sentimente optimiste. Uneori mă gândesc că de aia am şi ales să scriu, pentru a-mi putea revărsa fiecare frustrare, durere sau întunecare într-o poveste. Dar toate mă reprezintă. Exist în toate, dar, de fapt, nu exist niciunde.
Aveam vreo doisprezece ani şi scriam ceva de genul: „Dacă exist mai departe de lume, atunci eu unde mă termin? Şi, dacă e să mă iau după ceilalţi, Universul nu are final, pentru că, spun oamenii de ştiinţă, mintea noastră nu poate pune un zid, pur şi simplu. Mintea omenească nu concepe sfârşitul. Şi totuşi, eu îl văd. Nu pot pune un zid. Pentru că mintea mea nu vede ziduri, dar pot pune o perdea albastră din fum. Şi acolo, ca în filmele SF, destul de proaste, se termină totul. Nu poţi trece prin perdea. Pentru că acolo se termină totul. Deci, şi eu mă termin”.
Ca om nu am fost niciodată o capacitate. Am avut gânduri, trăiri, dorinţe, dar nu am fost nimic mai mult. Nu am făcut nimic să concretizez ceva. Am visat, dar nici asta nu am ştiut să o fac până la capăt. Când primul capitol al vieţii mele s-a încheiat, m-am trezit aruncată într-un liceu, iar, în jurul meu, lucrurile se depravau, o luau razna. Iar eu nu am mai regăsit nimic din ceea ce fusesem. Până şi visul lui Goethe mi se părea a fi o iluzie a unor deşertăciuni. Şi dacă aia era viaţa adolescentului, ei bine, eu nu ştiam cum s-o trăiesc, pentru că mintea mea voia altceva, şi totuşi, făcea la fel ca ceilalţi. Îi urmam, mă pierdeam şi, pe undeva, pe la jumătate, mă regăseam ca să mă pierd din nou.
Şi aşa, am ajuns la concluzia pe care a tras-o, într-un anume moment al vieţii, Blazac: „A fi liniştit este mai bine decât a fi fericit”.

18 comentarii la “Corespondenţă cu mine

  1. Cand suntem mici stim si intelegem altfel lucrurile! n-avem nevoie nici macar de graiul articulat sau de semnele astea pe care – cand crestem – le insiruim peste tot sub forma de fraze.
    Pentru acest motiv, cand eram mica n-am priceput (motiv pentru care nici nu mi-a placut) Le Petit Prince, de A de Saint-Exupery. Cartea asta a fost ombilicul spre adolescenta, incepuse sa-mi placa si sa vreau sa-mi notez lucrurile pe care oamenii „mei” mari nu le intelegeau. Aveam explicatie pentru orice, iar parintilor nu le ceream decat atentie, aveam nevoie de un public pentru a-mi expune ideile.
    N-am avut niciodata un glosar. Imi placea sa aproximez cuvinte, pentru ca engleza o stiam inca de la 6 ani iar franceza se asimila usor, obtineam neologisme nemaiauzite. Aveam un glosar inventat. 🙂
    Cred totusi ca nu suntem capabili sa apreciem linistea decat daca am avut parte de fericire. Eu la 13 ani scriam in jurnal: „azi sunt fericita. nu scriu de ce, pentru ca sunt sigura ca nu voi uita niciodata.”. Aveam 18 ani cand am gasit jurnalul si deja uitasem evenimentul care ma facuse atat de fericita cu 5 ani in urma.
    Cand avem parte de liniste, reusim sa ne aducem aminte de momentele fericite.

  2. O-A-N-A !!!
    ” Sunt o vită blîndă,
    orice mână de copil
    mă duce la păscut,
    cu o sfoară
    pe care aş putea-o ignora,
    dacă nu mi-ar fi în genă
    spiritul legalist,
    bunul simţ suveran
    şi teama de necunoscut.
    Bazaţi-vă pe mine,
    nu pentru că nu aş putea fi altfel,
    ci pentru că înţeleg
    de ce nu pot fi altfel „

  3. Adina, ce e aia fericire? Eu imi dau seama ca nu am stiut niciodata. Clipele alea putine. Momentele? Nu cred. Trebuie sa fie ceva mai mult.

  4. cred ca fericirea exista tocmai atunci cand nu o cauti… cand o cauti inseamna ca o percepi, ca o definesti… deci, odata ce o ai si e a ta, vei vrea mai multa… deci nu vei mai fi fericit…

    imi place sa o intalnesc numai din absoluta intamplare si sa petrecem cate o vreme… apoi, firesc, ne despartim din nou…. am incetat sa o mai caut si am descoperit ca e de ajuns ca nu am uitat-o, indeajuns sa o recunosc atunci cand ne tot intalinim…

  5. fericirea este o stare,nu o poti anticipa,nu o poti exprima de cele mai multe ori dar o traiesti cu toata fiinta si o recunosti prin detasarea fata de realitatea imediata si faptul ca-ti schimba sistemul valorilor pe care te-ai straduit atat de mult sa-l construiesti.iti aduce impacare si liniste sufleteasca te leaga si tot vodata de desleaga de cei din jur dar mai ales de cei foarte apropiati sufletului tau.se serveste in cantitati infime dar urmarile pot fi pe termen indelungat.daca e prea multa ucide (ca otrava).

  6. Pingback: Reluare :D « Oana Stoica Mujea

  7. Oana,este inzestrata cu un har divin,acel nobil privilegiu de a scrie care inseamna a lupta,a suferi,a te bucura,a ferici,a servi ,a pregati viitorul pentru noi cititorii care inseamna virtutea rabdarii!! p.s.Oana multumesc pentru frumoasa felicitare cu pisoiasii,Craciun Fericit si La Multi Ani!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s