Mostra

– Ar trebui s-o bagam cu capul în apă, îşi dădu cu părerea piticul.
Slã încerca să îi găsească semnele vitale. De mai bine de o oră se chinuia să o facă să se mişte. Fraã nu respira. Fraã nu scotea nici un sunet. Trupul de sirenă dispăruse. Degetele îi erau strânse pe toporişcă, şi nici urmă de cea de-a treia amuletă. Nici urmă de nimic. Slã era speriat.
– Dacă a murit, bombăni piticul, îi iau toporişca înapoi.
Slã nu îl auzea. În disperarea lui, aproape că nici nu mai vedea. Simţea dureri nemăsurate. Niciodată nu avusese astfel de sentimente. Niciodată nu simţise o astfel de durere pentru altcineva. Dacă ea murea, se ducea şi el.
– În plus, îi trebuie cam o zi să-şi revină din vrajă, completă calm piticul. Nu e chiar o vrajă de oglindă, din aia gen arkudă. Tot o inimă are, cât poate să suporte?
Slã tot nu auzea. Îi ridica mâinile arkudei, o pălmuia peste chip şi încerca să îi asculte inima. Parcă nu bătea, dar, alteori, parcă bătea.
– Eu zic că o să te ia şi ea pe tine la şuturi după ce şi-o reveni. Părerea mea e că nu ar trebui să mai dai.
Slã se întorse spre Our. Avea chipul plin de lacrimi. Întreaga sa faţă îmbătrânise dintr-o dată.
– Am pierdut-o, spuse el resemnat.
Piticul îşi aprinse pipa.
– Mă bucur că mă asculţi, mormăi Our.
– E moartă, jupâne pitic, acum ce facem?
– Aşteptăm să învie.
– Viaţa mea s-a sfârşit.
– Mă bucur că vorbeşti cu mine, că mă asculţi, că înţelegi ce îţi spun.
– Rămâi lângă ea, Our, mă duc să îmi adun gândurile.
– Eu aş zice să îţi aduni mintea.
Slã plecă fără să audă nici un cuvânt de-al piticului. Parcă îi văzuse buzele mişcându-se, dar nu fusese capabil să priceapă nici un cuvânt.
Our privi cu teamă spre arkudă. Era normal. Ştia că era normal, dar nebunul de Slã îl agitase şi pe el. Vraja inorogului îl ducea pe cel ce a folosit-o într-un fel de somn adânc. Era puternică vraja, nu era făcută pentru oameni, era pentru inorogi, fiinţe puternice şi pure. Era normal. Avea să îşi revină. Altfel, ar fi trebuit să îi pângărească trupul pentru a-şi desprinde toporişca din mâna ei. Dar unde era amuleta? Nu ar fi scăpat de Solz de Aur dacă nu ar fi eliberat amuleta, de asta era sigur.
Seara se lăsă rece peste mare şi peste corabie. Nori arămii se puseseră stăpânire pe orizont. Valurile începură să-şi ceară dreptul şi un vânt puternic vuia de departe.
– Ptiuuu, făcu piticul, privind cu ce repeziciune se schimba vremea. Neghiobul ăla de hoţ ar trebui să mă ajute s-o mut pe Fraã.
Dar nu apucă să facă vreo mişcare spre uşa ce ducea sub punte, că un val alb se ridică deasupra corabiei. Un val ce părea a se împreuna cu cerul rece. Din valul alb începură să iasă rând pe rând inorogi albi. Cornul din fruntea lor strălucea, ca stelele în nopţile senine. Rând pe rând inorogii părură că ies dintr-un blestem de mult uitat. Făceau o plecăciune şi aproape că zburau peste ape până dincolo, la mal. Un vârtej aproape că făcu corabia să scrârţâie şi să tremure. Inorogul din fruntea corabiei prinse viaţă. Necheză îndelung, undeva departe, pentru a-şi auzii fraţii şi surorile. Apoi, o sclipire aurie se zări din vârtej. Our, dintr-un impuls mai mult indus, sări peste trupul arkudei. Îi auzi bătăile inimii.
– Hai, arkudă, vino-ţi în fire.
Slã ieşi şi el de sub punte. Era năuc, iar ceea ce vedea, nu îi părea a fi real. Privi spre pitic şi îl văzu peste trupul rece al arkudei. Încercă să se îndrepte spre el, dar apariţia din vârtej şi capul inorogului ce conducea corabia, îl făcură să îngheţe pe loc.
Un inorog de foc ieşi din vârtejul de apă. Flăcările roşiatice îi înconjurau trupul, iar noaptea, pe dată, se lumină. Stelele, dispărură de pe cer una câte una. Inorogul, suspendat printre valuri, făcu o plecăciune şi sări pe punte. Slã se dădu un pas mai în spate. Focul îl înspăimântase încă de mic. Aruncă o privire spre Our şi zări că se chinuia să ia toporişca din mâna arkudei.
– Nu-i nevoie, vorbi inorogul. Iar glasul îi fu atât de cristalin, încât valurile se sparseră şi se aşezară într-o linişte demonică.
Piticul tresări. Mâna arkudei se înmuie, iar toporişca căzu pe puntea de argint. Inorogul necheză, iar glasul lui păru să cheme toate stele înapoi pe cer.
– Dacă te apropii…, încercă piticul să vocifereze.
Inorogul îşi lăsă capul în jos, iar în cornul lui apăru ce-a de-a treia amuletă. Piticul suspină. Slã se sperie şi mai rău. De parcă totul se învârtea în jurul amuletei. Era un blestem. Slã simţea asta. Era sigur de asta. Avea să se abată o furtună aprigă.
Fraã suspină. Piticul o privi o clipă, apoi îşi ridică toporişca şi aşteptă ca inorogul să facă primul pas.
Inorogul îşi fixă privirea pe pitic, de parcă ar fi dorit să-l ţintuiască locului. Ochii lui erau la fel de albaştrii ca cerul curat de amiază. Făcu o plecăciune. O scânteie sări din cornul său şi îi atinse trupul arkudei. Our nu ştia cum să reacţioneze. Nu ştia ce se întâmplă. Hotărât lucru însă, nu îi plăceau inorogii. Prea misterioşi pentru gustul lui. Parcă îl plăcea mai mult pe Slã. Cel puţin spunea ce gândeşte.
Fraã se mişcă. Slã vru să se repeada spre ea, dar nu se putea mişca. Inorogul corabie îl ţintuia cu o privire blândă şi verde şi, cu toate astea, el se temea.
Fraã se ridică brusc, făcându-l pe pitic să tresară.
– Inorogule, şopti ea.
– Promisiunea e promisiune, regină arkudă.
Fraã trase aer în piept. Abia atunci îşi dădu seama că este la suprafaţă. Îşi cercetă corpul, îşi mângie părul lung şi alb şi zâmbi.
– Inorogul de foc, îţi multumesc!
Inorogul îşi ridică fruntea.
– Nu, nu regină, eu îţi mulţumesc. Ne-ai salvat. Ne-ai redat viaţa şi libertatea. Îţi dăruiesc amuleta.
Amuleta căzu pe punte cu un zgomot surd. Fraã făcu o plecăciune. Inorogul dispăru ca prin minune. Chiar când Slã fu pe punctul de-a se duce spre arkudă, inorogul corabie vorbi.
– Pădurea de argint.
Reclame