Răspuns pentru Ana

Când are Ana întrebări, e greu să nu îi răspunzi cu toate că am mai spus eu pe aici de ce, ce şi cum. Dar nu-i asta o problemă. Dacă din gură nu repet mai mult de ori, pentru că încep să mă enervez, din taste n-am probleme. Aşa că:
1 Când te-ai apucat de scris?
Pe la zece ani. Am scris „Lesie vine acasă”. Era cu căţelul ăla, dar cred că Lasie o chema. Mă rog, nu că ar conta prea mult. Cu toate că, pe clasa a doua, şi ţin minte asta pentru că încă eram sub comunism şi am primit un stilou cu peniţă de aur, scriam poezie. Dumnezeu ştie de ce. Eram eu fana lui Minulescu, Eminescu nu mă încânta prea mult pe vremea aceea. Desigur, îl adoram şi mai cu foc pe Arghezi. Iar nu aş şti să dau o explicaţie, dar aşa a fost.
Oricum, cu adevărat m-am apucat de scris la douăzeci şi doi de ani. Şi aşa ajungem la: ce s-a întâmplat în ziua aia?
Eh, nu ştiu dacă ziua aia a fost specială sau pur şi simplu am dat ghes frustrărilor mele. Eram tristă. Veneam de la un examen, îl luasem, dar veneam şi pe drum mă gândeam că nu simt nici o bucurie vis-a-vis de ceea ce învăţ. Ca în fiecare zi a vieţii mele mă întrebam eu ce fac? Nu aveam nici o pasiune specială. Citeam, dar nu mi se părea a fi ceva special. Era chiar normal.
Cred că la ora nouă seara am ajuns acasă. Era iarnă, întuneric şi frig. X dormea, iar eu nu aveam stare. Ştiu că am dat drumul calculatorului. Am început un joc, „Sims”, dar era plictisitor. După ce le construiai casa, nu mai era nimic mişto. Aşa că m-am gândit să mă uit la un film, dar nu aveam chef. Căutam rătăcită prin calculator un mare NIMIC, atunci mi-a venit o idee: dacă zeii ar fi răpiţi?
Ce ai scris atunci? Ei bine, am pus titlul „Stăpânul”, mi-am scris numele şi m-am uitat la pagina goală. Apoi, cu capul în nori, am zis în sinea mea: „cred că va fi o trilogie”. Aşa că am pus capitolul unu roman, „Răpirea zeilor”. A fost ilar. Nu prea ştiam să tastez şi ca să scriu jumătate de pagină mi-au trebuit trei ore. Dar ideea mi-a plăcut. Eram stângace. Nu aveam idee că sunt reguli în scrieri, stiluri şi alte alea. Dar mi s-a părut amuzant. Aşa că am scris zi de zi până am ajuns la două sute cincizeci de pagini. Acolo s-a terminat primul capitol. Nu ştia decât Sorin că scriu. În timp ce scriam căutam un editor. O porcărie de poveste cu un editor. Dar nu conta, îmi găsisem ţelul. Cel puţin nu mă mai întrebam zilnic eu ce o să fac. Aşa am dat peste Dinu Virgil Ureche. Ceea ce răspunde automat următoarei întrebări: „Cine a fost primul tău cititor”. Dinu Ureche a fost primul meu cititor. Pentru că nu a avut de ales. A trebuit să publice o carte. Dar primul, primul şi cel mai important a fost bunica mea.
De ce te-ai apucat? Poate pentru că aveam nevoie de comunicare. Aveam nevoie de un ţel pe care să-l ating, iar ăsta a fost lucrul cel mai frumos şi pur pe care l-am făcut vreodată. M-am apucat pentru că am simţit că trebuie să o fac. Şi, de atunci, nu am ştiut să mă mai opresc.
Sper că răspunsurile au fost pe măsura aşteptărilor. Mulţumesc, Ana!
 

 

Reclame

Sezonul lepşelor

A început sezonul lepşelor. Dacă toată vara abia s-a mişcat câte o leapşă prin bloggosferă, ei bine, toamna a venit cu ele. Grămadă. Am două. Una de la Adina, una de la Crina, care, la rândul domniei sale a primit leapşa de la Maria. Şi, uite aşa, ne învârtim pe aici. Între bloguri, între lepşe. M-am gândit eu cum să le combin, dar e dificil, şi nu prea. Şi totuşi.
Să facem o încercare: leapşa Adinei sună aşa: zece amintiri de toamnă. Hehe, nu am eu zece amintiri, dar câteva tot oi avea. Aşa că vom începe cu asta. Pe care o dau de acum mai departe, ca să fie treaba treabă: Crina (na 😀 ), Trexel, Andrei Badin şi Maria Barbu. Aşa, să sufere toţi, nu numai eu 😛
 
Amintiri tomnatice:
 
1 Toamna, copil fiind, mă duceam să culeg castane. Nu, erau comestibile. Bunica mea le gătea în fel şi chip. Castanul se afla chiar în faţa casei memoriale Vladimir Străinu. Singurul autor de marcă pe care l-a dat comuna Teiu. O mândrie pentru sat, pentru argeşeni, dar şi pentru România. Iubeam casa aia şi iubeam castanul din faţa ei. Toamna stăteam acolo, sub castan şi mă gândeam că într-o zi voi fi şi eu un Vladimir Străinu al satului copilăriei.
 
2 Toamna mă duceam pe gârlă, la vreo opt-zece kilometrii de satul meu. Eu şi câinii. Acolo, unde mă duceam, era o livadă. Crescută parcă pe un dâmb, în vale, ciobanii îşi păşteau oile înconjuraţi de câinii lor ciobăneşti. Dar nu aveam treabă cu ei. Nu ne vedeam, decât dacă voiam neapărat să ne căutăm. Dar nu voiam. Era o livadă cu pruni. Nu mi-au plăcut niciodată prunele, aşa că nu au fost în pericol. Îmi plăcea acolo, în special toamna, pentru că era totul arămiu. Iubeam să aud vântul şuierând printre frunze şi să mă las pradă viselor. Eram mereu însoţită de cei trei câini: un labrador negru – Corbiţă, o căţea fără rasă – Nadia şi de cel mai bătrân membru canin al familiei – Andronache. Ei dormeau lângă mine, păzindu-mă cu sfinţenie, în timp ce eu pictam în minte cuvinte.
 
3 Toamna m-am dus la grădiniţă. De ce îmi amintesc acest episod? Hehe, e amuzant. Ştiam doar un singur cântec pe vremea aia. Când mama m-a dus la grădiniţă, doamna m-a întrebat dacă ştiu vreun cântecel. Iar eu i-am cântat: „M-am născut într-un salcâm”. Credeţi că a rămas minunată? Nici acum nu a uitat 😀
 
4 Toamna mi-am cunoscut soţul. Eh, în fine, era aproape toamnă. Oricum, ţin minte că în anul acela de Crăciun mi-a cumpărat un pluover. Eram de vreo trei sau patru luni împreună. O, da, tata a făcut o criză de nervi 😀
 
5 O toamnă anumită a rămas specială în mintea mea. Eram copil, la ţară. Avem în curte un pătul mare, iar sub el o sobă cu plită. Aşa cum sunt sobele sau, cum erau, la ţară. Burniţa. Dar eu alergam cu câinii prin curte. Ieşea fum pe coş completând un peisaj dezolant. Mama era lângă foc făcând susan. Mi-o aduc aminte şi acum cum stătea acolo şi făcea ca visele mele să se împlinească. Unde s-a dus toamna aia?
 
6 Toamna a început serialul meu preferat: „LOST”.
 
7 Toamna ne-am luat prima maşină: „Opel Vectra”
 
8 Toamna ne-am luat apartamentul cel mare.
 
9. Toamna ne-am luat a doua maşină, evident, vânzând-o pe prima: „Skoda Superb”.
 
10 Şi, tot toamna, mi-am luat maşina mea. 😀 Din trei în trei ani, toamna, mi se întâmplă ceva minunat. Ei da, aşa a fost mereu. Aşa că mai am de aşteptat încă trei ani pentru o vilă 😛 Oh, ce o să se mai întâmple toamna asta?
 
Cum pe Adina am onorat-o, să o onorăm şi pe Crina. Ei bine, leapşa asta i-o dau mai departe cui o vrea să o fure. Deja fac abuz de unii dintre voi. Doar nu vrem asta 😀
 
1 Ziua cea mai frumoasă
Cea în care m-am apucat de scris. Aveaţi dubii?
 
2 Lucrul cel mai uşor
Somnul.
 
3 Cel mai mare obstacol
Eu.
 
4 Cea mai mare greşeală
M-am născut în epoca nepotrivită
 
5 Cauza răutăţilor
Lipsa de comunicare
 
6 Cea mai mare înfrângere
Atunci când mă înfrâng eu pe mine.
 
7 Prima necesitate
Aerul
 
8 Cel mai mare mister
Ceea ce se află dincolo de adevăr.
 
9 Cel mai mare defect
Tot eu
 
10 Persoana cea mai periculoasa
Cei care pretind că îţi sunt prieteni
 
11 Cel mai urât sentiment
Cred că invidia, îmi place să urăsc.
 
12 Cel mai frumos cadou
Cărţile
 
13 Cel mai bun remediu
Bezna şi liniştea
 
14 Protecţia efectivă
Închiderea în sine. Nedezvăluirea sentimentelor de teama de-a fi rănit.
 
15 Cele mai necesare persoane
Familia, prietenii, editorii 😀 …
 
16 Sentimentul cel mai frumos
Respectul de sine.
 
Gata? S-a terminat?

PRIMA ŞI ULTIMA ZI – IV

După ideea lui Mihai

Stătea întins în falduri de mătase. Trei dintre soţiile sale îi ţineau de urât. Îmbrăcate sumar, dar cu chipul acoperit, ca nu cumva cineva să le fure privirile, îl dezmierdau în fel şi chip. Strugurii se scurgeau în gâtul lui, aşa cum sentimentul puterii absolute îi curgea prin vene. Şi totuşi, acum ce mai urma. Cucerise totul. În curând, revolta avea să ia sfârşit. Şarah avea să fie mort, iar el era singurul stăpân al unei lumi întregi. Putea la fel de bine să şi moară. Visul i se împlinise. Acum avea tot ceea ce îşi dorise vreodată. Dar, în curând, avea să se instaleze plictiseala.
– Dăm legi, îi spuse el Stângului. Cei care fură vor fi ucişi, cei care violează vor fi violaţi, iar cei ce ucid îi facem mercenari.
– Veţi lupta împotriva celor pe care-i conduceţi?, se contrarie Dreptul.
– Şi ce o să facem? Oricum ei plănuiesc să scape de sub puterea noastră. Ce altceva mai avem de făcut. Dacă nimic crud nu ne mai întâmplă pe lume, mă voi plictisi groaznic şi voi începe în a vă ucide pe voi.
Uşa se deschise brusc. Şahul fu pregătit să dea ordin ca cel ce a trântit uşa să fie ucis, pe loc, acolo, dar când făptura aceea gingaşă îi căzu la picioare, furia i se diminuă.
– Femeia lui Şarah, spuse mândru soldatul.
 Era interesant, într-adevăr. Femeia lui Şarah în faţa lui. Cu hainele rupte. I se vedea un sân. Un sân perfect. Chipul îi era rebel, iar părul nespălat de luni, dar, totuşi, îmbietor. Şahul o privi cu poftă.
– Spălaţi-o! Ce să fac cu ea aşa?
Cele trei soţii ale sale se ridicară şi porniră spre femeie. Soldatul, cu un rânjet tâmp, le împinse.
– Mai repede, mai repede, stăpânul are nevoie de distracţie.
Trânti din nou uşa în urma lui. Cucul cântă de şaisprezece ori. Ploaia cădea tot mai tare. Urlete furibunde se auzeau de peste tot.
Şahul i se adresă Dreptului.
– Vreau să-l omori pe cretinul ăsta.
– Care din ei?, ironiză bărbatul.
– Soldatul care a trântit uşa. Lege: de acum în colo, cine va îndrăzni să intre fără să ciocăne şi va trânti uşa, va fi torturat, apoi va fi ucis încet, atât de încet, încât să-i scârţie mintea. Iar lovitura de graţie i se va aplica brusc, trândindu-i-se o uşă drept pe cap.
Dreptul notă, dar chiar atunci uşa se deschise brusc şi se izbi de perete. Şahul îşi dădu ochii peste cap.
– Aissa?
Dreptul privi spre şah, apoi spre copilă.
– În cazul ei nu se aplică, mormăi suveranul.
– Tată, Şarah a evadat.
– În sfârşit, gândi şahul, o veste bună. Şi aşa începuse să resimtă o plictiseală cumplită.
 
*
Coridorul secret nu era aşa de strâmt precum s-ar fi aşteptat el. Din contră, era mai degrabă o cameră a comorilor. Aissa furase mult de tatăl său. Şi, din câte îşi dădea seama, avea să îi fure şi viaţa. Până la urmă de ce s-ar fi oprit din a face asta? Aşchia nu sare departe de trunchi. Atât învăţase. Atât văzuse în viaţa ei, atât ştia să facă. Iar el, el cât avea să aştepte? Nu prea conta. Avea haine, mâncare şi apă, şi timp pentru a-şi pune planul la cale. Unul serios. Unul care să scoată lumea de sub orice dominare.
 
*
Aissa ştia exact ce are de făcut. Aşa că avea să înceapă cu o treabă simplă. Trebuia să înceapă de undeva, aşa că planul ei era gândit de la cel mai mic şi nesemnificativ detaliu. Încă puţin şi lumea avea să îi cadă la picioare. Dar, până atunci, Iamasia avea să vadă cum e să fii îndopată ca o scroafă.
Intră în bucătărie. Iamasia dădea indicaţiile pentru mâncarea prinţesei:
– Nu prea multă sare, nu prea mult piper, prea multă verdeaţă. Lasă oul ăla acolo unde e. Prinţesa nu are voie ouă…
Aissa zâmbi. Le făcu semn celor doi soldaţi să o urmeze.
– Minunăţia ta, urlă Iamasia, vrei să îţi miroase părul a mâncare? Treci în camera ta.
Aissa zâmbi malefic. Le făcu semn celor doi să o prindă, iar ei nu stătură pe gânduri.
– Aissa, ţipă femeia, ce faci?
Dar fata nu avea de gând să-i răspundă. Înşfăcă prima pâine ce îi ieşi în cale şi i-o îndesă în gură.
– Mestecă, Iamasia. Mestecă, că o să ai mult de mestecat.
 
*
Ora optisprezece. Aissa intră în camera secretă. Şarah se plimba de colo-colo, în culmea disperării.
– Unde ai fost?
– A trebuit să hrănesc pe cineva.
– Nu vreau să ştiu ce înseamnă asta.
– Nu, aşa este, nu vrei să ştii.
– Ea a ajuns la şah?
Aissa zâmbi.
– În curând. Mă duc să-i spăl pletele murdare, şi îi făcu cu ochiul.
– Mai avem fix un ceas la dispoziţie până să ne punem în mişcare, îi reaminti Şarah.
– Mai mult decât suficient.
 
*
Imothepus dădea grav din cap.
– Va fi prima şi ultima zi a domniei tale, dacă  nu slăbeşti frâiele şi nu le redai liberatea.
Şahul privi la gloata aceea ce încerca să-şi salveze stăpânul. Stăpânul evadat.
– Şarah va veni de bună voie, femeia lui e la mine.
– Şarah va veni doar pentru a-ţi vedea leşul împuţit.
Şahul râse strident.

Corespondenţă cu mine

Oana Stoica-Mujea

Cuvânt înainte

 

Vorbesc asemeni unui poet, unui scriitor, dar nu sunt decât un om. Am problemele mele reale. Probleme peste care trec, mă prefac că trec sau, pur şi simplu, mi le păstrez. Cine ştie, va veni ziua în care mă voi duce. Vă voi privi de pe o comentă. Poate voi fi pulbere de stele sau o stea căzătoare. O stea ce cade la nesfârşit. Căci, de înălţat, nu mă voi putea înălţa niciodată. O singură condiţie am în lumea asta. E singura cale, de e în viaţă sau după viaţă. Nu pot să mă înalţ pentru că pic mereu. Pentru că nu ştiu să trăiesc altfel decât afundată în gândurile şi lumile mele.
Există acea realitate pe care am preprimat-o încă de mică. Viaţa reală. Cea cu probleme, cea în care te învârţi şi încerci să te realizezi, dar, totuşi, nu o faci niciodată. Şi dacă o faci, mori. Atunci toate astea îşi pierd sensul. Tu, omul, te pierzi pe tine. Şi îţi dai seama că tot ce a fost material a rămas în urmă. Mereu va rămâne în urmă. Dar ce a fost în minte, în suflet, uneori rămâne.
Corespondenţă cu mine face parte din ciclul „Gânduri întunecate”. Viaţa mea cea de zi cu zi pe care mi-o povestesc mie. Sinele meu e singurul receptiv la ceea ce îi spun. Poate că nu voi ajunge un mare scriitor. Poate că voi nu mă veţi cunoaşte niciodată, aşa cum, uneori, nici eu nu mă cunosc. Dar, în urma mea, de o fi să nu mai fiu, las asta. Corespondenţa cu mine.

I

 
Deosebită? Nu. Nu cred că am fost niciodată deosebită. Am avut un fel al meu de-a fi încă de mică. Poate o sclipire care a murit în timp. A fost ucisă de ceea ce înseamnă lumea asta în care trăim. Lumea în care am trăit. Întotdeauna s-a pus accent pe ceea ce nu am ştiut să fac. Niciodată pe ceea ce aş fi putut clădi cu adevărat. M-am conformat. Am fost eu, dar altfel. Mi-aduc aminte că avem agende în care îmi clădeam gândurile. Erau gândurile unui copil. Şi totuşi, acum când le-am revăzut, mi-am dat seama că aceleaşi sentimente, dar rostite în alt fel de cuvinte, sunt şi acum.
Ţineam glosare în agendele mele. Mereu mi-au plăcut cuvintele noi. Şiroiau în mintea mea. Curgeau natural. Îmi plăcea să le învăţ, să le am la îndemână ori de câte ori aş avea nevoie. Îmi plăcea încă de atunci să îmi scriu citatele importante din cărţi. Unele nu le-am uitat nici acum. Cred că mi—au marcat existenţa. Poate că le-am repetat la nesfârşit. Erau lucrurile care mă agăţau de viaţă: glosare şi citate. În unele mă regăseam, aşa cum te regăseşti cu o veche prietenă după mulţi ani şi îţi dai seama că nimic nu s-a schimbat, altele reprezentau lucrurile la care tindeam. Sau, mai degrabă, aşteptările mele de la cei din jur: „Priveşte-mi sufletul mai afund decât somnul. Ochi-mi privesc peste zare întâlnindu-şi toamna destinului – Ionel Teodoreanu”.
Erau cuvinte care mă marcau şi mă reprezentau. Le citeam ore în şir. Şi, de fiecare dată, eu eram acolo. În ele. Printre rânduri.
Ce îmi placea cel mai mult? Cred că glosarele speciale, cum ar fi cele din domeniul artei. Atunci am aflat că Cella este o sală centrală a unui templu grecesc, apoi roman, în care se afla statuia zeului protector. Mai târziu. După ani. A apărut o Cella. O fiinţă. Iar eu, uitasem complet toate astea. Şi totuşi, într-o zi mi-am amintit. Era acel glosar care mă învăţa cuvinte noi din domeniul artei, acel glosar care mi-a spus că „Frotiu” este stratul de vopsea opacă, aplicată neuniform şi inegal.
Nu mi le mai amintesc pe toate, aşa cum nu îmi mai amintesc exact ce eram eu atunci. Între ce şi cine trăiam. Aveam, uneori, un comportament de copil normal. Apoi, dintr-o dată, reveneam în lumea aia a mea. A picturii, a arhitecturii, a literaturii. Şi cu toate astea, nu am făcut nimic ca să ajung acolo. Acolo unde mă ducea glosarul. Am rămas privind peste mine întrebându-mă zilnic cine sunt eu şi ce scop am în această viaţă.
E greu să ajungi la douăzeci şi şapte de ani şi să-ţi dai seama că încă nu ai idee cum să faci lucrurile pe care le visai, semiconştient, atunci când erai copil. Că nu degeaba a zis Goethe cu atâta patimă: „Că viaţa omului este numai un vis, asta au crezut mulţi, şi gândul acesta a început să-mi dea târcoale şi mie”. Ei bine, mie gândul ăsta mi-a dat târcoale încă din pântecul mamei. Nu îl citisem pe Goethe când mă gândeam la viaţă ca la un vis. Voiam cu disperare să mă trezesc şi să merg pe alt drum. Am vrut să îmi coriesc singură destinul, şi totuşi, mi l-am lăsat creat de alţii. Dar tot Goethe mi-a mai dat o şansă de-a fi eu: „Atâta timp cât ochii aceştia vor fi deschişi nu-i nici o primejdie să adorm”. Deschişi i-am avut doar un timp. Apoi m-am evaporat înapoi în gândul meu. L-am uitat pe Goethe, dar niciodată pe Teodoreanu. Căci el, la un moment dat, a scris despre mine. Şi atât de bine m-a înţeles, încât sufletul meu a rămas în ghimpii cuvintelor lui: „Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre, numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos”. El m-a găsit în ceea ce a spus. El m-a înţeles şi m-a ridicat la rang de ghimpe. Un ghimpe înfipt în sufletul celorlalţi ca o cunună.
Am scris un timp. Eram un filosof destul de bun pentru o vârstă atât de fragedă. Mă vedeam ca un Dumnezeu ce planează peste o cameră şi o bibliotecă. Nu am încercat niciodată să-mi deschid gândurile în faţa altcuiva, pentru că mi se părea şi mie că sunt mai nebună decât e normal. Priveam la ceilalţi copii şi nu eram ca ei. Nu puteam să râd, să mă bucur sau să urlu ca o nebună. Era un lucru care nu mă definea, şi totuşi, am încercat să devin ca ei. Să trec peste gândurile mele abstracte. Destul de întunecate dacă e să mă întrebaţi. Niciodată nu m-am simţit prea veselă pentru a putea avea sentimente optimiste. Uneori mă gândesc că de aia am şi ales să scriu, pentru a-mi putea revărsa fiecare frustrare, durere sau întunecare într-o poveste. Dar toate mă reprezintă. Exist în toate, dar, de fapt, nu exist niciunde.
Aveam vreo doisprezece ani şi scriam ceva de genul: „Dacă exist mai departe de lume, atunci eu unde mă termin? Şi, dacă e să mă iau după ceilalţi, Universul nu are final, pentru că, spun oamenii de ştiinţă, mintea noastră nu poate pune un zid, pur şi simplu. Mintea omenească nu concepe sfârşitul. Şi totuşi, eu îl văd. Nu pot pune un zid. Pentru că mintea mea nu vede ziduri, dar pot pune o perdea albastră din fum. Şi acolo, ca în filmele SF, destul de proaste, se termină totul. Nu poţi trece prin perdea. Pentru că acolo se termină totul. Deci, şi eu mă termin”.
Ca om nu am fost niciodată o capacitate. Am avut gânduri, trăiri, dorinţe, dar nu am fost nimic mai mult. Nu am făcut nimic să concretizez ceva. Am visat, dar nici asta nu am ştiut să o fac până la capăt. Când primul capitol al vieţii mele s-a încheiat, m-am trezit aruncată într-un liceu, iar, în jurul meu, lucrurile se depravau, o luau razna. Iar eu nu am mai regăsit nimic din ceea ce fusesem. Până şi visul lui Goethe mi se părea a fi o iluzie a unor deşertăciuni. Şi dacă aia era viaţa adolescentului, ei bine, eu nu ştiam cum s-o trăiesc, pentru că mintea mea voia altceva, şi totuşi, făcea la fel ca ceilalţi. Îi urmam, mă pierdeam şi, pe undeva, pe la jumătate, mă regăseam ca să mă pierd din nou.
Şi aşa, am ajuns la concluzia pe care a tras-o, într-un anume moment al vieţii, Blazac: „A fi liniştit este mai bine decât a fi fericit”.

Poate ar trebui s-o şi citesc

 

Cam asta e povestea unei cărţi. „Călăreţul dragonului” de Cornelia Funke – oare de ce nu mai fac eu fişele cărţilor aşa cum se fac ele? Bine, povestea acestei cărţi e chiar tristă. De vreo lună nu am mai deschis nici măcar manualul de funcţionare al maşinii. Dap, am scris, am corectat ce am scris, am recorectat, am rescris şi am dormit. Asta pe lângă lungile ore de stat la volan şi alte chestii pe care nu aţi dori să le ştiţi. Aşa că, în lipsă de citit, trebuind să-mi folosesc neuronul ăla singur pe care-l am şi îngropat, am decis că mă uit la filme. Filme pe laptop. DVD-uri. Din astea. Ca să ne uităm şi în pat, şi pe laptop, normal, aparatul, adică pc-ul, are nevoie să respire. Cum să respire? Normal, trebuie să stea în aer. Cum să stea în aer? Că doar nu levitează. Nu, aşa că punem o carte sub. Aceeaşi carte. Aceeaşi, aceeaşi, aceeaşi.
Aseară m-am uitat la cartea de sub laptop. Acea carte, cea cu călăreţul şi cu dragonul. Aşa că mi-am zis: „Poate ar trebui s-o şi citesc, nu doar să o folosesc ca mască de oxigen pentru un laptop”. Ei, poate chiar am s-o fac. Cine ştie? Dar, până atunci, mai întâi de toate, trebuie să mă şi odihnesc. Da, da şi să termin de scris. Poate că ar fi mişto, din când în când, să nu mai uit să-mi iau nepoata de la meditaţie. Mai trebuie să dau câte o fugă şi pe colo şi pe colo, şi să nu mă mai uite Dumnezeu în Mall la Diverta. Mă rog, poate că ar fi bine să mă mai trimită şi de la cafea. Şi să nu mă întrebaţi ce am făcut o jumătate de oră într-o farmacie. De ce m-am uitat pe toate rafturile şi nu am cumpărat nimic. Pentru că nu aş şti să vă dau un răspuns. La fel, aş vrea să nu mă întrebaţi de ce „Prima şi ultima zi” nu a ajuns până acum pe blog. Sper doar ca Mihai să nu înjure prea rău. Dar mâine va fi. Trexel avea nevoie de ajutor ieri, dar cum a uitat să-mi scrie despre ce e vorba, om ajunge şi la capitolul trei. Şi uite aşa, s-a dus şi ziua asta. Făcând de toate şi nimic.
Şi ca să vă dau şi o veste bună pentru lumea cărţii – APROPO, TRITONIC, şi Şarama a fost la „Parte de carte” 😀 – da, a fost. A fost o prezentare a ei de un minut şi jumătate. În fine, nu asta era ideea. Tritonic anunţă” că, duminică, 20 septembrie, de la ora zece, adică dis de dimineaţă, îl puteţi urmări pe Marian Coman la „Parte de carte”. Detaliile ştiţi voi unde.
Eu îi dau bătaie, mai am trei capitole. Hai să le terminăm. Zău că dau chef după „Regina arkudă”, nesuferită carte 😛

O zi

Trecem repede în revistă câteva lucruri. M-am trezit şi azi, spre surprinderea mea. Uneori sunt sigură că nu o s-o mai fac, la ce coşmaruri am. Din ce în ce mai sfiorante. Dar deh, asta-i viaţa, te sfiorezi şi gata. Că nu ai de ales. Din pat, direct în maşină. Din maşină, direct la cafea. La cafea cu un prieten. Azi e ziua soţiei lui. Pe ea o cunosc destul de puţin, dar, din câte o ştiu, e foarte de treabă şi modestă. În plus, e învăţătoare. Mă rog, va fi. De aia nu o ştiu prea bine, pentru că ea e altfel. A stat tot anul şi a învăţat ca nebuna pe câmpii. Noi ieşeam cu el, cu soţul, dar ea nu venea, pentru că voia să arate că examenul ăla pe care-l dau profesorii, poate fi luat şi pe corecte şi cu notă mare. Aşa că a învăţat.
„Nu vrea, mă, nici de nebună să dea o sută de euro”, se plângea soţul ei. „Că ea învaţă, că ea ştie, şi parcă văd că trec toţi proştii cu pile, iar ea nu”. Şi iată, ea a trecut. Or fi făcut-o şi ăia cu pile, dar ea a luat zece şi va fi învăţătoare de la educatoare. La anul vrea să meargă mai departe, tinde spre a fi profesoară şi pentru asta munceşte din greu, ce să facă, nu are de ales. Aşa că tot cu el ne vom petrece anumite momente, pentru că ea învaţă.
Cum merita, am fost să-i caut un cadou. Sigur, l-am găsit. Nu sunt sigură că i se potriveşte, doar v-am spus, nu o ştiu foarte bine, dar eu sper să-i placă. Aşa că mă pregătesc de un mini chef. Aşa, bătrânesc, la restaurant. Mai povestim, mai râdem, ne mai destindem. Chestii normale, ca între prieteni. Ne vom cunoaşte mai bine, că şi asta contează. Nu cu el, cu ea. Aşa că de la ora nouă am umblat ca nebuna. Desigur, dacă nu ar fi aceeaşi circulaţie, adică bară la bară, poate că aş fi terminat mai repede, dar acum asta este. Şi cu toate că mor de somn, abia aştept să mă întâlnesc cu ei. Ori nu prea am mai ieşit eu de multişor din casă, ori se întâmplă ceva. Şi ziceam că n-am prieteni. Am, dar sunt bărbaţi, ăştia n-au răbdare să stea cu mine la cafele 😀

Din gândul lui Merlin

Uneori se naşte acea poveste a unui vis. Alteori moare înainte de-a fi început să se nască. Este simplu. Visele noastre le trăim pe pielea noastră şi, oricât ar încerca ceilalţi, nu pot avea aceleaşi sentimente vis-a-vis de ceea ce face noi, ce visăm noi.
Vorbeam ieri cu cineva. Cineva care nu înţelege cum poţi trăi scriind. I-am spus:
– Îmi e indiferent, chiar dacă nu mă citeşte nimeni, nu o să poţi înţelege niciodată, ce linişte, ce fericire, ce tresărire e în sufletul meu atunci când creez ceva.
– Da, dar ar trebui să te citească lumea.
– Contează prea puţin atunci când tu ca persoană nu ai nevoie decât de tastele tale. De gândurile şi visele tale. E tot ceea ce contează. Liniştea aceea sufletească. Lucrul acela care îţi dă speranţă. Putere. Lumea pe care tu o creezi. Lumea în care tu trăieşti. E la fel ca lumea asta, cu bune şi cu rele, dar pe mine mă înalţă, mă face să mă simt deosebită. Şi, în plus, acolo nu sunt singură.
– Dar nici aici nu eşti.
– Greşit. Aici e greu să înţeleagă cineva ce simt. Sunt prea puţine sentimente exprimate, iar, singuratate constă tocmai în asta. Degeaba îţi explic ţie sau altcuiva că eu sunt fericită acolo, în poveştile mele, pentru că nu veţi reuşi niciodată să înţelegeţi. Asta este ca şi cum aş vorbi singură. Ceilalţi mă ascultă, dar nu pricep nimic. Am două vieţi. Una le-o ofer celorlalţi, dar cealaltă e doar a mea. Aşa cum ne naştem singuri şi murim singuri, cam în acelaşi fel e şi aici. Doar că, în lumea mea, în ceea ce scriu, nu sunt singură. Şi nu voi fi niciodată. Întotdeauna va fi cineva acolo asemeni mie, care să îmi dea un strop de magie. Un strop de înţelegere.
Şi azi doar plouă. Şi fiecare picătură de ploaie îmi e seamăn. Apare şi dispare înghiţită de pământ, aşa cum o să dispar şi eu. E rece, e trist. Cerul îşi plânge suferinţele. Eu doar mă gândesc. Dacă el plânge, dacă eu plâng, asta înseamnă că el îmi e prieten. El mă ocrotoşte şi mă învăluie în lacrimile-i reci. El îşi scria propria durere, eu o scriu pe-a altora. Şi totuşi, ambii scriem. Poate că nici unul dintre noi nu va rămâne, dar ambii suntem fericiţi în felul ăsta. Ne scriem gândurile pe asfaltul rece.

Drum bun!

Hai că dau din una în alta. Mă rog, mă gândeam că am pus capac unei zile în care un mare artist a dispărut dintre noi. Da, Ştefan Iordache. Ca de obicei, eu aflu ultima. Nu îmi vine să cred. Încă sunt sigură că nu s-a întâmplat asta, că e doar o glumă proastă. Glumă, glumă, dar parcă nu pot să nu am încredere în ce se spune aici? Adică chiar s-a dus? Se duc toţi oameni mari ai acestei ţări? Nu îmi vine să cred. Mă simt de parcă toate valorile noastre morale şi culturale ne-ar părăsi. Ne lasă în urmă. Noi nu o să fim niciodată aşa mari. Mai avem mult până acolo. Şi, ar trebui să începem cu ceva autoeducaţie.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Încă nu vreau să cred.