Tot eu

Azi e o zi specială. O altă zi specială. Dacă a doua zi după ce m-am operat m-am dus la teatru, ca nu cumva să mă dezic din propria-mi nebunie, azi o să fac la fel. Cu o excepţie, pot să şi conduc şi să stau două ore în fund. În fundul propriu, mulţumesc celor ce îşi fac griji 😀 Bun, şi cum mă duc la teatru, a doua oară în tribuna oficială, care, Dumnezeu ştie de ce, e cumplit de incomodă, dar îţi oferă o vedere bună, ăăă, cea mai bună, mă gândeam să mă laud. Nu mă întrebaţi ce o să văd. Teatru de revistă, dar nu ştiu exact că încă nu m-am dus să iau invitaţia de la mama. Mamă care, conform tradiţiei, mă aşteaptă mâncându-şi unghiile şi citind pe blog să vadă dacă mă duc ori ba. Pe această cale îi comunic că mă duc cu Katy, na, să zică ea că nu îi spun lucrurile importante din viaţa mea.

Tot pe această cale, fiind o blogheriţă de mic succesc, dar în devenire de mare succes, mă gândeam să îi zic Crinei şi aici tare şi răspicat că vreau cartea cu autograf. Ovidiu trebuie să fi auzit de mine, doar sunt vedetă la Radio România Cultural 😛

Bun, ce o mai fi de zis. După cum vedeţi, de când a avut loc marea tăiere, nu prea am mai avut chef de blog, se simte, nu? În schimb, am scris la roman pe rupte. Bogdan Hrib trebuie să fie mândru de mine pentru că am atâtea manuscrise că am început să mă rătăcesc în ele. Dacă un singur om îmi zice că nu e mândru de mine… ei bine, puţin îmi pasă. Eu sunt 😀

Ăăă, da, şi ca să-l liniştesc pe Horia, da, azi chiar o să beau cafeaua 😀 Nu în oraş, la mine acasă. Dar o beau, pentru că ieri am ratat-o. Bun. Acum că ştiţi ce fac azi, cred că pot să-mi beau cafeaua liniştită.

A, Crina – BILETELEEEEEEEEEEEE! Altfel te omor în somn!

Reclame

În atenţia părinţilor

Întotdeauna sunt pe fugă. Sunt ca melcul, zău aşa. Adică fug atât de încet încât îmi e şi teamă s-o mai fac. Ei bine, că tot sunt pe fugă, aseară, după ce am terminat a opta carte din seria „Lumea disc”, adică „Gărzi! Gărzi!” a lui Terry Pratchett, am dezvoltat un concept revoluţionar.

Am citit multe cărţi zilele trecute. Prea multe, dar nu am timp să vă povestesc, cu toate că fiecare în parte are o poveste haioasă despre cum am cumpărat-o, cum am citit-o şi ce nerv sau nu am avut. Aşa că iată. Mă opresc la Pratchett din motive întemeite.

Mai întâi pentru necunoscători, Pratchett scrie fantasy comic, adică se râde. Clar se râde. Dacă nu râdeţi, tot clar, e nevoie să vă căutaţi. Serios. Ei bine. Scrie fantasy comic, dar nu aşa oricum. Adică în discuţie se aduc târfele, şuturi în locul ăla dureros bărbătesc, aluzii sexuale etc. Înţelegeţi, da? Toată seria merge pe principiul ăsta, mai puţin cărţile pentru copii. Mai are câteva şi pentru puşti în serie. Destul de comice şi alea. Dar trecând peste şi ştiind clar despre ce e vorba în carte, nu mică mi-a fost surpriza să descopăr că pe etichetă scria: „Pentru copii peste 5 ani”. Mă rog, n-am zis eu nimic la librărie. Na, de unde să ştie vânzătoarea. Adică, cel puţin poate şti că omul există, dar nu ştie, vă zic eu. Dar mă gândeam, vine o mămică cu un puşti de şase, şapte ani, şi îi zice duduii că vrea ceva de citit pentru vârsta lui. Duduia se duce la calculator şi caută. Ei bine, dă de Pratchett şi i-o vinde. Apoi mămica va avea surpriza să-şi audă fiul întrebând chestii, ei bine chestii pe care ar trebui să le întrebe ceva mai târziu.

Eu nu sunt convinsă că e vina librăriilor pentru acele etichete. Sunt convinsă că librarul nu o să citească fiecare carte care i se pune pe raft pentru a stabili la ce vârstă se încadrează. Aşa că, cineva tot trebuie să fie de vină. Prin deducţie logică nu am putut decât să ajung la editură.

Bun. Autorul e străin. Probabil că nu prea comunică cu românaşii. Aşa că nu poate fi întrebat în ce categorie de vârstă se încadrează cartea lui. Editorul sună traducătorul, îi aruncă manuscrisul şi îi dă un termen. Omul ăla traduce în disperare. Îşi ia banii şi îşi vede de drum. De aici, cartea intră la corectură. Apoi, editorul vine să vadă ce s-a întâmplat cu manuscrisul. E gata. Corectat, tradus, mai are nevoie de copertă şi e bun de tipar. Coperta, bănuiesc, e şi ea gata. Editorul întreabă: „Ei la ce vârstă se încadrează?”. Corectorul: „Dracu’ ştie, am corectat-o, nu am stat să o şi pricep”, ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, e logic. La câte chestii se corectează, dracu’ stă să le şi înţeleagă. Editorul, abia trezit din ceaşca cu cafea se uită la copertă, îşi dă el cu presupusul: „Ei, copiii din ziua de azi, după vârsta de cinci ani cam ştiu să citească, merge aşa”. Şi uite aşa ţi-o trimit pe rafturi. Fără să îşi dea interesul prea mult, fără să se gândească că un puşti care citeşte cartea, pe lângă faptul că nu ar înţelege mare lucru, ar avea o tonă de întrebări de pus.

O staţi că nu m-am oprit aici. Pe cartea a opta scrie că e cea mai amuzantă carte din serie. Serios? A citit cineva seria? Nu pe bune, şi-a dat cineva interesul? Că dacă asta e cea mai amuzantă eu mă duc să mă sinucid. Şi ce s-a întâmplat cu Vânturache? Aia cred că era tristă rău. Dacă nici cărţile cu Vânturache nu au fost cele mai comice, atunci nici eu nu mai ştiu ce înseamnă a fi hilar. Şi uite aşa mă enervez eu în frumoasă zi de joi, când aş putea ieşi în oraş să beau o cafea. Dumnezeule!

Vrute…

Azi sunt pacifistă. Aşa că am decis să răspund unor commenturi în post. Nu de alta, dar ştiţi cum e, şi să scrii, şi să răspunzi, parcă le-aş combina într-un articol, că o fi mai bine, şi pentru mine, dar şi pentru voi. Aşa că stăteam eu şi mă gândeam. – Oh, desigur, am reluat activitatea asta cu gânditul, nu de alta, dar neuronul meu pur şi simplu nu vrea să doarmă – Mă gândeam că v-am cam neglijat. Şi, desigur, sunt conştientă că o voi mai face. La câte am de făcut luna asta care vine nici nu ar trebui să vă mire. Hei, ce vă miraţi? Mai întâi, cu drag, o să vă spun că sâmbătă la ora unsprezece, adică în jurul prânzului, voi purta o scurtă discuţie cu Răzvan Dolea, la Radio România Cultural. În maşină ascult cam mereu postul. Nu de alta, dar de fiecare dată când mă trezesc că nu am nici un cd cu operă – şi mi se întâmplă destul de rar – ştiu sigur că voi găsi ceva la Radio România Cultural. Aşa că vă invit şi pe voi la „Texte şi pretexte”, sâmbătă de la ora nouă la ora treisprezece.

Că tot suntem la cultură. Laura, adică îngerul, mă întreba mai acum câteva zile, cum de pot citi aşa repede. Eu am vrut să-i răspund atunci, dar la drept vorbind şi eu eram într-un impas. Ulterior am aflat cum. Nu e o chestie de exerciţiu. Ştiţi voi, fiecare om îşi are propriul ritm în orice ar face. Eu am două viteze: a întâia şi a doua. Când sunt pe viteza a doua pot citi două cărţi pe zi, când sunt pe a întâia, citesc o carte la trei zile. Nu ştiu dacă e chestia de chef, o fi fost şi faptul că oricum nu aveam ceva mai bun de făcut. Să fi fost şi ideea că iar mă sună nebuna din Satu Mare, mai bine citesc 😀 Nu ştiu. Pur şi simplu, uneori am viteză, alteori nu am. Oh, şi abia aştept să vă spun ce am citit, dar staţi să-l termin şi pe Pratchett cu „Gărzi! Gărzi!”. După cum v-aţi prins, nu am trecut la viteza a doua 😛

Tata Borgo îmi povestea despre viaţă. Despre cum să ţi-o trăieşti. Întotdeauna are sfaturi bune în traista vieţii. Nu am ştiut ce să răspund pentru că i-am dat dreptate. Apropo Tata Borgo eşti bine?

Corina mă aşteaptă la Bruxells, iar eu nu vreau să o dezamăgesc, aşa că o să mă urc în avion. Oh, o iau şi pe nebună cu mine, târâşi, ce crede ea, că scapă? 😀 Pe mine cine să mă ia noaptea în braţe dacă îmi e urât? 😆

Trec peste comentariul cu „12+2”, pentru că nu ştiu ce să zic, poate doar „12+3” 😛

Oh, da, să nu uit că am de dat şi nişte examene luna asta. Ştiţi voi, am chiulit cu impertinenţă la trei examene anul trecut. Am chiulit de două ori, că n-am avut chef de ele nici în toamnă. Aşa că na, prostia şi lenea se plătesc. Doamneee, şi dacă aţi şti ce poftă de învăţat am, v-aţi cruci şi mi-aţi plânge de milă.

I-aş răspunde şi lui Trexel, dar până nu scrie continuarea, nu vorbesc cu el. Desigur, îl pot întreba subtil dacă a primit coletul. De ce nu îl întreb pe mess? O fi omul ocupat să se plictisească, nu vreau să-i dau eu speranţe că viaţa e mai haioasă decât e de fapt 😀

Şi, pentru a şti cu ce o să vă confruntaţi în curând, vă spun doar atât: „Tarotul de Marsilia”, restul e aşteptare 😛

Ok, să zicem că am avut o zi bună, cu toate că nu e adevărat, dar, cel puţin, am mâncat mere cu biscuiţi, aşa că am început ziua bine. Oh, încă ceva: NU MĂ TREZESC ÎNAINTE DE ORA ZECE, DA? 😆

 

Nu mi-a fost lene…

Oh, nu, azi nu mi-a fost lene, doar că… că… ei bine, să zicem că am avut program de rău… rău de scos fire. În fine, e o chestie din aia. Ştiţi cum? Nu, dar vă spun eu, că vă tot păcălesc că vă spun despre operatie. Ei, operaţia a fost operaţie. Rapidă şi eficientă. M-am trezit imediat din anestezia totală cu o mie de întrebări. Doctorii, adică anestezistul şi chirurgul, îmi tot spuneau să tac că le-am făcut mintea varză. Eu nu şi nu. Nu prea am dormit după anestezie. Dar am început să urlu la lume că eu plec acasă. Logic, nimeni nu m-a băgat în seamă, ceea ce m-a liniştit până la urmă. Apoi, aşa cum v-am mai spus, m-am trezit la cinci dimineaţa, cu o durere cumplită de coloană şi cu o poftă de mere inimaginabilă. Cella m-a lămurit. La ora aia mânca mere şi se gândea la mine 😀 Oricum, de atunci tot am poftă de mere. Şi, aşa cum Crina i-a spus Cellei: „Noi ne facem griji pentru ea şi pe ea o doare drept, cică e la bârfă şi la cafele”. Ei, aşa a decurs operaţia. Desigur, am avut o ceartă cu o asistentă care nu mă lăsa să mă duc la budă, dar i-am arătat că fac ce vreau şi cum vreau. Adică la toaletă, aşa cum e normal. Daaa, cu perfuzia după mine. Tot dementa aia îmi zicea să nu mă mai iau după doctor şi să beau apă, că ăla nu ştie ce zice. Normal, numai de-a dracu’ am băut apă, să se oftice ea. Că sete nu îmi era.

Când s-a schimbat tura, cealaltă asistentă îmi tot zicea să beau apă şi să mă mişc. Ce să mai înţelegi? Oricum, am plecat acasă, nu am stat liniştită pentru că n-am avut eu chef. Şi… bine, adevărul e că… ce să mai, m-am simţit bine şi mi s-a părut irelevant să stau locului când eu sunt ok. Cu toate că auzeam nişte voci îndepărtate, dar asta e de la citit, aşa ceva nu se întâmplă în realitate: „Stai acasă! Potoleşte-te! Ai înnebunit? Conduci până acolo? Îţi dai seama ce efort faci?”. O, da, piciorul drept, într-adevăr a apăsat la acceleraţia aia de am zis că se va lipi de ea. Şi uite aşa, m-am traumatizat.

Azi am scos firul. Zău, nu m-a durut mai rău decât atunci când mă epilez. Am zâmbit după scoaterea lui, apoi mi s-a făcut rău. Am leşinat, am vomitat, am leşinat, am vomitat… ok, după o jumătate de oră am luat-o de la capăt. A fost distractiv. Dar cum orice lucru distractiv se termină, acum mă doare doar capul. Deci mă scuz. Nu mi-a fost lene să vă răspund, doar că ameţeam, iar literele nu stăteau calme pe monitor. Ei? Am avut o zi genială. Ce să mai. Aşa distracţii să tot ai. Ok, data viitoare promit să încerc doar partea cu leşinatul… nu, mai bine nu, că are doctorul ăla o palmă că îmi e teamă că rămân machiată permanent. 😉 Şi acum, cred că mă duc să mai leşin puţin. 😀

 

Adevărul e că…

… îmi e prea lene să gândesc. Adică gândesc oricum, dar aşa, la mişto. Vine de la sine. O fi vreo boală? Nu mai poţi sta liniştit pe lumea asta fără să gândeşti? Zău, e o întrebare de bun simţ. Adică, eu n-am chef să gândesc, şi totuşi, creierul meu o face, cu toate că eu opun rezistenţă.

Adevărul e că îmi e prea lene să răspund commenturilor. Nu că nu aş gândi, doar v-am explicat procesul. Neuronul meu se încăpăţânează s-o facă, de parcă i-ar fi frică că-l concediez dacă intră în stand by. Cu toate că eu i-aş fi recunoscătoare, dar el crede că îl testez. Cu toate astea, nu răspund pentru că, deşi gândesc, nu o fac inteligent. Şi de cât să nu răspund inteligent, mai punem la socoteală şi lenea, ei bine, mai bine nu răspund. Mai trag cu ochiul ce-i drept. Mă mai mănâncă limba, dar îmi e prea lene să-mi descleştez degetele (deştele, vorba cuiva). Şi dacă tot îmi e atât de lene şi încă sunt în covalenşcenţă, m-am gândit eu că un raid la coafor nu mi-ar strica. Cel puţin acolo, cu bârfă sau nu, nu trebuie să-mi pun neuronul la grea încercare. Adică, oricum nu se prinde nimeni că azi nu sunt inteligentă. Pot foarte bine să dau din cap şi să am privirea inteligentă. Ştiţi voi, ca inginerii. Păi doar sunt inginer. Cu privirea inteligentă am terminat facultatea, doar nu vă închipuiţi că am ieşit şi cu ceva în creier.

O, desigur, staţi o clipă. Când am dat licenţa creierul meu era în vacanţă. Atunci mi-am concediat neuronii. Dar a mai rămas unul, agăţându-se de mine cu disperare. Zici că suntem rude şi alta nu.

Mă enervează şi timpul. Nu înţeleg eu de ce azi e cald, când, foarte bine, ieri era frig. Trecusem şi eu la cizme, ca tot omul cu ceva raţiune. Desigur, azi iar trec la ghete. Mă credeţi sau nu, preferam cizmele. Doar am dat o grămadă de bani pe ele, dar nu le pot etala. O mai exista vreun adevăr pe undeva, dar, din câte văd eu, singurul şi dedicatul meu neuron, pur şi simplu nu mai are chef nici el. Îl înţeleg. S-o fi săturat să se zbată singur într-un spaţiu stingher. El decide, el execută. Încet, încet intră în repaus. Nu că mi-ar părea rău. La condus nu-l folosesc. Aici e cu legea junglei, instinct de supravieţuire, chestii din astea, fără legătură cu gânditul. Deci, la fel de bine, pot să… Despre ce vorbeam? Hei, mă poate scoate şi pe mine cineva din negura asta? Unde îmi e neuronul? Oh, ce frumos, se stinge lumina…

Fragmente

Azi e una din zilele alea în care mă gândesc la cum să-mi trăiesc viaţa. Adică am alternative, dar nu sunt sigură pe care să o adopt. Să trăiesc la maxim, fără limite, fără îngrădiri, fără, fără sau, pur şi simplu, să o duc până acum, molcomă. Cu cititul, cu scrisul, cu casa şi maşina. Parcă fac asta de prea mult timp şi pe măsură ce îmi doresc să mă dezlănuţui puţin, îmi dau seama că tot aia o să fac, adică ca de obicei. Ok, nu o să vă mint. Chestia asta nu îmi trece prin cap de ieri, mi-a tot trecut, a tot dispărut, a revenit, dar nimic care să mă facă să gândesc serios ce să fac în continuare. Ştiu, le-aş putea combina, ceea ce ar fi ideal. Dar… în fine.

Sunt sigură că nu vremea e de vină şi nici faptul că îmi e somn. Dar realizez, de parcă ar fi fost greu, că fac zilnic aceleaşi lucruri. Chiar şi când ies din monotonia obişnuită, tot nimic se numeşte.

Adevărul e că e înnourat. Că în casă e cald, iar somnolenţa s-a instalat liniştită. Până şi Piţi doarme, răsfăţându-se cu drăgălăşenie, iar eu nu fac altceva decât să mă gândesc dacă să sar în sus sau să rămân pe fotoliu? Niet. Cred că ar fi cazul să dorm şi eu. Poate să scriu. Nuuuu, nu vreau să citesc. Trei zile şase cărţi. Adică… e ok, ştiţi cum e, dar parcă vreau să dorm. Apoi, cartea a opta din „Lumea disc” a lui Pratchett mă aşteaptă. Sigur, şi „Miercuri o să mori” mă aşteaptă. Apropo, v-am spus vreodată despre ce e vorba? Nu. Bine, pentru că nici nu vă spun 😀 Dar nimic nu mă împiedică să vă redau un fragment, păi nu?

 

Miercuri o să mori (Fragmente)

 

Se trezi rătutită. Fixă ceasul mare de lemn ce stătea agăţat în perete. Şapte şi opt minute. Avea suficient timp să-şi bea cafeaua şi să deschidă. O durere cruntă de cap şi o ameţeală feroce îşi făceau de cap prin trupul ei. De parcă întreaga noapte s-ar fi îndopat cu şampanie. Încercă să îşi revină, să îşi amintească. Totul era ca în ceaţă. Ştia că îl dusese pe Filip la aeroport, dar de acolo se ştergea totul. Nimic nu mai era aievea. Se întinse la loc în pat. Perna era prea moale. Îşi propusese de mult să îşi cumpere una mai pe gustul ei, dar niciodată nu avusese suficient timp. Luă perna de lângă şi o puse peste cea care îi sprijinea deja capul. Era ceva mai bine, dar nu destul. Vlad urâse pernele tari. Nu îi plăcea să stea „cu capul în aer”, aşa cum se exprima adesea. Aşa că ea se conformase şi îi făcuse plăcerea. Nu reuşise niciodată să adoarmă ca lumea, dar cu timpul se obişnuise. Obişnuinţa era una din calităţile ei. Şi compromisul. Desigur, în cele din urmă se săturase de compromisuri.

– Mi s-a luat, îi reproşase lui Vlad în timp ce îşi strângea lucrurile din apartamentul cu scară interioară. Nu mai pot să fac compromisuri, asta înseamnă să las de la mine jumătate din adevărul meu. Iar eu sunt hotărâtă că a ajuns.

El nu schiţase nici un gest. De parcă ea nici nu ar fi fost acolo. Îşi dusese cana cu cafea la buze, sorbise şi îşi citise ziarul mai departe. Toate astea rămăseseră frustrante în adâncul sufletului ei. Se simţea încă incompetentă, jumătate. Nici măcar nu avusese o ceartă ca lumea. Totul se redusese la atâta. Ea ieşindu-şi din minţi şi trântind uşa în urma ei, trăgând disperată de bagaje.

El nu o mai sunase niciodată de atunci. Doar în ziua divorţului s-au mai văzut. Atunci când el i-a permis să îşi ia fiecare lucruşor din apartament. Isabela nu avusese nici o pretenţie materială. Conacul din calea Victoriei îi rămăsese ei, în urma morţii mătuşii. Mătuşa nu avusese nici un moştenitor, în afara câinelui bătrân care murise la doar două ore diferenţă. Şi totuşi, în sufletul ei rămăseseră atâtea cuvinte nespuse. Atâtea lucruri nerostite. Încă mai simţea nevoia să îl sune pe Vlad şi să se descarce. O lăsase să plece încărcată ca o bombă atomică, gata să explodeze oricând, şi încă se mai adunau.

Sotty sări în pat şi îi linse faţa. Ura când făcea asta, şi totuşi nu îl putea condamna, câinele voia afară. Îşi trase repede capotul de mătase şi alene coborî treptele ce îi scârţâiau sub picioare. Începu să simtă un miros diafan de cafea. Brusc, „Zona crepusculară” din mintea ei reveni. Fiecare amintire a precedentei seri i se învârtea în minte învăluită într-un fum negru şi apos. Trase câinele lângă ea, apoi, cu grijă, luă bâta de stejar de lângă trepte şi porni spre bucătărie. Sotty o privea într-un fel anume, de parcă nu înţelegea ce se întâmplă. Zgomotul ceştii aterizând pe farfuriuţă o făcu să tresară.

„Miercuri ai să mori!”, îi veni în minte glasul ţigăncii. Simţea că va leşina în orice clipă. Sotty se lăsă pe labe şi începu să cherlăie. Din bucătărie se auzi un glas obosit.

– Ai răbdare, îţi dau drumul imediat.

Isabela tresări. Apoi îşi şterse broboanele reci de pe frunte. Lăsă bâta lângă rafturi şi mai mult chiţăi:

– E în regulă, îi dau eu drumul.

Câinele o tuli pe uşă de parcă nu mai fusese niciodată atât de aproape de libertate. Isabela încuie uşa în urma ei, apoi privi o clipă spre cerul rece. Stătea să plouă. Atât cât mai erau în simţuri, picioarele-i porniră spre bucătărie. Vera făcea clătite, iar ceştile de cafea abia aşteptau să fie stoarse şi de ultima picătură. Se aşeză la masă şi îşi lasă capul greu în mâini.

– Încă te mai frământă prostia aia? o întrebă Vera, în timp ce puse şi ultima clătită în farfurie.

Isabela îşi ridică privirea şi zâmbi. Era lividă şi se simţea ca atare. Nu avea nevoie să se uite în oglindă pentru a-şi da seama că faţa îi e albă ca a unui cadavru, iar cearcănele îi atârnă de un metru. Îşi trecu mâinile în jurul umerilor. Simţea un frig greu.

– Am dat drumul centralei, spuse Vera văzând-o zgribulită. E o zi rece.

Isabela dădu din cap în semn de aprobare.

– Hei, nu era decât o idioată din aia care voia să pună mâna pe banii tăi.

Fu de acord. Şi totuşi, fusese cea mai stranie zi din viaţa ei.

– Mă gândesc… nu ştiu, poate că ar trebui să schimb ceva în viaţa mea.

Vera termină de înfăşurat şi ultima clătită, apoi le puse în mijlocul mesei şi se aşeză faţă-n faţă cu Isabela.

– Ar trebui să începi cu Filip, întotdeauna ai ales numai lichelele.

Zâmbi.

– Oh, de parcă tu te poţi lăuda cu vreun domn.

Vera nu o băgă în seamă.

– Ascultă, erai destul de rău aseară. Nici n-ai fost în stare să conduci până acasă. Dumnezeule, am fost nevoită să pun mâna pe maşină. Şi nu am mai făcut-o de… şapte ani. Nu te poţi purta aşa cu oamenii. Nu îi poţi speria în halul ăsta. Mă îndoiesc că toate astea ţi s-ar trage de la vrăjitoare sau ce dracu’ o fi fost ea. Poate ar trebui să mergi la un medic, aşa, pentru orice eventualitate, să faci un control.

Isabela mânca absentă dintr-o clătită. Glasul ţigăncii îi răsuna tot mai tare în cap. Rămase tăcută pe parcursul micului dejun, iar, într-un final, Vera tăcu şi ea.

După ce Vera porni spre birou, îl băgă pe Sotty în casă, îşi făcu un duş, se îmbrăcă şi deschise magazinul. Clienţii fideli veneau de la ora nouă. De multe ori nu cumpărau nimic, dar le plăcea să se piardă printre foile vechi şi copertele mâncate de timp.

La nouă fără cinci minute puse semnul cu „Deschis” în uşă. Ploaia începu să picure încet, de parcă i-ar fi fost prea somn pentru o răpăială adevărată. Isabela alungă amintirea zilei de duminică şi se afundă într-o carte. Abia dădu pagina când doamna Veser, o nemţoaică bătrână, rămasă în Bucureşti din timpul comunismului, îşi făcu apariţia.

De obicei doamna Veser venea în jurul orei zece. Nu se trezea aproape niciodată mai devreme de nouă. Avea şaizeci şi şapte de ani, dar arăta ca la cincizeci. Purta pălării mari şi întortocheate, mănuşi lungi şi haine din cele mai sofisticate, arătând ca o adevărată regină a vremurilor apuse. Isabela o admira pentru felul îngrijit în care trăia. Era singură. Întreaga viaţa fusese singură, dar nici nu îşi dorise pe nimeni alăturea. De obicei îi spunea cele mai fascinante poveşti. Viaţa ei era un adevărat roman. O sursă de inspiraţie. Ar fi ascultat-o la nesfârşit.

Femeile îşi zâmbiră.

– Cam matinală, constată Isabela.

– Se spune că o dată la un an e bine să te trezeşti mai de dimineaţa, să vezi ce ai pierdut în celelalte zile în care ai lenevit.

Isabela surâse. Ar fi vrut să-i spună că nu a pierdut nimic. Ea se trezea mereu la ora şapte, iar viaţa începea abia pe la nouă. Sotty auzi glasul clientei şi se năpusti de la etaj. Femeia scoase un drops şi i-l aruncă câinelui.

– Uneori ar trebui să îl mai laşi să mă viziteze, spuse doamna Veser pe un ton ce aducea a reproş.

– Oricând, doamnă Veser, numai să îmi daţi un telefon şi Sotty va fi al dumneavoastră.

– Da, spuse femeia, parcă am fi în divorţ şi împărţim custodia. Oricum, şi tu ai putea să mă vizitezi uneori. Am început să mă simt singură şi fragilă.

Isabela o înţelegea. Ea întotdeauna se simţise aşa şi nici măcar nu ajunsese la patruzeci de ani.

– Am să vin, promise tânăra.

– Parcă aş fi într-un roman prost, constată bătrâna nemţoaică. Toată viaţa am fost singură, departe de ai mei, fără să am habar ce s-a întâmplat cu familia mea, fără să-mi pese, iar acum, toate gândurile tinereţii s-au întors împotriva mea.

Isabela ar fi vrut să o consoleze cumva, dar îşi dădea seama că este cam în acceaşi situaţie şi habar nu avea cum să-o facă. Se simţea, dintr-o dată, ca un marţian în mijlocul pământenilor. Dar tot bătrâna o scoase din această situaţie jenantă:

– Şi tânărul Filip?

Roşcata tresări la auzul numelui.

– Ăăă… e în Egipt, cu treabă.

– Munceşte cam mult şi te lasă singură. Eu, în locul lui, aş fi cu ochii sârmă. Eşti o femeie frumoasă, nu ştiu de ce te-ar lăsa cineva să-ţi faci de cap.

Tânăra râse cu poftă.

– Cred că ştie că habar nu am să-mi fac de cap.

– Oh, aşa credem şi eu la vârsta ta. Era cât pe aici să mă mărit cu un pilot de curse. L-am cunoscut la Bucureşti, el era din Suedia. Eram atât de fericiţi împreună. El tot pleca cu cursele, dar se întorcea mereu. Apoi, într-o zi mi s-a întâmplat ceva foarte straniu. Am visat că el o să moară într-un accident. L-am sunat şi m-am milogit de el cu cerul şi cu pământul să nu participe la următoarea cursă, dar mi-a trântit telefonul în nas şi mi-a zis să iau un calmant. Atât de terifiată am fost că m-am aruncat în braţele primului bărbat care mi-a ieşit în cale. Oftă.

Isabela nu îndrăzni să spună nimic, dar curiozitatea se citea pe chipul său.

– El nu a participat la cursă, m-a ascultat şi a alergat spre mine. M-a găsit în pat cu celălalt, un necunoscut. Şi de atunci, totul s-a terminat.

Isabela oftă şi ea.

– Trebuia să rămâneţi cu celălalt.

– Poate că trebuia, dar am vrut să mă autopedepsesc. Iar acum nu mai pot decât să trăiesc cu regretul.

– Noi nu ne vom căsători, spuse categoric Isabela.

Bătrâna zâmbi cu subînţeles, lucru care o duse pe Isabela cu gândul la ţigancă.

– Ei, am pălăvrăgit destul. Mai ai ceva noutăţi?

– Oh, lunea nu…

– Da, uit mereu că lunea nu vine marfa. Ar trebui să-mi văd de drum.

Bătrâna se îndreptă spre uşă. Puse mâna pe clanţă, se opri, apoi rătutită se întoarse.

– Doamne, era să uit.

Scotoci repede prin geantă şi scoase un trandafir roşu.

– L-am cules pentru tine. Cred că e ultimul rămas în viaţă din grădină.

Isabela nu mai putu să se mişte. Zâmbi, dar şi păli. Îi era rău. Simţea că leşină, că inima i-o ia la trap. Vedea buzele bătrânei mişcându-se, dar nu o auzea. Camera se învârtea cu ea, iar fumul negru ieşea de pretutindeni. Ceva o înţepă între omoplaţi, apoi, ca prin vis, auzi glasul bătrânei:

– Isabela?!

Iar ea reuşi, în cele din urmă, să cedeze.

 

*

M-am trezit într-un con de umbră. Perdeaua cădea alene pe ferestrele închise. Soarele pătrundea, dar părea să mă ocolească. O fi vrut să nu mă trezească sau, pur şi simplu, s-a simţit stingher în prezenţa mea, aşa cum Luceafărul s-a simţit ca un sinucigaş în prezenţa Cătălinei. Nu mi-a plăcut niciodată soarele. Nu el ca astru, ca legendă, planetă de foc sau orice ar fi fost. Nu el ca împrăştietor de căldură, ci el ca luminozitate. Uneori, părerea mea, vrea să fie peste toţi şi toate. Luminează prea mult, încercând să ne dea de înţeles că viaţa e minunată, că el zâmbeşte şi că noi, idioţii, muritorii, ar trebui să facem asemenea. Ce îi pasă lui? E nemuritor, eu trăiesc, şi vreau să trăiesc în beznă, lumina îmi macină gândurile, mi le împrăştie. Nu le pot aduna atunci când razele acelea îmi intră în ochi.

Am coborât uşor şi am tras draperia. Un gri calm se instală în cameră. Vlad urăşte starea asta a mea. Mă crede depresivă. Poate şi de aceea preferă să stea mai mult plecat. Poate de aceea vine acasă numai când soarele nu mai e pe cer. Mă gândesc adesea că aş putea fi un vampir remarcabil. Şi totuşi, ce nepotrivire. Eu iubesc bezna, lui îi place lumina.

Simt durerea din pântecul meu. Mă rog să nu fie, să nu fie un prunc acolo. Simt durerea de mai bine de o săptămână. Mi-a fost prea teamă să fac un test de sarcină. Nu aş şti ce să fac dacă aş fi însărcinată. Dintr-o dată mă simt străină de corpul meu. Încerc să mă ataşez mai mult de minte decât de corp. Nu ştiu nici eu de ce nu îmi doresc acel copil. Pentru că e al lui. Pentru că e… Ştiu doar că nu îl vreau, cu toate că mi-ar putea rezolva multe probleme. Am discutat cu Vlad, poate cu o săptămână sau două în urmă. Habar nu aveam pe atunci că o să mă gândesc că în pântecul meu există un copil. Era o discuţie pur teoretică sau, Dumnezeu ştie cum. Oricum, din asta s-a ajuns la lacrimi. Aş putea spune şantaj sentimental. Sau, oricum, pe acolo.

– Ar fi interesant să avem un fiu, mi-a spus Vlad, în timp ce înfuleca din tortul de fructe.

Am avut tendinţa de-a mă ridica şi de-a pune capăt discuţiei. Ştiam că nu am să mă pot abţine, dar mi-am zis că uneori ar trebui să mai şi înghit în sec. Am dat tăcută din cap.

– Ar fi cel ce mi-ar duce numele mai departe. Ar deveni arhitect, mai bun ca mine.

Întotdeauna există o înflăcărare în privirea lui când vorbeşte despre arhitectură. Înflăcărare pe care, cred, o am şi eu când vorbesc despre scris, dar cumva, cine ştie cum, el reuşeşte întotdeauna să o facă să dispară.

– Poate că nu asta o să-şi dorească, am spus eu sec. Desigur, mă gândesc la părinţii care-şi îndreaptă copiii spre o meserie. Aşa cum a făcut şi mama. M-am trezit cu meseria în mână, cu diploma în sine, dar pot la fel de bine să o şi arunc, ce să fac cu ea? La ce îmi foloseşte.

Vlad şi-a ridicat privirea din felia de tort. Rar îl faci pe Vlad să nu mai mănânce dulciuri şi cu ochii şi cu gura.

– Oh, dar nu are altă opţiune.

Tipic comunist, am gândit. Îi vom cumpăra şi o macara, iar tovarăşul va câştiga o pâine cinstită. Te rog, scuteşte-mă! Desigur, nu am dat ghes gândurilor. Şi totuşi, trebuia să îi spun cum văd lucrurile.

– Un copil nu se defineşte prin tatăl sau mama sa, se autodefineşte. Îşi crează singur opţiunile, scopurile, ajunge singur la a avea pasiuni…

– Asta e o tâmpenie, mi-a tăiat-o el. Dacă îi insuflăm de mic dragostea de arhitectură, nici nu se va mai gândi la altceva.

Dacă în momentul imediat următor mă întrebam scârbită de ce m-am măritat cu el, după o oră mi-am dat seama că nu o să-i fac niciodată un copil.

– Şi dacă va fi fată?

– Atunci vom încerca până vom avea şi un băiat.

– Ok, bine, să zicem că va fi aşa. Unde va fi tatăl acelui copil? Ştii, ca să-i insufli dragostea pentru arhitectură, trebuie să mai vii şi pe acasă.

– Tu o să faci asta, mi-a trântit-o.

Sigur, ştiam că eu o să fac asta. Dar, la drept vorbind, eu l-aş fi învăţat pe invers, numai în ciuda lui.

– Oh, eu va trebui să stau acasă şi să-l cresc, să-i insuflu dragostea pentru arhitectură, iar când vii tu acasă să îi spun că omul ăsta totuşi e tata, nu e vecinul.

Mă aşteptam ca Vlad să explodeze, dar, în schimb, a râs.

– Ştii, nu vom trăi din faptul că tu încerci să scrii un roman.

Ca să vezi, are şi lovituri sub centură. Sigur, le am şi eu, dar îmi doresc o noapte liniştită.

El se mângâie uşor pe burtă. Tortul a fost dat gata. Îmi zâmbeşte copilăreşte.

– Încă mai vreau desert, dar uman, se uită gingaş la nurii mei.

Iau farfuria din faţa lui şi îi spun acid, dar zâmbitor:

– Îmi pare rău, dar nu mă culc cu necunoscuţi.

De atunci orice conversaţie între noi a luat sfârşit. Nu vreau să fac sex cu Vlad, nu atâta timp cât nu poate accepta că sunt şi eu om şi că am păreri. Aproape că nici nu îmi pasă dacă se duce la târfe. Ducă-se!

 

Ghinionul ei sau norocul meu?!

Este o ea. Adică un fel de vedetă locală. Mă rog, doar ea crede că este o vedetă locală, pentru că nu o înghite nimeni. O văd adesea prin barurile unde-mi beau cafeaua. Mereu singură şi nevrotică. Vine pe la fiecare masă şi cere ba una, ba alta, tot o băga-o şi pe ea cineva în seamă. Au fost diverse scandaluri la televiziunile locale ce au avut-o în centrul atenţiei. O gaiţă. Nu pot spune mai mult despre ea. Decât că e o gaiţă ce se crede mai importantă decât e cu adevărat. Toţi trebuie să se dea din calea ei, eventual să îi pupe şi picioarele.

Azi am ieşit cu maşina, încă de dimineaţă. Mi-am adus aminte că mai am de cumpărat una, alta. Aşa că na, oricum nu aveam somn şi cum ieri am citit o carte în trei ore, azi parcă simţeam nevoia să îmi golesc creierul de cărţi, cuvinte şi alte alea. Aşa că mă urc în maşină. Ajung la sensul giratoriu. De acolo spre semafor. Apuc pe prima bandă. Mă rog, de obicei îmi place să stau la semaforul respectiv pe prima bandă pentru că iau mai uşor curba. Nu trebuie să fac un efort vădit, mai ales că mâna mea nu ar trebui forţată. Ascultam muzică. Da, era cam tare. Cu toate că eu nu ascult muzică tare, atunci mi-a venit aşa. Să dau volumul pe la jumate. Prind de trei ori semaforul. Că doar e vineri, iar vinerea în Piteşti nu se dezice. Nu-i bai. Am răbdare. Am toată ziua înainte. Aşa că stau, aştept, doar din când în când mai dau drumul ambreiajului. Încet, să nu ne ducem prea tare în ăla din faţă. Stând eu cuminte şi urlând cu Laura Pausini, simt o apropiere bruscă. Mă uit în stânga. O maşină mare neagră care voia să intre în mine. Nu aveam unde să mă mai dau în dreapta. Acolo e o bordură atât de mare că nici cu Hummerul nu cred că mă puteam cocoţa, ce să mai zic de maşina mea care e lipită de asflat şi abia urcă câte o bordură anemică, deoarece scutul faţă e atât de jos, încât risc să-l scrijelesc. Aşa că deschid geamul de pe stânga şi urlu.

„Eşti nebun, unde dracu’ vrei să mă duc?”

Geamuri fumurii, afară stă să plouă. Se deschide geamul din dreapta. O văd pe divă. Se uită la mine cu superioritate.

„Dă-te, dragă, la o parte, nu vezi că am audi?”

Mamăăă, mi-a venit sângele în cap. Norocul ei că s-a dat drumul la semafor şi a zbughit-o. Ei bine, m-am gândit, mai dau eu de divă. Nu-i bai.

Alt semafor, alt blocaj şi tot aşa până la ieşirea pe autostradă. De acolo mai simplu. Mă duc unde am treabă. Îmi fac cumpărăturile. Le aşez frumos în portbagaj şi înjur în gând proasta care mi-a pus crema de zahăr ars în aşa fel încât să curgă peste tot. O bag în trei pungi şi pun cureaua din portbagaj peste ea. Să fiu sigură că stă acolo şi în caz de frână bruscă, curbă periculoasă sau mai ştiu eu ce, nu pleacă prin toată maşina. Aşa că ies din nou pe autostradă. Mai încet ca de obicei, gândindu-mă totuşi la crema de zahăr ars. Totuşi, ieri am spălat maşina. Doar nu o s-o fac porc imediat. Dau muzica mai încet, cică să nu îmi vină să bag picirorul în pedală. Chilian tocmai mă îndemna „dă-i pedală nu mai sta”. Schimb melodia. Poate îmi vine dracu’ să-i dau şi se duce toată crema mea. „Zece” e mult mai bună şi mai paşnică. Ajung la primul semafor. Undeva, pe dreapta, un hotel. În faţa hotelului un audi împins de trei băieţandri, iar un al patrulea stătea la volan. O văd pe nevrotică. Stătea în faţa maşini, cu telefonul lipit de creier şi urlând ca descreierata. Mă dau mai aproape. Semaforul pâlpâia. Deschid geamul şi îi strig:

„Doar trei cai putere? Cam sfrijiţi”.

Se face verde, pornesc. O văd în retrovizoare aruncând telefonul în pământ. Sincer, m-am simţit un mic Dumnezeu. Păi ce nene, dacă ea era cu audi eu eram cu căruţa, sau care-i faza? Ei bine, uite că Dumnezeu nu doarme. Iar eu am venit acasă, simţindu-mă revigorată. Asta da zi minunată, cu toate că stă să plouă.

 

 

MINŢI RĂTĂCITE – IV –

TREXEL ŞI OANA

Prima parte

A doua parte

A treia parte

Dulce amărui. Închis la culoare. Mai era un deget în pahar. Pe lângă bere, Jagermeister era singura băutură alcoolică pe care o consuma, rareori. De fapt, doar atunci când se relaxa întins pe canapea sau atunci când voia să-şi impună că e relaxat. Acum, Benjamin se afla în a doua ipostază.

După amiaza trecuse deja, era aproape seară. Vineri seară. În mod normal ar fi trebuit să fie relaxat, după o săptămână de lucru, început de weekend, ce putea fi mai liniştitor? Pentru el însă lucrurile stăteau altfel. Resimţea singurătatea, ura liniştea, avea momente în care se dispreţuia.

Pe măsuţa din faţa canapelei zăceau vreo patru cărţi începute, toate deschise şi întoarse cu scrisul în jos. Câteodată îşi punea o pernă sub măsuţă, se întindea pe jos cu mâinile sub cap şi citea prin sticlă. Din toate patru. Apoi dădea pagina la toate şi continua din aceeaşi poziţie.

Alteori, întins pe canapea cu ochii închişi, juca singur şah. Şi cu albul şi cu negrul, vizualizând în minte tabla şi toate nervurile pieselor de lemn, asupra cărora zăbovea urmărindu-le cum se ridică în aer şi îşi schimbă poziţia. La comandă. Ar fi fost un bun manager.

          Ce seară de căcat, cugetă Benjamin plimbând pe sub limbă licoarea roşiatică.

Dintr-o dată privirea mohorâtă parcă scuipă un strop de lumină. Îşi aduse aminte de ea. De ochii ei mari şi blânzi şi indecenţi. De vocea ei… ce voce avea! Era bună la o linie erotică.

Îşi turnă repede în pahar ultimul deget de pe fundul sticlei şi deschise laptopul. Aşteptă câteva secunde. Deşi posibilitatea de a o reîntâlni i se părea destul de mică, se prinse totuşi cu ambele mâini de idee. Practic era singura idee care i-ar fi salvat seara.

Wireles Home network is now connected.

Signal strength: Excellent.

Porni browserul şi tastă din cap adresa barului. Apoi dadu click pe “Insider, webcam live”. Mergea perfect de când se legase la reţeaua metropolitană. În plus avea facilităţi pentru zoom şi înregistrare. Nu era prima oară când se juca aşa. Începu să caute. În bar nu era prea multă lume şi avea o bănuială că dacă ea va fi acolo va sta singură. Într-un fel deja se simţea îndreptăţit ca ea să fie singură. O voia numai pentru el.

Se rezemă înapoi de canapea. Nu era acolo. Însă, surprinzător, Benjamin zâmbea. Era sigur că va veni. Gândirea pozitivă îi schimbă radical dispoziţia. Pentru el legea atracţiei universale funcţiona impecabil. O testase de multe ori înainte să o adopte ca şi stil de viaţă.Mai avea totuşi mult de lucru. Apăreau încă uneori, ca şi mai devreme în seara aceasta, momente în care nu se simţea bine în pielea lui. Până acum se automotivase cu multe lucruri pentru a-şi găsi o scuză la stările depresive. Mai nou nu-şi mai găsea. Voia pur şi simplu să scape de ele. Dar mai avea de lucru la asta şi era conştient că pentru a reuşi complet era nevoie să adopte o stare de seminebunie controlată. Pentru că altfel nu se putea. Erau prea multe amănunte în mintea lui care nu i-ar fi permis să trăiască o viaţă normală, cu gânduri liniştite. Şi, în fond, cu siguranţă s-ar fi plictisit cu o existenţă banală.

Se ridicase de pe canapea şi privea pe geam, dar nu se uita la nimic. I se prefigura în cap desfăşurarea lucrurilor.

– Iar o să mă pierd. Când o să dau ochi în ochi cu ea… Futu-i! Zâmbi, plescăind drogul lichid care-i gâdila papilele. Nu-i nimic! Ei îi place asta! O excită. O să-mi las în voie simţurile de data asta. O să…

Se întoarse dintr-o dată spre laptop. O umbră brunetă aluneca printre mese cu un mers senzual. Benjamin văzu locul liber din capătul barului şi privirea lui o conduse într-acolo. O privi cum se aşează pe scaunul înalt şi îi sugeră să-şi pună gentuţa dreptunghiulară în faţă, pe tăblia barului, din motive de securitate.

Se aşeză pe canapea, aplecat către ecran. O vedea din profil. Zăbovi puţin asupra chipului frumos desenat şi dintr-o dată nu mai fu mulţumit de calitatea imaginii de pe ecran; zoom-ul i-o aducea în pătrăţele mărunte dintre care nu putea desluşi detaliile. Aruncând o privire către dulapul din lemn de brad vizualiză dincolo de uşile închise cămaşa de in, pantalonii de velur maro şi jos pantofii maro din piele întoarsă. Apoi privi din nou spre ecran şi în secunda următoare se trase înapoi speriat proptindu-se cu spatele de canapea. Femeia îşi îndreptase privirea spre cameră şi îi zâmbise cu subînţeles, după care lăsase privirea la loc în cafea. Prin cap începură să-i treacă o grămadă de posibilităţi prin care ea ar fi putut să bănuiască prezenţa lui în faţa ecranului, chiar atunci în acel moment. Le desfiinţă rapid pe toate.

– N-avea cum! De unde dracu să ştie? E paranormală?

Peste câteva minute ieşea val-vârtej din casă trântind în urma lui uşa metalică şi ascultând mecanismul de închidere cum încuie automat toate cele cinci zăvoare.

Intrarea în bar era învăluită în umbră pentru a se evita fireasca întoarcere de priviri a consumatorilor atunci când cineva îşi făcea apariţia în local. Benjamin se opri puţin acolo şi trase de câteva ori aer în piept încercând să-şi regleze respiraţia, agitată frenetic la vederea ei.

          N-o să mă pierd chiar din prima. O iau uşor, dar ferm.

O luă încet printre mese batând cu degetele pe piciorul stâng ritmul la The thrill is gone care tocmai ajunsese la solo-urile din a doua jumătate. Ea era aşezată uşor cu spatele spre el. Se opri un moment pentru a se preface ca în drumul spre o masă liberă tocmai a remarcat-o. Îi descoperi privirea în oglinda din spatele barului şi i se păru interesant să-i facă semn cu mâna invitând-o la o masă. Aşa avea certitudinea că într-adevăr ea îl privea prin oglindă.

Femeia nici nu apucă bine să se aşeze la masă că apăru băiatul de la bar care începu să aşeze în faţa lui cafeaua tare, ceaiul de trandafir, paharul de Schweppes şi cele două beri. Benjamin o privi în ochi pentru a descoperi dacă era impresionată de faptul că îi fuseseră aduse toate băuturile fără să comande.

– Deci vii des pe-aici, începu femeia, făcându-l să înţeleagă că e puţin impresionată.

– Nu tocmai, doar în weekend, uneori. De unde ştiai că vin? întrebă Benji gândindu-se la privirea aruncată de ea la camera, dar imediat îi păru rău că a întrebat.

– Trec pe ceva mai tare, ia-mi un gin, te rog! spuse ea, ocolind întrebarea dar necontenind să-l privească direct în ochi. Abia atunci băiatul de la bar plecă tiptil din spatele ei. Aşteptase ca Benji să o întrebe primul ce doreşte şi era puţin dezamăgit.

Nesperat, Benjamin nu simţea nici o emoţie. Felul cum ea abordase discuţia de la început îl băgase într-o stare de normalitate şi timiditatea lui refuza să se arate. Din cauza asta începu să se simtă oarecum prea banal. Aşteptase senzaţiile, transpiraţiile, se vruse stânjenit şi încurcat. S-ar fi dorit într-o postură din care să fie provocat să iasă. Dintr-o dată însă nu i se mai părea nimic interesant.

– Naşpa! gândi Benjamin şi închise cu o mână displayul laptopului, urmărind cum siluetele celor doi bărboşi ameţiţi de la bar, singurii din local, se fac tot mai întunecate si apoi trec în spectrul negativ. Aparatul se închise cu un clinchet slab urmat de un piuit specific. Trecea în standby, lucru care apăru şi în mintea lui Benjamin ca fiind cea mai buna idee. Peste doar cinci minute dormea adânc, cu clipiri spasmodice şi respiraţie şuierătoare.

 

*

 

Daniel se trezise de o oră. Nici urmă de lumină solară nu se arăta pe cer. De obicei se trezea la cinci dimineaţa. Îi plăcea să bea o cafea, ba nu, mai mult îi plăcea mirosul cafelei de dimineaţă. Poate că era singurul lucru care-i plăcea cu adevărat. Aroma aceea venită parcă direct din Brazilia, de pe plantaţii. Mirosul negrilor, al sclaviei… nu putea pricepe de ce se tot gândea la sclavie. Uneori se gândise la Jack Spintecătorul ca la adevăratul eliberator de sclavi. Prostituatele erau sclave ale sexualităţii bărbaţilor. El nu făcea sex. Nu îşi amintea să fi făcut sex de… cine ştie, poate ani… O amintire ca un flash îi trecu prin faţa ochilor. O şterse instantaneu. Cafeaua şuiera uşor în ibricul de tablă. Mirosul începuse să se împrăştie prin casă. Să deschidă fereastra sau să lase aroma să-l învăluie?

 

*

Cat o studiase atent pe Clara. Calmitatea, nepăsarea, zâmbetul rece, totul îl ducea la o singură concluzie: aşteptase o astfel de ocazie. Vedea în privirea lui Jack că îi pusese  eticheta de „VINOVATĂ”, desigur, Cat nu credea că fata are fi implicată în vreun fel, dar ştia cu siguranţă că îi convine situaţia.

Clara îşi aprinse o ţigară. Îi sfida pur şi simplu. Sau, poate, dacă se lua după Ivona, puştoaica îşi dădea frâu liber sentimentelor, lucru pe care nu îl făcuse până atunci. Şi totuşi, Cat avea de gând să joace fiecare as pe care-l avea în mânecă. Şi avea, Dumnezeu îi era martor că îi ţinea acolo, aşii lui, salvarea oricărui detectiv.

Fumul se ridică anevoie spre tavan, de parcă obosise şi el. Buzele fetei se încleştară, apoi se destinseră într-un surâs acru.

– Acum, zise ea, luându-i prin surpindere pe detectivi, bine că n-am fost în casă. Altfel o mierleam şi eu, dar asta mi se pare cu adevărat ironic.

Jack ridică din sprânceană, cât pe aici să deschidă gura. Cat îi aruncă o privire sugestivă, iar Jack se abţinu, dar chipul roşu îi trăda fiecare sentiment.

– Ce e ironic? se interesă Cat.

Ea privi ţigara ca pe o bucată de anafură.

– Ironia e ironie, concluzionă Clara trăgând cu nesaţ din ţigară.

Cat îi făcu semn lui Jack să se depărteze. Legistul îşi coordona oamenii. Cadavrele fuseseră acoperite. După ce s-au luat toate probele necesare, trupurile neînsufleţite trebuiau să ajungă sub cuţitul legistului. Dacă nu exista nici o amprentă concludentă, trebuia, cu siguranţă, ca în urma autopsiei să iasă ceva la iveală. Sir Cat privi spre Ivona, care stătea pe trepte şi studia subiectul. Cat nu era sigur dacă rusoaica auzea discuţia, dar din câte îşi dădea seama nici nu era nevoie.

– Domnişoară, suspină Cat, dacă nu îmi răspunzi întrebărilor, voi fi nevoit să te duc la secţie. Iar acolo, crede-mă, vei răspunde… până la urmă. Iar eu am răbdare, că doar asta îmi e meseria, să am răbdare.

Ea aruncă ţigara pe covorul persan şi o strivi cu piciorul.

Zâmbi.

– E ironic detective, cum şi-au dorit toată viaţa să scape de mine. Şi, acum, dacă e să fim sinceri, au reuşit. Desigur, nu aşa cum şi-ar fi dorit ei, dar ce mai contează, râse ea, au făcut-o.

Cat se gândi imediat la problemele adolescenţei, momentul acela în care orice copil are impresia că părintele îl urăşte.

– Nu cred că asta voiau…

– Sigur, doar nu trăiai tu cu ei. Nu cred că e nevoie să vă dau detalii despre viaţa mea. E suficient să întrebaţi pe oricine pe o rază de o milă. Oricum, eu sunt imparţială, nu-i aşa?

Cat nu putea nega. Oricum, nici nu îi păsa prea mult, detaliile avea să le afle indiferent dacă ea i le va spune ori ba.

– Cine crezi că ar fi putut face aşa ceva?

Clara se întinse pe canapea asemeni unei târfe de doi bani.

– Dacă aş şti, i-aş trimite un buchet de flori. Crede-mă că aş face-o.

– Sunt convins, mormăi Cat.

Puştoaica îi aruncă o privire scurtă Ivonei.

– Ştii, nu e nevoie să mă psihanalizeze, sunt doar un copil abuzat. Nu cred că e ceva nou pentru poliţie.

Cat ridică din umeri în semn de capitulare. Puştoaica avea mintea brici, dar ceva acolo, înlăuntrul ei, funcţiona cumva aiurea.

– Măcar bănuieşti pe cineva?

Clara deveni dintr-o dată serioasă.

– Pe tata îl urau toţi. Dar, cu toate astea, nimeni nu avea curaj să facă aşa ceva. Erau toţi nişte pupincurişti. M-am gândit, spuse ea pe un ton mistic, cred că pupincurismul se învaţă în facultăţi, altfel nu cred că ar fi avut atâţia în jurul lui.

– Aceşti oameni veneau des aici?

Pe Clara o pufni râsul. Un râs isteric, aproape inuman.

– Aici? Dancot nu îi primea aici. La ce? Să o vadă pe Diane tot timpul beată şi cu poftă de sex? Oh, mai puţin prostul de Farell, el venea mai tot timpul. Mă rog, el nu era o ameninţare pentru sexualitatea Dianei, cred că Farell e gay, mă rog, cel puţin aşa pare.

– Şi unde l-aş putea găsi pe Farell?

Ea se strâmbă.

– Doar nu credeţi că ţin evidenţa populaţiei. Ce detectivi sunteţi voi? Căutaţi în actele lui Dancot, ţine fiecare lucruşor, chiar şi pe cele neinteresante, doar nu se ştie niciodată când poate şantaja pe cineva. Oh, putea…, râse ea demenţial.

– Unde vei sta?

Fata privi în jur.

– Aici, doar e casa mea.

Cat simţi cum se cutremură.

– Aici? Vei sta aici?

– Nu cred în fantome, detective, se ridică ea şi porni spre trepte. Şi chiar de ar fi să fie, ce să-mi facă o fantomă avidă după sex şi una avidă după bani?

Clara îşi unduia uşor fundul, parcă încercând să-i enerveze pe detectivi.

– Domnişoară, strigă Cat, sigur nu s-a întâmplat nimic ciudat în ultimul timp?

Clara rămase o clipă pe trepte. Ivona îi surprinse privirea. Da, se întâmplase ceva, şi totuşi, Clara preferă să nege.

– Treaba ta, urlă Cat, când ea aprope că dispăru pe holul de la etaj, dar asta înseamnă că te voi mai deranja. A, da, şi nu te gândi să îţi iei tălpăşiţia, voi pune câţiva poliţişti să se asigure că nu zbori.

– Eşti naiv, detective, strigă ea. De ce aş fugi acum când am tot ce îmi doresc?

Ivona se apropie de el.

– E minoră, trebuie să…

– Nu încă, spuse răspicat Cat.

 

*

Psihiatra tăcu. Îl privea, dar ochii ei nu trădau nici un sentiment.

„Ştie să îşi joace rolul”, gândi abătut pacientul.

– Ar trebui să continuăm, puse capăt liniştii doctora.

Bărbatul se fâţâi pe scaun. O rază de soare se întinsese pe biroul psihiatrei. Părea a fi o dâră de praf pe mobilierul maro.

– V-aţi gândit vreodată că această culoare – arătă spre birou – e depresivă?

Ea îşi lăsă coatele pe masă.

– Vi se pare o culoare tristă?

– Cred că până la urmă m-aş sinucide dacă aş trăi înconjurat de o astfel de nuanţă.

Doctora deschise un dosar. Îşi privi pacientul în ochi.

– Am primit dosarul tău de la firmă…

– Prefer să rămân doar Jack, spuse el ştiind unde vrea să ajungă doctora.

– Nu mă deranjează, dar aş vrea să ştiu de ce.

El continuă să studieze raza de soare ca o zdreanţă ce lâncevea pe birou.

– Poate într-o zi, poate…, şuieră gânditor. Jack e tot ceea ce mi-am dorit eu să fiu vreodată…

– Cine e Jack?

Bărbatul surâse.

– Cine ştie, poate eu într-o viaţă anterioară.

Pentru prima oară psihiatra ridică din sprâncene.