Minunată carte!

 

 

Astăzi voi vorbi despre o carte anume, o carte cu sânge rece şi albastru. Dar nu înainte de-a vă da câteva indicaţii preţioase. Şi să vă spun sincer că de mult timp nu am mai citit o carte în şase ore cu o dorinţă atât de arzătoare. Mda, în fine, trei ore sâmbătă şi trei duminică. Acum nu îmi săriţi în cap.

Sunt tot felul de cărţi pe lume. Unele îţi trezesc melancolii, simpatii, dureri, bucurii, chiar haz în gura mare, de ştiu toţi vecinii că tu citeşti o carte. Unele te ţin în suspans, în alte descoperii criminali. Toate au farmecul lor. Toate îţi dau acea bucurie pe care numai o carte o poate oferi. Dar, pentru mine, mai există un tip de cărţi. Cele care te fac să scrii. Cele care îţi dau sentimentul ăla că dacă nu te ridici acum şi scrii ceva, eşti un parazit. Eşti un nimic. De-a lungul timpului de patru ori mi s-a întâmplat lucrul ăsta. Doar patru cărţi m-au băgat în transa aia pe care orice scriitor şi-o doreşte. Prima oară mi s-a întâmplat la vreun an şi jumătate după ce m-am apucat de scris. O să râdeţi sau nu, dar Harry Potter trei mi-a dat un asemenea sentiment. Un sentiment de bucurie imensă, plăcere şi euforie ce s-a transformat în inspiraţie divină. Apoi a fost „Noaptea verdictului” a lui Michel Del Castillo. Dumnezeule, minunată carte. Şi a fost cu atât mai minunată cu cât nu am dedus nimic până la final. Şi când îmi dădeam cu presupusul, hop, la pagina următoare mi se demonta ipoteza. A treia carte care mi-a dat această stare euforică, nu e chiar un roman în sine, ci un Larousse „Personalităţi care au schimbat istoria lumii – Din Antichitate până în Evul Mediu”. Ei, da, aţi ghicit, a patra carte a fost cu „Sânge rece şi albastru”.

Nu pot spune despre autoare că ar avea un stil asemănător cu al lui X, pentru că nu are. Are un stil propriu. Ceva rar întâlnit. De obicei toţi împrumutăm de la unul sau de la altul. Eh, nimeni nu e perfect. Subiectul… Doamneee, nu am crezut că voi mai citi vreodată, uitându-mă în urmă, vreo carte care să semene cu cele de pe vremuri. Cu toate că e ancorată în cotidian, are şi izul acela de vechi, de durere, de viaţă trecută. Toate astea redate prin personajul Babei. Cartea m-a prins încă de la primul capitol. Pe măsură ce citeşti devii tot mai curios.

Două personaje principale, total opuse ca orice: sentimental, clasă socială etc, care ajung unul în viaţa celuilalt şi, un preot, care face o legătură, parcă, între rai şi iad.

Acum, ca să fiu sinceră, fiecare poate spune că unul din personaje este iadul sau raiul, dar, cu siguranţă, pentru fiecare va fi alt personaj.

Eu mi-am pus o simplă întrebare şi încă o mai rumeg: Cum e mai bine? Să mă nasc fără nici un sentiment anume, dar să le învăţ din cărţi, chiar dacă nu le simt cu adevărat sau să am o multitudine de sentimente şi totuşi să ucid de parcă nu aş avea?

E o dilemă pentru mine, din păcate. O mare dilemă.

Silvia, avocata, personaj principal, se naşte fără nici un fel de sentiment. Are o boală. Nu poate râde, plânge, bucura etc. Şi totuşi, de la o vârstă fragedă învaţă cum să se poarte din cărţi. Studiază sentimentele umane, pentru a şti cum să reacţioneze, cum să-şi mascheze boala. În schimb, Baba trecută prin drama vremurilor boiereşti, cară în spate o droaie de sentimente, iar în suflet poartă o crimă. Baba îşi doreşte un singur lucru, să mai poată avea încă o zi nouă ani. Să moară în grădina cu flori şi să plângă. Silvia, poate că are şi ea o dorinţă, dar nu îşi dă seama de asta.

Mi-a plăcut enorm cinismul Silviei. M-am regăsit în ea foarte mult, în Babă mai puţin, pentru că nu am trecut prin problemele acelei epoci, iar durerile mele sunt prea mici pentru a le putea compara cu ale ei. În schimb, jumătate din Silvia este sufletul meu pereche. Mă văd pe mine călcând aşa cum calcă ea. Gândind aşa şi dând acele replici.

Mirosul pe care-l emană povestea, inteligenţa, sentimentul în sine. E uimitor.

Clar, nu am să vă spun dacă cele două au ajuns să îşi vadă visul cu ochii. Nu pot să vă dau mai multe detalii, pentru că ar fi păcat să rataţi o asemenea carte. Este prea bună.

Citate:

Silvia: „Aţi auzit că mă dezgustă copiii, ceea ce e perfect adevărat, nu găsesc nimic interesant într-un tub digestiv gălăgios şi agitat. Deci, dacă merg pe nebunie temporară, câştig. Singurul argument ar fi că întotdeauna am avut o atracţie pentru bătrâni. Ei sunt pe cale să scape, ei mai au puţin şi trec dincolo de sentimente, devin liberi. Mă fascinează acest lucru şi sunt convinsă că dacă te uiţi de intens vezi deja în ei eliberarea”.

„ Întotdeuna am apreciat oamenii tăcuţi. Vaivera vorbeşte întruna, de când răsare soarele până adoarme. Adoarme vorbind. Aşa că tata e un om tăcut, eu sunt un om tăcut, bunica era un om tăcut, iar bunicul nu vorbea decât singur, când făcea vreo treabă. Niciodată nu am înţeles de ce vorbesc oamenii atât. Înţeleg să citeşti, să mergi la teatru, dar să vorbeşti? Toată lumea povesteşte ce a făcut, ce a visat, ce a mâncat, unde îl doare, de ce îl doare, ce a spus cutare despre el, ce crede el despre cutare, ce a simţit când i-a vorbit… Vorbe… Vorbe… Vorbe.”

Baba: „Înainte femeile nu se temeau de bătrâneţe fiindcă o icoană cu cât e mai veche cu atât e mai preţioasă”.

„Cu cât auzi mai bine cu atât mai mult îţi vine să taci”.

„ PREOTUL: Nu ai venit la slujba de dimineaţă, ai fi putut şi tu să te împărtăşeşti, ca tot omul.

BABA: Dimineaţă am fost la botez.

PREOTUL: Ce botez în duminica Paştelui. Al cui?

BABA: Al meu, al cui! Dacă nu era de faţă Îngerul meu păzitor, nu ai mai avea cum pe cine să cerţi.

PREOTUL: Nu te cert, dar trebuie să fii pregătită, spovedită, împărtăşită. Ca să nu iei toate păcatele cu tine.

BABA: Nu o fi mai greu cu ele dincolo decât a fost aici. Pregăteşte-mă, spovedeşte-mă şi împărtăşeşte-mă în lipsă”.

V-am spus destul, şi totuşi, am omis ceva. Se vede că Ivona a terminat teatrul. E greu să concepi două personaje atât de diferite şi să te pui în pielea lor. Să scrii la persoana întâi şi să te dăruieşti fiecărui personaj ca şi cum tu ai fi cel despre care se vorbeşte. Aşa că duble felicitări. Minunată carte!

Reclame